Exclusiv
Cum s-a dat politica externă cu subsemnatul la Washington, cu 565.000 $ pe lună
Cotroceni – Diplomă de smecherie pe bani publici – Diplomație pe bază de POS
La 25 mai 2026, Administrația Prezidențială a emis un comunicat într-o limbă de lemn atât de perfectă, încât ar putea fi patrimoniu UNESCO. Sub scoarța lui birocratică, însă, stă o bombă cu factură: un contract de „consultantă strategică” cu gigantul american Eversheds Sutherland (US) LLP, pentru un plafon maxim de 565.000 de dolari pe lună, adică peste 3,3 milioane de dolari pentru o perioadă inițială de 6 luni.
Sursa oficială, chiar Administrația Prezidențială, confirmă în comunicatul de pe site-ul presidency.ro că această înțelegere a fost încheiată „pentru promovarea intereselor României” în „contextul internațional impredictibil”. Cu alte cuvinte: lumea e complicată, așa că am scos cardul.
Dincolo de poleiala geopolitică, în esență avem: un mastodont privat de lobby angajat pe bani publici, prin atribuire directă, ocolind regulile achizițiilor, sub paravanul unui „consens politic” care juridic valorează cât o promisiune electorală la beție.
Mercenari de lux – când politica externă se subcontractează
Eversheds Sutherland nu e „o firmă de consultanță”, ci un conglomerat juridic global, în Top 10 mondial al caselor de avocatură. Ramura sa din Washington D.C., Eversheds Sutherland (US) LLP, este oficial înscrisă în registrul american de lobby pentru a influența Congresul SUA și Casa Albă în favoarea marilor corporații din topul Fortune 100.
Cu alte cuvinte, România nu a angajat niște diplomați cu suflet mare, ci o trupă de mercenari de lux, specializați în „intrări”, „uși din spate” și „cine cu cine bea cafeaua în comisii”.
Echipa plătită cu peste jumătate de milion de dolari pe lună nu vinde „sfaturi”, ci acces. Nu oferă „strategie”, ci numere de telefon și uși care se deschid după ce curge factura. Iar politica externă a țării devine, în acest decor, un pachet de servicii premium, cu abonament lunar și customer support.
Paravanul „Siguranței Naționale” – totul sub covor, nimic la licitație
Într-un stat normal, când cheltui milioane de dolari din bani publici, sari prin cercuri de transparență, licitații, anunțuri, concurență. În România, când vrei să sari peste toate, invoci „securitatea națională” și tragi cortina.
Surse juridice indică faptul că Administrația Prezidențială ar fi folosit excepțiile din legislația achizițiilor publice legate de securitate și apărare ca să acorde direct, fără licitație, contractul către Eversheds Sutherland (US) LLP, eventual clasificând procedura.
Problema? Chiar din comunicatul Cotroceniului (sursă: presidency.ro) aflăm că obiectivele contractului includ:
- atragerea de investiții economice,
- integrarea în structuri internaționale,
- facilitarea liberei circulații a cetățenilor (adică, pe șleau, chestiunea vizelor).
Nimic aici nu seamănă cu operațiuni de intelligence sau secrete militare. Sunt teme de politică externă clasică, nu de James Bond.
Când folosești eticheta „siguranță națională” pentru a fenta licitațiile publice, nu mai ești un stat responsabil, ești doar un stat care a învățat să scrie „SECRET” peste orice factură grasă.
„Consensul politic” – hârtia igienică a dreptului penal
Ca să își blindeze decizia, Administrația Prezidențială a invocat un element de decor cu pretenții de scut: contractul ar fi fost încheiat în baza unui „acord politic asumat explicit de liderii partidelor și formațiunilor parlamentare pro-occidentale”.
Traducere: toți șefii de partid care se autoproclamă „civilizați” au zis „da, vrem!”.
Problema e că, în dreptul administrativ și penal românesc, „consensul politic” are aceeași valoare juridică precum o poză de grup de la un team-building: bună de pus în ramă, zero efect legal.
- Nu poate suspenda legile țării.
- Nu poate înlocui procedurile de achiziție publică.
- Nu poate transforma o cheltuială discutabilă în una legală doar pentru că „suntem toți de acord”.
