Într-o țară care se laudă cu „digitalizare europeană”, un fost premier al Republicii Moldova arată, în direct, că sistemul e, de fapt, o ușă de garaj uitată deschisă în mijlocul nopții. Jurnalista Claudia Marcu relatează în Cotidianul Național cum Ion Chicu, fost șef al Guvernului și actual președinte al Partidului Dezvoltării și Consolidării Moldovei, a demonstrat public cât de ridicol de ușor este să extragi date personale sensibile din semnătura electronică – inclusiv CNP-ul (IDNP) și numărul de telefon al directorului Serviciului de Informații și Securitate (SIS).

Adică exact instituția care ar trebui să-i apere pe moldoveni de astfel de breșe. Gluma cosmică? SIS a ajuns exemplu didactic la categoria „AȘA NU”.

Seminar practic de hacking pentru începători: intrați pe site-ul SIS

Într-un video postat pe pagina sa de socializare, Ion Chicu nu face teorii, nu filosofează, nu vorbește în abstracțiuni tehnice. El deschide laptopul, intră relaxat pe site-ul oficial al SIS – echivalentul moldovenesc al SRI – și, în câțiva pași banali, îi dezbracă digital pe cei care ar trebui să fie îmbrăcați până în dinți cu securitate cibernetică.

Pașii, prezentați mai simplu decât o rețetă de clătite:

1. Accesezi pagina oficială a SIS.
2. Mergi la secțiunea „Transparență decizională”.
3. Descarci o declarație de răspundere managerială, cea mai recentă – din 25 octombrie.
4. O salvezi pe calculator.
5. Deschizi fișierul, mergi la semnătura electronică, dai click la „proprietăți”, apoi la „certificat”, „detalii”, „subiect”.
6. Și, ca prin farmec, apar: numele directorului Alexandru Mustățea, IDNP (CNP), numărul de telefon și tot tacâmul.

Nu e nevoie de hackeri ruși, chinezi sau extratereștri. Ajunge un utilizator cu un minim reflex de „next-next-click”.

„Ca să înțelegeți în ce stare dezastruoasă stăm noi, ca țară, la acest capitol, eu o să vă arăt acum cât de ușor se pot extrage date cu caracter personal, inclusiv IDNP (CNP), ale conducătorului principalei instituții în combaterea acestor atacuri cibernetice – Serviciului de Informații și Securitate (SIS)”, a spus Ion Chicu, citat de Cotidianul Național.

Adică exact omul care ar ordona, într-un scenariu normal, anchete, percheziții informatice și „măsuri urgente”. Acum, însă, este exemplu de „așa arată prada”.

Serviciul de Informații și Securitate: predă securitate, dar nu și la el acasă

Cea mai interesantă ironie este că demonstrația nu a fost făcută pe un site obscur, al vreunei primării de comună uitate de lume, ci chiar pe platforma oficială a SIS – „fortăreața” digitală care ar trebui să fie model.

Ion Chicu nu a făcut un atac. Nu a spart un sistem. Nu a ocolit parole, nu a rulat scripturi misterioase. A folosit funcționalități puse frumos la dispoziție, cu etichete curate, de către instituțiile statului.

Pe scurt: sistemul „protejează” datele personale punându-le la dispoziție elegant, în meniul „Proprietăți”. Ca la magazin: „Faceți click aici pentru CNP, aici pentru telefon, aici pentru un mic colaps de încredere națională”.

Scopul fostului premier, potrivit relatării Claudiei Marcu, a fost să arate cât de vulnerabilă este semnătura electronică și cât de ușor pot fi accesate datele personale ale cetățenilor. Faptul că demonstrația a folosit chiar profilul directorului SIS nu mai e doar un semnal de alarmă, ci un sirenat complet.

750.000 de moldoveni „digitalizați”: datele lor au ieșit la plimbare

În timp ce un fost premier arată cum îți poți scoate informațiile șefului serviciului secret dintr-un banal fișier cu semnătură electronică, Parlamentul Republicii Moldova se confruntă cu un alt coșmar: furtul datelor personale și financiare a cel puțin 750.000 de cetățeni.

Pe 4 noiembrie, Comisia pentru securitate națională, apărare și ordine publică a organizat audieri cu ușile închise, ca să nu „pericliteze” ancheta. Realitatea periclitată era însă deja în flux: milioane de accesări, sute de mii de seturi de date atinse, posibil compromise.

