Armata Statelor Unite a oficializat săptămâna trecută planul de instalare a unor microreactoare nucleare la bazele militare americane. Aproximativ 2,2 miliarde de dolari vor fi distribuiți către cinci companii, în cadrul programului Janus.

Obiectivul este construirea a 20 de prototipuri, care vor fi deținute și operate de contractori la cinci baze militare. Primul microreactor ar urma să devină operațional până în toamna anului 2028.

Inițiativa are la bază două vulnerabilități strategice identificate de oficialii americani: riscul ca rețeaua electrică națională să fie atacată în timpul unui conflict și dificultatea transportării combustibililor fosili către zonele unde este nevoie de ei.

„Spre deosebire de conflictele anterioare, știm acum că rețeaua electrică internă ar putea deveni o țintă în cazul unui război. Știm, de asemenea, că nu vom putea transporta cu ușurință combustibili fosili oriunde va fi necesar”, a declarat Jeff Waksman, adjunctul principal al secretarului adjunct al Armatei pentru infrastructură, energie și mediu.

Oficialul a recunoscut însă că dezvoltarea microreactoarelor va fi extrem de dificilă și că există posibilitatea reală ca una sau mai multe dintre companiile implicate în program să eșueze.

Întrebarea nr. 1: Cum va fi gestionat combustibilul nuclear uzat?

Microreactoarele incluse în program se află în stadii diferite de dezvoltare. Durata de funcționare a nucleului reactorului ar putea varia de la doar câțiva ani până la două decenii.

Unele proiecte prevăd instalarea reactoarelor la suprafață, în timp ce altele presupun excavarea unei porțiuni din teren. În aceste condiții, una dintre principalele probleme este gestionarea deșeurilor radioactive și prevenirea contaminării solului.

Jeff Waksman a susținut că protejarea terenului va reprezenta o cerință centrală a contractelor. Toate materialele radioactive ar trebui îndepărtate de pe amplasament în cel mult doi ani de la încetarea operațiunilor.

Armata nu intenționează să lase în urmă sol contaminat sau să păstreze deșeuri nucleare pe termen lung la bazele care vor găzdui microreactoare.

Totuși, procedurile concrete nu au fost încă finalizate. Armata negociază cu Departamentul Energiei pentru ca deșeurile să fie transportate la una dintre instalațiile acestuia. În schimbul preluării materialelor, Departamentul Energiei ar urma să primească fonduri și să preia responsabilitatea juridică asupra deșeurilor.

Armata nu dorește să construiască o instalație proprie pentru depozitarea deșeurilor nucleare, considerând că o asemenea soluție ar fi nepractică și lipsită de avantaje.

Întrebarea nr. 2: Va exista suficient combustibil pentru cele 20 de reactoare?

Toate companiile selectate pentru programul Janus utilizează uraniu slab îmbogățit cu concentrație ridicată, cunoscut sub acronimul HALEU. Acesta are o concentrație de uraniu-235 cuprinsă între 5% și mai puțin de 20% și este folosit pentru producerea combustibilului TRISO, destinat nucleelor reactoarelor.

Problema este că Statele Unite nu dispun în prezent de cantități suficiente de HALEU pentru alimentarea tuturor celor 20 de microreactoare planificate.

În opinia oficialilor, reactoarele care vor avansa cel mai rapid vor beneficia de prioritate în distribuirea rezervelor existente. Pentru mai mult de 20 de reactoare, însă, necesarul ar putea depăși capacitatea actuală de aprovizionare a țării.

Armata nu este singura instituție care are nevoie de HALEU. NASA intenționează să utilizeze acest tip de combustibil pentru misiunea SR-1, iar alte proiecte guvernamentale se află în pregătire.

În acest context, administrația americană încearcă să extindă capacitatea națională de îmbogățire a uraniului. Departamentul Energiei analizează inclusiv transformarea uraniului înalt îmbogățit în HALEU printr-un proces de diluare controlată.

Planurile anunțate prevăd investiții de 2,7 miliarde de dolari în următorii zece ani pentru dezvoltarea serviciilor interne de îmbogățire a uraniului slab îmbogățit și a celui de tip HALEU.

Programul Janus va depinde, prin urmare, de o mobilizare guvernamentală amplă, care să combine utilizarea rezervelor existente cu dezvoltarea unor noi capacități de producție.