Mai grav, din perspectivă penală, această asumare colectivă miroase nu a responsabilitate, ci a „hai să fim toți în poză, ca să nu fie nimeni de vină”. Când liderii politici își folosesc influența pentru a împinge o decizie administrativă la limita (sau dincolo de limita) legii, „consensul” nu spală păcatele, ci le agravează. Procurorii numesc asta altfel: conlucrare pentru eludarea mecanismelor de control ale statului.
Abonament la DNA? Meniul infracțional al contractului
Dacă instituțiile de control se trezesc (Curtea de Conturi, Direcția Națională Anticorupție), acest contract poate deveni manual de studiu la seminariile de drept penal.
Posibilele infracțiuni care se conturează:
- Abuz în serviciu (Art. 297 Cod Penal)
Atribuirea unui contract de milioane de dolari prin ocolirea ilegală a procedurilor de achiziție publică, cauzând o pagubă bugetului de stat și un folos necuvenit pentru firma privată din SUA. - Deturnare de fonduri
Folosirea unor bani alocați oficial pentru funcționarea Administrației Prezidențiale în scopuri de lobby privat, activitate care nu e reglementată clar în bugetul aprobat de Parlament. - Folosirea influenței politice (Legea 78/2000)
Verificarea modului în care liderii de partide și-au utilizat puterea pentru a forța aprobarea „schemei” – acel „acord politic asumat” poate deveni probă, nu scut.
Pe scurt, ce azi e vândut ca „viziune strategică” mâine poate arăta foarte bine pe ordinea de zi a unei ședințe la DNA.
Externalizarea suveranității – când îți delegi țara pe email
Constituția spune clar: Președintele conduce politica externă, prin Ministerul Afacerilor Externe și ambasade. Nicaieri nu scrie: „sau după caz, printr-o casă de avocatură cu birou cu vedere la Capitoliu, plătită lunar”.
Prin cedarea unor atribute precum „integrarea în structuri internaționale” sau „facilitarea liberei circulații” către o firmă privată din Washington, statul român își recunoaște implicit falimentul diplomatic.
Întrebarea logică:
Ce au făcut până acum diplonații de carieră, consilierii prezidențiali, aparatul MAE, ambasadorii și toți cei plătiți generos de la buget? Au băut cafea strategică în timp ce Washington-ul se subcontracta?
Când ajungi să „închiriezi” influență pentru a vorbi cu partenerul tău strategic, nu mai ești stat suveran, ești client captiv într-un parteneriat în care tu plătești, alții deschid uși.
Transparență la kilogram – plătești, dar nu știi ce primești
La finalul comunicatului oficial (sursă: presidency.ro), Administrația Prezidențială promite transparență: contractul ar fi „perfect legal”, iar activitățile vor fi raportate și monitorizate.
Adevăratul test al transparenței va veni când cineva va cere, oficial:
- livrabilele concrete pentru fiecare lună de plata,
- rapoartele de activitate,
- lista exactă a serviciilor prestate pentru cei 565.000 de dolari/lună.
Ce vom vedea acolo?
- Memorii „strategice” copy-paste?
- Note de sinteză la care oricare departament al MAE ar fi putut lucra?
- Sau, poate, întâlniri organizate, telefonul pus în legătură, uși deschise – adică lobby în toată regula, plătit din bani publici, dar spălat sub eticheta de „consultantă strategică”?
Până la acel moment, contractul cu Eversheds Sutherland rămâne un caz-școală despre cum se pot toca sume obscene din banii contribuabililor, sub flamura parteneriatului strategic și a „contextului internațional impredictibil”, dar cu ignorarea fățișă a statului de drept, a regulilor de achiziții și a bunului-simț democratic.
Republica de la facturier
„Diplomație pe bază de factură” nu mai e o glumă, ci noua doctrină de politică externă a României.
Nu mai vorbim despre o gafă izolată, ci despre:
- externalizarea suveranității,
- privatizarea relațiilor internaționale,
- colectivizarea răspunderii penale prin „consens politic”,
- și transformarea Președinției într-un client gras al industriei globale de lobby.
Când statul ajunge să-și negocieze viitorul cu o casă de avocatură străină, pe bani publici și fără licitație, singura întrebare care mai rămâne este:
Cine mai conduce, de fapt, România – instituțiile statului sau abonamentul de 565.000 de dolari pe lună? (Cerasela N.).