Deputatul Lilian Carp, președinte al Comisiei, a explicat că atacul cibernetic a avut loc între 19 și 23 octombrie 2026. Patru zile în care sistemele informaționale de stat au fost forțate, accesate, împinse la limită.

Rezultatul? Peste 6 milioane de accesări, prin multiple adrese IP și conturi. Circa 750.000 de seturi de date vizate. Adică o întreagă Moldovă digitală, scoasă la tarabă: profile financiare, date personale, identități virtuale făcute varză.

Și, ca să fie clar pentru toată lumea, deputatul Carp a precizat: numărul accesărilor nu e egal cu numărul persoanelor vizate, pentru că același profil poate fi accesat de mai multe ori. În prezent, Guvernul face audit ca să vadă exact câți cetățeni au fost expuși. Traducere: încă nu se știe câți au rămas cu datele „goale” în bătaia vântului.

Când „transparența decizională” se transformă în „nuditate digitală”

Partea cea mai grotesc-amuzantă este modul în care noțiuni pompoase sunt pulverizate de realitate. „Transparență decizională” ar trebui să însemne procese clare, documente publice despre cheltuieli, decizii, contracte.

În Moldova, „transparența” a ajuns să includă, în pachet promoțional, și CNP-ul și telefonul directorului SIS. Iar semnătura electronică, vândută ca instrument modern de securizare, devine o cutie de bomboane unde, dacă desfaci ambalajul, găsești nu ciocolată, ci date personale.

Demonstrația lui Ion Chicu lovește într-o fantasmă oficială: aceea că digitalizarea, doar pentru că sună „occidental”, ar fi în mod automat și sigură. În practică, ea arată mai degrabă ca un bloc vechi, cu interfon stricat: cine vrea intră, cine iese lasă ușa întredeschisă.

Întrebarea care doare: dacă vedeți 6 milioane de accesări, de ce nu sunați la 112?

În fața cifrelor aduse în fața Comisiei parlamentare, Lilian Carp a pus întrebarea pe care orice om normal o are pe vârful limbii: de ce nu au intervenit instituțiile responsabile când au observat un volum de accesări mult peste normal?

Peste 6 milioane de accesări în patru zile nu seamănă cu „activitate normală”. E ca și cum, într-o bancă, ar intra într-o zi 100.000 de oameni să întrebe de conturi și paznicii ar zice: „Ei, ce aglomerație, dar probabil e salariul…”.

„Instituțiilor de drept le-a fost recomandat să studieze toate modalitățile despre felul cum a avut loc acest atac cibernetic și despre persoanele care stau în spatele lui, pentru că un asemenea atac, într-un mod destul de «silențios», lasă destul de multe semne de întrebare cum instituțiile au coordonat între ele atunci când au văzut un număr de accesări atât de mare”, a spus Lilian Carp, potrivit relatării din Cotidianul Național.

Tradus din limbaj parlamentar:
– Atacul a fost „silențios”, instituțiile au fost și mai „silențioase”.
– Coordonarea dintre ele pare să fi fost în regim „mut și surd”.

Digitalizare „de vitrină”: fațadă europeană, sisteme balcanice

Între demonstrația lui Ion Chicu și scandalul celor 750.000 de seturi de date, Moldova oferă un studiu de caz perfect despre cum arată o digitalizare făcută de ochii lumii: afișaje moderne, site-uri cu design occidental, comunicate pompoase despre securitate cibernetică, în spatele cărora stau sisteme găurite ca un șvaițer.

Semnătura electronică, care ar trebui să fie apogeul protecției datelor, dezvăluie, în mod absurd, exact ce trebuie protejat. Serviciul de Informații și Securitate, care ar trebui să fie anticamera apărării naționale în spațiul digital, devine cobaiul care demonstrează cât de ușor se ajunge la informațiile lui.

Iar cetățenii? Sunt puși în fața unui paradox crud: li se cere „încredere în sistem”, dar sistemul nu-și poate păstra nici măcar în siguranță CNP-ul propriului șef.

Concluzie amar-comică: în Republica semnăturii dezbrăcate, cetățeanul e ultimul aflat

Pamfletul trist al acestor zile, descris în articolul Claudiei Marcu din Cotidianul Național, are câteva personaje-cheie:

• un fost premier care, cu câteva clickuri, arată că regele digital e gol;
• un serviciu de informații care se trezește el însuși victimă de manual într-un curs de securitate cibernetică;
• un Parlament care întreabă, post-factum, de ce nu a sunat nimeni alarma când serverele țipau din log-uri;
• și sute de mii de cetățeni care află, din presă, că au fost reduși la planul secund în propria lor poveste de protecție a datelor.

