De lene administrativă: IGPR pasează salariile la alții

În loc să-și asume rolul de angajator și să-și plătească propriii oameni, IGPR a descoperit soluția supremă de „management modern”: să dea treaba în cârca altora.

Potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul Diamantul, Inspectoratul General al Poliției Române, care este primul obligat juridic la plata salariilor pentru salariații din structurile teritoriale ale IGPR, a decis, pur și simplu din comoditate birocratică, să paseze plata acestor salarii către diverse IPJ-uri.

Nu printr-o lege, nu printr-o procedură transparentă, ci… așa, „din vorbe”, ca la birt: „Tu plătești, că mie îmi e lene.”

Bebe-chestor și orchestra de PR: „Refuzați accesul la acte!”

Ca în orice piesă proastă de teatru administrativ, și aici există un regizor:
structurile de relații publice ale IGPR, conduse – cum plastic le descrie Sindicatul Diamantul – de „bebe-chestor”, au intrat imediat în rol.

Instrucțiunea către IPJ-uri:
refuzați accesul la actele prin care IGPR v-a delegat obligațiile de plată a salariilor.

Sindicatul Diamantul le-a cerut aceste acte tocmai pentru a vedea:

• dacă ele există în realitate;
• și, dacă da, ce temei legal este invocat pentru schimbarea debitorului-angajator.

Simplu, legal, firesc.
Reacția sistemului? Ușile închise, hârtiile ascunse, minciuna pusă în funcțiune.

Două IPJ-uri, două răspunsuri, aceeași rușine

Sindicatul Diamantul prezintă două răspunsuri oficiale:
unul de la IPJ Teleorman, altul de la IPJ Botoșani.

La IPJ Botoșani, se intră în aceeași logică a pasei înapoi, a amânărilor și a plimbatului solicitărilor, tipică unui sistem care are ceva de ascuns.

Dar IPJ Teleorman merită un loc special în manualul de ipocrizie administrativă.

Teleorman: „Nu avem actul, dar știm că trebuie să plătim”

În răspunsul IPJ Teleorman, se ajunge la un nivel de absurd demn de Kafka:
instituția pretinde că NU deține actul prin care a fost însărcinată să plătească salariile pentru structurile teritoriale ale IGPR.

Și aici vine întrebarea logică, pusă de Sindicatul Diamantul și pe care orice om cu bun simț și-ar pune-o:

• Dacă nu aveți actul, de unde știți că trebuie să plătiți aceste salarii?
• Pe ce bază legală plătiți salariile unor polițiști care nu sunt pe statul vostru de angajați?
• Dacă tot e „la liber”, de ce nu plătiți și salariile de la primărie, de la muzeu sau de la echipa de fotbal?

Când o instituție publică îți spune, în esență: „Nu avem actul, dar executăm”, nu mai e administrație, e subordonare oarbă, fără temei juridic.

IGPR, angajator de carton: debitorul se schimbă fără lege

În mod normal, angajatorul – în acest caz, IGPR – este debitorul legal al salariului.
Orice schimbare a acestui debitor trebuie:

• să aibă temei legal clar;
• să fie consfințită prin acte scrise;
• să fie transparentă și opozabilă părților.

Ce vedem aici, conform Sindicatului Diamantul?

• IGPR pasează obligația de plată către IPJ-uri,
• aparent în baza unor „dispoziții” interne, fără suport legal real,
• iar IPJ-urile acceptă să plătească salarii pentru structuri teritoriale ale IGPR, fără să poată prezenta actul de delegare.

Adică exact rețeta perfectă pentru haos juridic, abuz administrativ și încălcarea drepturilor salariaților.

Secretomanie și opacitate: când întrebi de acte, ești tratat ca dușman

Sindicatul Diamantul n-a cerut secrete de stat, coduri nucleare sau protocoale secrete.
A cerut actele prin care se presupune că IGPR a delegat IPJ-urilor plata salariilor.

Răspunsul sistemului:

• ba nu avem actele,
• ba nu vi le dăm,
• ba le are altcineva,
• ba „nu e treaba voastră”.

Adică modelul clasic de administrație care știe că nu e în regulă și reacționează prin refuz, blocaj și minciună.

Bebe-chestor, mare manager: delegări din vorbe, bani din buzunarul statului

În toată această situație grotescă, imaginea „bebe-chestorului” de la relații publice devine simbolul unei conduceri:

• care nu își asumă responsabilitățile de angajator,
• care se ascunde în spatele altor structuri,
• care pasează obligațiile, dar păstrează puterea și funcțiile.

În loc să existe o linie clară: IGPR – angajator, IGPR – plătitor, avem:

• IGPR – șeful „de sus”,
• IPJ-uri – plătitori improvizați, aparent în baza unor dispoziții fără fundament legal,
• salariați – prinși la mijloc, dependenți de un mecanism construit pe „merge și-așa”.
• 

Concluzie: Statul de drept, plătit pe sub mână

Ceea ce devoalează Sindicatul Diamantul nu e doar o întâmplare birocratică, ci o schemă de funcționare:

• angajatorul real (IGPR) își externalizează obligațiile,
• debitorul de salariu se schimbă „din pix” sau chiar fără pix, doar din obediență,
• IPJ-urile plătesc fără să poată arăta actul în baza căruia o fac,
• iar când cineva întreabă „Arătați actul!”, vin minciuni și refuzuri.