Exclusiv
Polițist cu cântarul, la datorie: cât lemn bagi în sobă, atâta „ordine publică” ai!
Mintea odihnită produce hârtii obosite
Acolo unde ar trebui să fie strategie, analiză de risc și planuri de combatere a criminalității, la IPJ Satu Mare pare să fie doar… timp liber și imaginație administrativă. Potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul Europol, polițiștii din posturile de poliție rurale au primit o misiune „de importanță națională”: să cântărească, zilnic, lemnele de foc pe care le ard în sobe.
Nu, nu e pamflet, nu e scheci, nu e stand-up. E România, varianta „mintea odihnită a inspectorului-șef”.
Operațiunea „Kilogramele Patriei”: câți butuci, atâta siguranță
Conducerea IPJ Satu Mare a pus pe picioare un întreg mecanism birocratic demn de un manual de absurditate administrativă:
- informare,
- cântărire,
- raportare la zi a cantității de lemne folosite pentru încălzire.
Dacă ar exista „buletin de lemn”, probabil ar trebui verificat și istoricul fiecărei scânduri. Până una-alta, polițistul de la țară trebuie să știe nu doar cine fură, cine bate, cine încalcă legea, ci și câte kilograme de lemn sacrifică soba în fiecare zi gerosă.
Uniformă, topor, sobă: multitasking pe banii contribuabilului
În tot acest spectacol, nimeni nu pare deranjat de „detaliile tehnice”:
- polițistul în uniformă, cu toate dotările la purtător,
- iese frumos, ca la apel,
- crapă lemne,
- le stivuiește,
- le manipulează,
- apoi le trimite, în regim de urgență, către… raportare.
Sigur, printre două tăieri cu toporul, mai poate eventual completa și un proces-verbal, mai poate interveni la un scandal domestic sau poate răspunde la un apel 112. Dacă nu-l prinde cântarul „neoperațional”.
Toată această munca fizică intensă nu apare, desigur, în fișa postului. Conform Legii 218/2002, Poliția Română se ocupă de ordine publică, siguranță, investigații, nu de contabilitatea brazilor căzuți la datorie în soba instituției. Dar ce mai contează legea, când există dispoziție de sus?
Legea 218/2002 versus Legea Sobei cu Lemne
Evident, nici crăpatul lemnelor, nici manipularea lor, nici dansul cu butucul în brațe nu figurează printre atribuțiile polițiștilor. Nu există nicăieri, în Legea 218/2002, capitolul „Inspectoratul ca depozit de combustibil solid cu personal în uniformă”.
Și totuși, realitatea bate legislația: acolo unde ar trebui să fie prevenire și combatere a infracționalității, avem prevenire și combatere a… consumului „necontrolat” de lemne.
Marea Enigmă Națională: cu ce cântărim, tovarăși?
Cea mai savuroasă parte a poveștii, dezvăluită tot de Sindicatul Europol, este detaliul „tehnic” care pulverizează orice urmă de logică: IPJ Satu Mare nu are în dotare… cântare.
Comanda sună așa: „Polițiștii sunt obligați să cântărească lemnele!”
Realitatea răspunde: „Cu ce, șefu’? Cu ochiul liber?”
Cântarul de acasă, noua dotare „MAI personală”
Cum instituția nu deține cântare, soluția „creativă” plutește în aer: cel mai probabil, polițiștii vor fi tentați să aducă de acasă ce găsesc și ei prin baie sau dormitor. Cântarele corporale ale soțiilor ar putea deveni, peste noapte, parte din logistica neoficială a IPJ-ului.
Scenariul e simplu și grotesc:
- dimineața, soția nu mai știe câte kilograme are,
- seara, polițistul știe câte kilograme de lemn a ars instituția.
Un pas mic pentru sobă, un pas mare pentru ridicolul administrativ.

Concluzie: când nu mai poți gestiona criminalitatea, cântărești lemnele
În loc să se ocupe de resurse umane, de dotări reale, de combaterea infracțiunilor și de protejarea cetățenilor, conducerea IPJ Satu Mare inventează sarcini absurde, transformând polițiștii în paznici ai lemnului de foc și scribi ai sobei instituționale.