Republica Moldova tocmai a aflat că digitalizarea nu se măsoară în numărul de platforme online, ci în câte CNP-uri ajung să circule prin lume după ce cineva „apăsă din greșeală pe proprietăți”.

Restul este tăcere. Și mult, mult „click dreapta – proprietăți”.

Ai vrut lumină mai ieftină? Perfect. Statul s-a gândit să-ți dea soarele, dar cu tot cu bancă, dobândă și rate până la pensie.

Avem, așadar, noua „mare idee verde”: panouri fotovoltaice pe blocuri, dezvăluie Cotidianul Național, prin articolul Claudiei Marcu. În teorie, România devine țara prosumatorilor. În practică, devii pro-sărac cu credit pe 20 de ani ca să pui pe acoperiș niște panouri care produc vara și mănâncă curent iarna.

„Vreți soare? Mergeți întâi la bancă.”

Legea ajunsă la Senat zice așa, pe scurt:

• asociațiile de proprietari pot pune panouri pe bloc,
• nu prin programe gen „Casa Verde”, Doamne ferește,
• ci prin metoda tradițională românească: „descurcați-vă, luați credit!”

Un sistem poate costa până la 60.000 de euro. Atât de „verde” e proiectul, încât singurul lucru cu adevărat regenerabil sunt dobânzile la bancă.

Cine decide? Două treimi dintre locatari. Adică, dacă blocul are 100 de apartamente, 67 se hotărăsc că vor să fie eco pe banii tuturor, iar restul 33 primesc bonus la pachet: rate pe care poate nu și le permit, dar legea n-are chef să intre în asemenea detalii mărunte, cum ar fi… realitatea financiară.

„Dacă nu-ți permiți, problema ta. Dar ia semnează aici.”

Cireașa de pe tort: legea nu spune clar ce se întâmplă cu cei care NU își permit.

• Ai salariu minim?
• Ai deja un credit de nevoi personale?
• Abia îți plătești întreținerea?

Ghinion. Dacă majoritatea a decis că vrea soare pe bloc, tu devii, dintr-un simplu proprietar, sponsor involuntar al energiei regenerabile.

Nu poți? Nu vrei? Ești „anti-progres”, „retrograd”, „nu înțelegi viitorul verde al țării”.

Panourile: produc vara, consumă iarna. Ca politicienii.

Ne explică textul că panourile:

• produc mai ales în sezonul cald,
• fără baterii de stocare, avantajele sunt… de PR,
• când nu e soare, nu doar că nu produc, dar consumă curent din rețea.

Deci vei plăti:

1. creditul pentru panouri,
2. întreținerea panourilor,
3. curentul consumat de panouri când ele nu au chef să fie „verzi”.

Sună a afacere tipic românească: pui ceva pe bloc ca să plătești mai mult la factură, dar cu sentimentul nobil că „salvezi planeta” din balcon, între rufe întinse și caloriferul ruginit.

Cine plătește întreținerea? Surpriză: tot tu.

Legiuitorul e foarte atent la detalii:

• achiziție, proiectare, montare, punere în funcțiune,
• apoi întreținere, reparații, înlocuire.

Toate astea sunt „costuri private”, adică:

„Descurcați-vă voi, asociațiile, că statul doar v-a dat ideea, nu și banii.”

Dacă peste 10 ani panourile crapă, se strică invertorul, trebuie schimbat cablajul sau făcută revizia: ghici cine plătește din nou? Aceeași asociație de proprietari, adică aceiași oameni care deja plătesc pentru lift, țevi sparte, acoperiș care curge și fațadă care cade.

Dar acum, pe lângă toate astea, ai și „fond de reparații eco”.

Siguranță la incendiu, dar zero siguranță la faliment

În expunerea de motive ni se spune solemn că se păstrează cerințele de:

• rezistență mecanică,
• stabilitate,
• siguranță la incendiu.

Foarte frumos. Să nu cadă panourile de pe bloc, să nu ia foc terasa – perfect, aplaudăm.

Dar niciun cuvânt despre siguranța financiară a oamenilor.

• Nimic despre protecția celor cu venituri mici.
• Nimic despre ce se întâmplă cu cei care nu pot susține creditele.
• Nimic despre cum se gestionează conflictele între cei care pot și cei care nu pot plăti.