Un sistem care își plătește oamenii pe baza unor aranjamente neclare, ascunse de ochii lor, nu mai e doar incompetent, ci periculos.

Atât timp cât IGPR se comportă ca un angajator-fantomă, iar IPJ-urile acceptă rolul de casierii ilegali, un lucru e sigur:
nu statul de drept plătește salariile, ci statul de mântuială. (Cristina T.).

Într-o țară în care lipsurile sunt sport național, IPJ Arad tocmai a bifat o performanță istorică: după ce Sindicatul Europol i-a adresat o critică constructivă, șeful Inspectoratului de Poliție Județean Arad, chestorul Stoicănescu, a reușit miracolul logistic al secolului – a pus mâna pe telefon.

Surprinzător, dar adevărat: telefoanele funcționează și în Poliția Română.

„Managerul” descoperă că e… manager

Potrivit dezvăluirilor Sindicatului Europol, chestorul Stoicănescu a înțeles, în cele din urmă, că nu este doar purtător de funcție și de „salariu de excelență”, ci și manager.
Înarmat cu această revelație tulburătoare, a trecut la acțiune: și-a sunat omologii, colegii de promoție și prietenii și a reușit să facă rost de 30 de muștiucuri pentru aparatele etilotest.

Da, ați citit bine: 30. Nu 300, nu 3.000. Treizeci.
Atât a produs „mobilizarea exemplară” în stil IPJ Arad.

30 de muștiucuri, 30 de minute – campanie expres contra alcoolului la volan

Dacă îi întrebi pe polițiștii din teren – cei care chiar trebuie să lucreze cu aceste dotări „de lux” – realitatea e simplă:
cele 30 de muștiucuri vor fi consumate în aproximativ 30 de minute, dacă se desfășoară o acțiune serioasă de combatere a consumului de alcool la volan.

Cu alte cuvinte, după o jumătate de oră de muncă efectivă, aparatele etilotest se pot întoarce liniștite la somn, că nu mai au cu ce lucra.
Și, totuși, cum subliniază și reprezentanții Sindicatului Europol, mai bine 30 de testări decât niciuna.
Bine ați venit în România minimalului absolut, unde și „un pic” devine motiv de autoaplaudare.

Strategia IPJ Arad: să nu fie nimic, ca să nu lipsim de la nimic

Cazul acestor 30 de muștiucuri nu este doar un episod comic, ci și o radiografie amară a modului în care se gestionează siguranța rutieră.
Combaterii alcoolului la volan i se răspunde cu un pumn de consumabile, obținute prin telefoane între prieteni, nu printr-o planificare bugetară serioasă.

Sursa acestor informații, Sindicatul Europol, nu povestește o anecdotă, ci o realitate: polițiștii sunt trimiși în stradă să lupte cu alcoolul la volan… dar fără muniție suficientă.
Iar „muniția”, în cazul de față, înseamnă un banal muștiuc de etilotest.

Refrenul rușinos: „Nu sunt fonduri”

În toată această comedie administrativă, există și un refren pe care chestorul Stoicănescu îl interpretează, după cum reiese din poziția Sindicatului Europol:
atunci când reprezentanții sindicali îi semnalează lipsurile existente, răspunsul reflex este: „nu sunt fonduri”.

Problema e că funcția nu vine doar cu birou, semnătură și prestanță, ci și cu responsabilități concrete:

• să gestionezi eficient bugetul instituției;
• să te asiguri că polițiștii au resursele necesare pentru a-și face treaba;
• să nu transformi „nu sunt fonduri” în politicile oficiale ale inspectoratului.

Salariu de excelență, performanță de muștiuc

Ironia maximă, subliniată de Sindicatul Europol, stă în detaliul financiar:
chestorul Stoicănescu beneficiază de un „salariu de excelență” în cuantum de 50% din venit.

Adică, pe românește, este plătit suplimentar pentru excelență.
Iar „excelența” se traduce, în acest caz, printr-o mobilizare eroică pentru… 30 de muștiucuri.

Dacă pentru 30 de muștiucuri este nevoie de critici publice, apeluri la colegi de promoție și efort colectiv, ne putem întreba:
ce ar fi nevoie pentru o dotare completă a IPJ Arad? O ședință de spiritism bugetar?

Concluzie: România în care „merge și-așa” se măsoară în muștiucuri

Acest episod, relatat de Sindicatul Europol, nu este doar o glumă amară. Este imaginea clară a unei administrații în care:

• planificarea lipsește,
• responsabilitatea se ascunde după „nu sunt fonduri”,
• iar polițiștii din stradă trebuie să se descurce cu firimituri logistice.

Faptul că, după o critică, șeful IPJ Arad a reușit totuși să obțină 30 de muștiucuri arată un singur lucru:
se poate, atunci când se vrea.
Doar că, în loc să fie normalitate, devine știre.

Iar cât timp „excelența” managerială se măsoară în muștiucuri numărate pe degete, șoferii băuți pot sta liniștiți: nu poliția îi urmărește, ci lipsa de dotări îi protejează. (Cerasela N.).