Mintea odihnită a inspectorului-șef a reușit performanța să aducă Poliția Română, printr-o singură dispoziție, din zona autorității în cea a comediei involuntare. Iar Sindicatul Europol nu face decât să tragă cortina și să lase publicul să vadă spectacolul complet: o instituție serioasă, pusă la cântar, la propriu și la figurat. (Cristina T.).
Exclusiv
Antena bate până în concediu: IGPR pierde recursul, nota de plată prinde dobândă
În administrația românească, drumul dintre un drept salarial și plata lui poate avea mai multe opriri decât un personal de provincie: cerere, dosar, tribunal, recurs și, la capătul liniei, o hotărâre definitivă. Pentru 16 polițiști reprezentați de Sindicatul „Diamantul”, disputa privind includerea „sporului de antenă” în indemnizația de concediu a ajuns la destinație. Potrivit sindicatului, instituțiile trebuie să recalculeze și să plătească diferențele. Cu inflație. Cu dobândă. Fiindcă timpul pierdut prin instanțe nu se decontează în felicitări.
Concediul trece, procesul rămâne. Până când rămâne doar de plată
S.P.R. „Diamantul” anunță că, pe 8 octombrie 2026, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat recursul IGPR, prin Decizia nr. 768/2026, în dosarul nr. 1008/88/2024. Hotărârea este definitivă.
Miza litigiului: includerea sporului pentru condiții grele de muncă, numit uzual „spor de antenă”, în calculul indemnizației de concediu de odihnă pentru polițiștii reprezentați în proces.
Pe scurt, potrivit rezultatului judiciar comunicat de sindicat, acest element salarial trebuia luat în calcul și la indemnizația de concediu. Antena nu pleacă la mare cu polițistul, dar nici calculul indemnizației nu se face după geografia șezlongului.
Șaisprezece polițiști și o socoteală ajunsă la tribunal
Acțiunea a fost introdusă de sindicat la Tribunalul Tulcea pe 19 august 2024, în numele membrilor săi. Prin Sentința nr. 146 din 3 februarie 2026, instanța a respins excepția prescripției și a admis cererea, conform informațiilor furnizate de „Diamantul”.
Obligațiile au fost repartizate astfel: IPJ Tulcea trebuie să recalculeze indemnizațiile pentru 12 polițiști, iar IGPR pentru alți patru, incluzând sporul pentru condiții grele de muncă de care aceș au beneficiat.
În această poveste, aritmetica are nevoie de robă. Pentru ca un spor să ajungă în calculul indemnizației, nu a fost suficient un creion bine ascuțit: a trebuit parcurs și traseul judiciar. O performanță administrativă aparte — să transformi statul de plată într-o lectură cu număr de dosar.
Prescripția n-a închis dosarul. Recursul n-a micșorat factura
Tribunalul a respins excepția prescripției. Ulterior, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat recursul formulat de IGPR, potrivit aceleiași surse.
Exercitarea unei căi de atac este un drept procedural. Numai că, după soluția definitivă anunțată de sindicat, controversa din acest dosar nu mai poate ține locul recalculării.
Instituția a avut argumentele sale, instanța a dat soluția, iar acum urmează partea mai puțin spectaculoasă, dar esențială: plata. Acolo unde comunicatul nu poate înlocui transferul bancar, iar solemnitatea antetului nu valorează cât diferențele datorate.
Inflația și dobânda: două adaosuri pe care întârzierea nu le trimite în concediu
Conform prezentării hotărârii de către S.P.R. „Diamantul”, recalcularea pornește din august 2021 sau din 2023, în funcție de situația fiecărui reclamant, și continuă pe durata raporturilor de serviciu, în condițiile stabilite de instanță.
Diferențele trebuie plătite actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.
Așadar, nu vorbim doar despre refacerea unor calcule vechi. Sumele datorate vin însoțite de efectele trecerii timpului. Inflația nu stă la ușa instituției să ceară audiență, iar dobânda legală nu poate fi convinsă să revină după concedii.
Ironia este completă: disputa privind o componentă a indemnizației se încheie cu obligația de a achita diferențele, plus actualizare și dobândă. Calendarul, spre deosebire de un dosar, nu poate fi pus în sertar.