Important e să nu cadă panoul de pe bloc. Dacă cade omul în faliment, nu interesează pe nimeni.

Banii din energie: împărțim iluzia

Adunarea generală va putea decide ca până la 85% din banii obținuți din vânzarea energiei:

• să fie folosiți pentru reducerea cheltuielilor fiecărui proprietar,
• proporțional cu cota-parte indiviză.

Restul merge în fondul de reparații.
Pare frumos pe hârtie: „Panoul muncește pentru tine!”

În realitate, mai ales la început:

• banii se duc înapoi în investiție,
• câștigul real pentru locatari poate fi ani buni „la orizont”,
• iar dacă prețurile la energie se schimbă, legislația se modifică sau rețeaua nu preia cât crezi tu, toată afacerea devine un fel de tonetă de limonadă la Polul Nord.

Prosumer de bloc: sclav la rată

Termenul „prosumator” sună modern, occidental, foarte „smart”.

Dar în varianta asta:

• statul nu te sprijină prin programe serioase,
• te îndeamnă politicos să mergi la bancă,
• lasă asociațiile să se certe între ele,
• bagă în aceeași oală pensionari cu 1500 lei și corporatiști cu 2000 de euro lunar.

Rezultatul?
Nu avem un bloc „prosumer”, ci un bloc în care jumătate de oameni se roagă să nu-i dea banca afară din casă, iar cealaltă jumătate postează pe Facebook despre „revoluția verde” de pe acoperiș.

Concluzie pamfletară: revoluția verde pe spinarea gri a omului de rând

În loc ca statul să vină cu:

• programe clare,
• cofinanțare,
• protecție pentru cei vulnerabili,

aruncă pe masă o lege de tipul:

„Vreți panouri? Foarte bine. Dați-vă singuri foc la buget. Statul vă aplaudă de jos.”

Justiția socială lipsește, dar avem grija să nu se desprindă panoul la vânt puternic.

În final, „panourile fotovoltaice pe blocuri” riscă să devină încă o glumă amară românească:

• soarele e gratis,
• dar accesul la el se face cu dobândă variabilă.

Dacă vrei, la următorul articol putem ridica miza și mai tare: îi „botezăm” ironic și pe inițiatorii proiectului, transformându-i în personajele principale ale unei comedii negre legislative.

Când reactorul e gata, dar guvernul „se mai gândește”

Reactorul 1 de la Cernavodă e pregătit, lustruit, cu bagajele făcute, gata să intre în sistem. Inginerii știu, sursele știu, piața știe. Singurul care pare să nu fie pregătit e statul român, care ține de buton ca un copil de jucăria preferată: „vedem, mai vorbim, mai analizăm, poate joi, poate vineri, poate… niciodată”.

În timp ce Cernavodă stă pe tușă, iar românii plătesc curentul ca la licitație, suspiciunile curg: chiar e „prudență tehnică”, sau doar un mic jocuț scump pe piața energiei, dezvăluit de Cotidianul Național, într-un material semnat de jurnalista Claudia Marcu?

Reactorul 1 – gata de start, prins în ședință de guvern

Surse din sectorul nuclear spun clar:
– Pregătirile pentru repornirea reactorului 1 s-au făcut încă de la sfârșitul săptămânii trecute.
– Intrarea în sistem era așteptată marți sau, în cel mai rău caz, miercuri.

În paralel, la televizor, premierul Luca Niculescu joacă rolul omului foarte preocupat, dar niciodată decis:

„Suntem în luna noiembrie, plouă, debitul începe să fie ceva mai bun și vom vedea când va fi repornită, dar sper să fie o chestiune de zile.”

Adică: „plouă, deci… așteptăm să se usuce ploaia”. Nimic despre o dată clară, nimic despre urgență, de parcă vorbim de redeschiderea terasei la mare, nu de un reactor nuclear într-o criză energetică.

Fiecare zi de oprire – mană cerească pentru „băieții de pe piață”

Realitatea:

• Fiecare zi cu Cernavodă oprită înseamnă deficit grav de producție.
• Deficit grav de producție înseamnă prețuri grase la energie.
• Prețuri grase la energie înseamnă profit gras din importuri și tranzacții.

Coincidență? Poate. Sau poate doar încă un episod din seria: „Când statul nu produce, piața încasează”.