Întrebarea nr. 3: Își poate permite Pentagonul extinderea programului?

Cei 2,2 miliarde de dolari alocați programului Janus sunt destinați în principal dezvoltării și operaționalizării prototipurilor. Instalarea efectivă a microreactoarelor la bazele militare va presupune costuri suplimentare considerabile.

Extinderea proiectului către mai multe baze din Statele Unite sau, ulterior, către facilități militare din străinătate ar putea crește semnificativ factura.

Unele companii au prezentat estimări privind costurile viitoare ale microreactoarelor, însă Armata nu știe încă dacă modelul în care contractorii dețin și operează instalațiile va fi viabil din punct de vedere financiar.

Microreactoarele nu vor putea produce energie la un cost comparabil cu reactoarele nucleare de mari dimensiuni. Dimensiunea redusă implică anumite limite inginerești și fizice, însă ele ar putea fi acceptabile în zone izolate sau greu accesibile.

În astfel de regiuni, Armata plătește în mod obișnuit aproximativ 40 de cenți pentru fiecare kilowatt-oră produs de centralele pe gaze naturale. Dacă energia furnizată de microreactoare ar ajunge la un dolar pentru kilowatt-oră, proiectul nu ar mai fi considerat rentabil.

În etapa de selecție, unul dintre criterii a fost convingerea că firmele participante își pot reduce costurile până la un nivel util pentru operațiunile militare.

Întrebarea nr. 4: Cum vor fi protejate microreactoarele?

Un reactor nuclear amplasat într-o bază militară ar putea deveni o țintă atractivă pentru actori statali sau organizații nonstatale.

Un atac convențional asupra unei instalații de pe teritoriul american poate părea puțin probabil, însă sabotajul fizic sau atacurile cibernetice ar putea fi folosite pentru perturbarea sistemului și provocarea unei situații de urgență.

Microreactoarele Janus nu vor utiliza uraniu înalt îmbogățit, cu o concentrație de peste 20%. Din acest motiv, ele nu vor necesita aceleași măsuri de protecție aplicate armelor nucleare sau reactoarelor navale.

Instalarea lor în baze militare va permite însă folosirea infrastructurii de securitate deja existente. Cerințele programului includ protecția fizică a reactoarelor și măsuri suplimentare pentru infrastructura critică, peste nivelul întâlnit în mod obișnuit în sectorul privat.

Detaliile acestor măsuri nu au fost dezvăluite. Este de așteptat ca protecția să includă atât apărarea împotriva atacurilor fizice, cât și securitatea cibernetică.

Armata americană folosește deja sisteme de apărare aeriană și tehnologii antidrone pentru protejarea infrastructurii esențiale. În paralel, administrația de la Washington pregătește proiectul Golden Dome, o arhitectură națională de apărare aeriană și antirachetă, concepută pe mai multe niveluri.

Întrebarea nr. 5: Cine va reglementa aceste reactoare?

Microreactoarele instalate în bazele Armatei vor fi autorizate de instituțiile militare, nu de Comisia de Reglementare Nucleară a Statelor Unite.

Totuși, scopul programului este ca tehnologiile dezvoltate pentru uz militar să poată fi ulterior comercializate. Din acest motiv, Armata colaborează cu autoritatea nucleară pentru a face cât mai simplu procesul de autorizare a reactoarelor destinate pieței civile.

Nu există, în prezent, o procedură formală comună între cele două instituții. Un reactor autorizat de Departamentul Energiei nu este automat autorizat de Armată, iar un reactor aprobat de Armată nu primește automat aprobarea Comisiei de Reglementare Nucleară.

Armata dorește însă să evite situația în care o companie dezvoltă un reactor conform cerințelor militare și descoperă ulterior că autoritatea civilă solicită standarde complet diferite pentru software, materiale sau alte componente critice.

În privința legislației de mediu, instalațiile vor trebui să respecte aceleași reguli aplicabile reactoarelor comerciale. Printre acestea se numără Clean Air Act și National Environmental Policy Act.

Reformele recente ar putea accelera evaluările de mediu, însă nu vor elimina obligațiile legale. Microreactoarele militare vor trebui să se conformeze în continuare tuturor normelor relevante privind protecția mediului și siguranța nucleară.