Definitiv pentru cei 16, nu baghetă magică pentru toate statele de plată
Rezultatul anunțat privește cei 16 polițiști reprezentați în acest dosar. Nu trebuie confundat cu o recalculare automată pentru întregul personal al Poliției: situația altor angajați depinde de împrejurările concrete și de cadrul juridic aplicabil.
Pentru reclamanții din dosarul de la Tulcea, însă, mesajul este limpede: potrivit sindicatului, obligațiile stabilite de instanță au rămas în picioare după respingerea recursului.
Morala administrativă? Când calculul indemnizației ajunge să fie lămurit definitiv de judecători, problema nu mai este recepția antenei. Semnalul a ajuns. Acum trebuie să ajungă și banii. (Cerasela N.).
Pamflet pe baza informațiilor comunicate de S.P.R. „Diamantul”.
Exclusiv
La MAI, familia se întemeiază cu acordul șefului. Pentru reîntregire, aduceți un „indicator la schimb”!
În Poliția Română, infractorul poate traversa mai multe județe într-o singură noapte. Polițistul care vrea să se mute în județul de domiciliu are nevoie de rapoarte, răbdare și, eventual, de o a doua viață, fiindcă prima riscă să se termine la „reveniți cu o nouă solicitare”.
Sindicatul Europol reclamă lipsa unor criterii clare, publice și verificabile pentru aprobarea mutărilor. Unii polițiști așteaptă ani. Alții pleacă în câteva luni. De ce? Aici începe adevărata muncă de investigație: nu urmărirea unui suspect, ci identificarea criteriului.
Criteriul a fost văzut ultima dată intrând într-un birou. De atunci, nu mai răspunde la solicitările de transparență.
Cincisprezece rapoarte și un singur răspuns: mai încercați o carieră aici
Potrivit Europol, un polițist încadrat în DGPMB în 2022 încearcă din 2024 să se mute la IPJ Dolj. A depus 15 rapoarte. Toate au primit răspuns negativ, motivat prin deficitul de personal și situația operativă.
Cincisprezece rapoarte. Omul n-a mai cerut mutarea, a început o colecție de literatură administrativă. La următorul volum poate să pună prefață: „Dedic această lucrare familiei mele, pe care sper s-o revăd înainte de pensionare”.
În același timp, susține sindicatul, mai mult de 15 colegi au obținut aprobarea mutării către alte inspectorate, inclusiv polițiști cu vechime mai mică.
Sigur, pot exista diferențe legitime între cazuri. Tocmai de aceea ar trebui explicate. Dar când explicația lipsește, deficitul de personal capătă însușiri supranaturale: pentru unii e zid de beton, pentru alții e perdea de mărgele.
Nu cerem să dispară deficitul prin magie. Cerem să ni se explice de ce magia pare să funcționeze diferit de la un dosar la altul.
Lege avem. Ce facem cu ea e proba de perspicacitate
Există Statutul polițistului. Există Ordinul MAI nr. 140/2016. Așadar, nu vorbim despre o instituție care a uitat să inventeze procedura.
Problema semnalată de Europol este alta: cum sunt comparate solicitările, cine are prioritate și de ce?
Într-un mecanism transparent, omul știe ce contează: vechimea, postul disponibil, situația familiei, problemele medicale, necesarul de personal. În mecanismul descris de sindicat, omul știe mai ales unde se depune raportul.
Atât. Restul e suspans administrativ.
Ai număr de înregistrare, dar n-ai orizont. Ai domiciliu, dar n-ai certitudinea că vei ajunge să locuiești acolo. Ai familie, dar instituția pare să o trateze ca pe un hobby practicat între ture.
Deficitul de personal: argument serios, nu ștampilă universală
Lipsa de personal poate justifica, în mod real, refuzul unei mutări. Ordinea publică nu se asigură cu urări de bine și nici patrulele nu se completează cu personaje din organigramă desenate în creion.
Dar un motiv real trebuie explicat concret.
Câte posturi sunt ocupate? Ce specializări lipsesc? Ce plecări au fost aprobate? În ce condiții? De ce două cereri aparent similare au primit soluții diferite?
Fără aceste răspunsuri, „situația operativă” riscă să devină echivalentul instituțional al lui „pentru că așa zic eu”, doar că poartă uniformă și are antet.
Un refuz motivat se poate înțelege. Un refuz multiplicat nu devine motivare doar pentru că imprimanta lucrează consecvent.