Nuclearelectrica nu mai vinde energie de la Cernavodă din august. În schimb, își cumpără energie de pe piață, la prețul pieței, că doar nu dau din banii lor:

• De la Romgaz – prin centrala de la Iernut – energie de peste 1 milion de euro, contract semnat la începutul lunii august 2026.
• De la Complexul Energetic Oltenia – energie de circa 2,3 milioane de euro, tot început de august.

Deci, în loc să producem ieftin și sigur la Cernavodă, luăm cu sacoșa scumpă de la alții. Că doar d-aia avem centrală nucleară, să cumpărăm curent, nu să-l facem.

„Nu există niciun motiv tehnic”. Există, în schimb, „jocul pe piața energiei”

Un expert în energie nucleară o spune apăsat:

„În opinia mea, nu există niciun motiv pentru care să nu fie pornit măcar un reactor. Cotele apelor Dunării sunt în creștere, iar, după pornirea reactorului 1, în maximum o săptămână, poate fi pornit și reactorul 2. Cred că este un joc pe piața energiei, pentru că nu văd nicio explicație pentru prelungirea opririi reactoarelor.”

Traducere: tehnic, se poate. Dar economic, pentru unii, e mai rentabil să nu se poată.

Iar „prudența excesivă” invocată de conducerea Nuclearelectrica pare să aibă mai mult legătură cu prudența în a nu strica profiturile unora de pe piață, decât cu grija față de sistem sau consumatori.

Anunț cu jumătate de gură: „Pornim un reactor. Dar nu acum, vineri…”

Miercuri după-amiază, conducerea Nuclearelectrica prinde curaj și anunță:
– Vom porni un reactor.
– Dar nu azi, nu mâine. Abia vineri va intra în sistem.

Ce înseamnă asta în termeni simpli?

• Manevrele de pornire puteau începe luni.
• S-au împins până miercuri.
• Rezultatul: încă două zile pierdute de producție, într-o perioadă în care ne plângem de deficit de energie.

Iar când pornește, nici măcar nu intră direct în forță:

• De vineri, conectarea se va face cu doar 100-150 MWh,
• Apoi creștere treptată, în două zile, până la puterea nominală de 720 MWh.

Reactor cu lentoare de pensionar la coadă la ghișeu, nu instalație critică într-o criză energetică.

Nuclearelectrica: de la producător strategic, la client bun pe piața de energie

Compania care ar trebui să fie pilon de stabilitate a sistemului energetic pare să devină un client ideal pentru alți producători: cumpără scump, în timp ce își ține propria producție în stand-by.

Costuri prezentate chiar de Nuclearelectrica, în Nota de informare către acționari:

• Peste 3 milioane de euro pe două contracte de energie cumpărată în august.
• În loc să vândă curent nuclear, cumpără curent produs pe gaz și cărbune.

Dacă ar fi o firmă privată, acționarii ar zbura conducerea pe geam. Cum e companie cu capital de stat… se „analizează”, „e în discuție”, „plouă, debitul crește, vedem”.

Retehnologizarea Reactorului 1: miliarde pe hârtie, impas în practică

La Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor, Nuclearelectrica prezintă mândră:

• Un împrumut de 800 de milioane de euro de la Banca Europeană de Investiții, pentru retehnologizarea reactorului 1.

Pe hârtie, sună a mare proiect strategic. În realitate:

• Țările implicate în proiect cer majorarea valorii,
• Proiectul de retehnologizare este deja întârziat,
• Și compania e împinsă într-un nou impas financiar și decizional.

Adică bani împrumutați, termene depășite, costuri care explodează – și un reactor care, între timp, stă oprit, în timp ce noi cumpărăm curent cu milioane de euro.

Concluzie: reactorul stă, facturile cresc, „jocul” merge mai departe

În mod normal, un stat sănătos la cap:

• pornește ce poate produce ieftin și sigur (centrala nucleară),
• reduce importurile scumpe,
• protejează consumatorul și economia.

În varianta românească:

• reactorul 1 e ținut pe loc cu explicații vagi,
• fiecare zi de întârziere înseamnă bani grei pentru piață și pierderi pentru companie,
• iar cetățeanul plătește factura și se uită la declarații despre „ploaie” și „debite în creștere”.

Dacă nu e incompetență, atunci e joc.
Dacă nu e joc, atunci e neglijență.
Indiferent cum o numim, un lucru e sigur:
Reactorul 1 de la Cernavodă arată perfect funcțional. Spre deosebire de decizia politică.