Trenul nu oprește în cinci metri, dar propaganda frânează vreodată?

Un tren nu poate opri în câțiva metri – aflăm, cu o gravitate de manual, dintr-un mesaj transmis de Sindicatul Europol, care simte din nou nevoia să ne explice legile fizicii, ca și cum populația abia ar fi descoperit roata. Masa, viteza, inerția… toate intră în scenă într-un text lacrimogen, care începe ca o lecție de fizică de clasa a VI-a și se termină ca o odă închinată eroismului polițienesc.

În loc să fie doar relatarea lucidă a unui accident grav, cazul de la Videle devine, treptat, un prilej excelent de „bravo, nouă!”, ambalat într-un limbaj de comunicat oficial, presărat cu titluri și funcții, ca la o paradă de Ziua Națională.

Tragedie la Videle, județul Teleorman – decor de manual pentru un comunicat cu aplauze

În stația Videle, județul Teleorman, un agent de pază de 60 de ani încearcă să urce într-un tren aflat în mișcare. O greșeală gravă, o imprudență uriașă, dar și o scenă foarte cunoscută în gările României, unde obișnuința bate, de cele mai multe ori, orice campanie de „siguranță feroviară”.

Bărbatul alunecă pe scara vagonului, cade în fața boghiului și suferă o leziune extrem de severă la piciorul drept. În loc să rămânem ancorați în acest tablou sumbru, comunicatul preia rapid direcția: tragedia e fundalul, iar eroii principali urmează să intre în scenă – cu nume, prenume și grad complet.

Defilarea funcțiilor: când garoul devine instrument medical, dar și decor de imagine

În acele momente dramatice, ni se spune, „colegii noștri, agent șef adjunct Bălmău Cosmin și agent șef adjunct Adam Cosmin de la Biroul Siguranță Publică și Patrulare Călători din cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova” sunt la datorie. Formularea pare extrasă dintr-o broșură de resurse umane: nu scapă nimic – nici gradul, nici biroul, nici secția. Doar să nu uităm, vreodată, cine a fost „în teren”.

Până la sosirea ambulanței, polițiștii acordă primul ajutor și improvizează un garou, limitând hemoragia. Un gest absolut necesar, uman, corect. Dar, în loc să fie prezentat simplu și decent, devine element principal într-un scenariu în care accentul se mută, discret, de la dramă la PR.

Victima este preluată de elicopterul SMURD și transportată la București. Aici, tragedia atinge punctul de maximă tensiune. În mod normal, un astfel de moment ar cere sobrietate, discreție, poate insistarea pe prevenție. Dar în comunicatul Sindicatului Europol, accentul continuă să plutească între „grav” și „bravo, echipă!”.

De la gări mizere la discurs lustruit: polițiștii „din teren”, eroii zilnici ai unui sistem ruginit

Textul insistă apoi pe ideea că polițiștii de la transporturi sunt „zi de zi în gări, în trenuri și în zonele feroviare, acolo unde respectarea regulilor de siguranță poate face diferența”. Pe hârtie, România sună impecabil: gări pline de polițiști vigilenți, reguli respectate, siguranță la fiecare pas.

În realitate, oricine a pus piciorul într-o gară de provincie știe cum arată terenul: peroane crăpate, semnalizare cârpită, oameni care sar liniile ca pe un drum de câmp, vagoane urcate din mers ca sport național. Dar în comunicatul de la Sindicatul Europol, „terenul” e aproape un platou de filmare pentru o campanie de imagine.

Este corect să subliniem importanța regulilor. Este corect să punctăm că un tren nu iartă greșelile. Dar este la fel de corect să observăm și felul în care tragedia devine un pretext perfect pentru un nou episod de autopromovare instituțională, în loc să fie un moment de analiză serioasă: de ce încă se mai urcă lumea la tren în mișcare? ce facem concret, în afară de comunicate, ca să nu se mai întâmple?

„Un tren aflat în mișcare nu iartă greșelile” – dar cine răspunde pentru obișnuințele periculoase tolerate?

Ni se reamintește solemn: „Un tren aflat în mișcare nu iartă greșelile. Nu încercați să urcați sau să coborâți din tren în timp ce acesta se deplasează și păstrați distanța de siguranță.” Mesajul, ca principiu, este corect. Problema este că îl auzim abia după ce cineva își pierde un picior sau o viață.

Nu vedem aceeași ardoare în campanii reale de prevenție, în prezență constantă și eficientă în gări, în amenzi serioase pentru comportamente periculoase, în infrastructură care să nu oblige oamenii să facă echilibristică printre linii. Vedem, în schimb, comunicate scrise ca niște mici discursuri de festivitate, cu final previzibil.

Sursa acestui ton oficial, Sindicatul Europol, preferă formularea solemnă: „cazul de la Videle ne arată, încă o dată, cât de importantă este prezența polițiștilor în teren și cât de mult poate conta o intervenție realizată la timp”. Adevărat – dar la fel de adevărat este că accidentul nici nu ar fi trebuit să existe, într-un sistem cu prevenție serioasă, nu doar cu reacție rapidă și postări de felicitare.

„Felicitări, distinși colegi!” – când drama unui om devine fundal pentru diploma imaginară

Finalul comunicatului este apoteotic: „Felicitări, distinși colegi! Prin modul vostru de acțiune ați contribuit decisiv la salvarea unei vieți.”

Da, intervenția lor a contat. Da, merită recunoscut faptul că au știut ce să facă sub presiune. Dar formularea „Felicitări, distinși colegi!” peste o tragedie în care un om de 60 de ani își pierde aproape sigur piciorul sună ca un toast nepotrivit la o înmormântare.

Se amestecă două planuri care, puse așa, în aceeași frază, devin cinic de contrastante: suferința reală a unui om și nevoia sistemului de a-și lustrui imaginea. Nu e vorba că nu trebuie recunoscut meritul polițiștilor; e vorba că modul, tonul și intensitatea autopremierii par nepotrivite în raport cu gravitatea situației.

Concluzie: între fizica trenurilor și metafizica imaginii publice

Cazul de la Videle ar fi trebuit să fie, în primul rând, un semnal de alarmă dur: că urcatul în trenul aflat în mișcare nu este un „sport”, că educația de siguranță lipsește, că gările României sunt pline de pericole normalizate.

În schimb, în versiunea servită publicului de Sindicatul Europol, tragedia devine fundal pentru o lecție de fizică ieftină și pentru o mini-ceremonie de decorare în scris.

Da, trenul nu poate opri în câțiva metri. Dar nici zelul de autopromovare nu pare să se oprească prea ușor, chiar și atunci când, în fața boghiului, rămâne un om mutilat pe viață. Sursa: comunicatul Sindicatului Europol, trecut prin filtrul realității și al unui pamflet care refuză să aplaude la comandă. (Irinel I.).