„Indicator la schimb”: aduceți înlocuitorul și mai vedem
Una dintre soluțiile invocate este identificarea unui „indicator la schimb”. Administrativ, schimburile pot ajuta unitățile să-și echilibreze necesarul de personal. În versiunea trăită de solicitant, însă, mecanismul are farmecul unui anunț de mică publicitate:
„Schimb depărtare de familie cu apropiere de domiciliu. Ofer răbdare, dosar complet și uzură nervoasă. Aștept variante.”
Polițistul nu mai trebuie doar să-și facă meseria. Devine și agent de recrutare pentru propria plecare. Își caută corespondentul, potrivește județele, verifică posibilitățile și speră că, după ce rezolvă puzzle-ul, nu schimbă cineva capacul cutiei.
Europol susține că la IPJ Constanța există refuzuri inclusiv în asemenea situații, fără justificarea deciziei.
Dacă așa stau lucrurile, „indicatorul la schimb” nu mai e cheia ușii. E doar dreptul de a mai bate o dată.
Constanța: cererile se analizează, explicațiile se lasă la dospit
Conform datelor prezentate de Europol, la Constanța au fost analizate, în cursul anului 2026, 183 de cereri de mutare către județele de proveniență. Dintre acestea, 35 au fost aprobate prin identificarea unui „indicator la schimb”.
Sindicatul reclamă că nu au fost explicate criteriile aplicate și motivele neaprobării celorlalte solicitări.
Cifrele, singure, nu demonstrează favoritism. Dar nici nu țin loc de explicații.
„Am analizat” nu înseamnă automat „am lămurit”. Și ospătarul poate analiza nota de plată; clientul tot are dreptul să știe de unde a apărut al treilea șnițel.
După protestele din februarie 2026, despre care amintește Europol, răspunsul firesc ar fi transparența. Nu transparența aceea de birou prin care se vede planta de la fereastră, dar nu se vede criteriul după care se decide viața unui angajat.
Familia, această anexă incomodă a dosarului profesional
Dincolo de hârtii există rate, chirii, copii, soți și părinți bolnavi. Europol descrie situații în care distanța dintre serviciu și domiciliu pune presiune serioasă pe viața familială și pe buget.
În traducere administrativă, polițistul trebuie să fie prezent la serviciu, disponibil pentru misiuni și suficient de elastic financiar încât să întrețină o viață în două locuri.
Eventual să-și îmbrățișeze familia prin aplicație. Dacă se întrerupe conexiunea, să depună raport.
Iar replicile manageriale reclamate de sindicat — „te-am pus eu să te faci polițist?”, „te-am pus eu să alegi capitala?”, „descurcă-te și tu ca alți colegi” — merită expuse într-un muzeu al conducerii prin ridicat din umeri.
„Te-am pus eu să te faci polițist?” nu este argument managerial. Este renunțarea la argument, rostită de pe un scaun cu putere de semnătură.
După aceea, probabil, urmează discursul despre motivarea personalului.
Nu poți trata omul ca pe o piesă blocată în inventar și apoi să te întrebi de ce nu mai funcționează cu entuziasm.
Pilele: suspiciunea crește unde explicația lipsește
Europol semnalează și percepția că intervențiile unor persoane influente pot conta în aprobarea mutărilor.
Să păstrăm distincția: percepția nu este probă, iar o mutare aprobată nu dovedește existența unei intervenții.
Dar instituția nu combate suspiciunile ascunzând mecanismul deciziei. Dacă oamenii nu văd regulile, încep să caute relațiile. Dacă nu primesc explicații, primesc zvonuri.
Și uite așa, în loc să întrebe „ce condiții trebuie să îndeplinesc?”, angajatul ajunge să se întrebe „pe cine trebuia să cunosc?”.
Aceasta este factura opacității. Și o plătesc inclusiv cei ale căror mutări au fost aprobate perfect justificat.
Soluția scandaloasă: reguli pentru toată lumea
Ce solicită, în esență, Europol? Criterii publice. Evidența cererilor. Motivarea concretă a refuzurilor. Luarea în calcul a situațiilor familiale și medicale. Acces transparent la posturi și posibilități de schimb. O cale clară de reanalizare.
Adică niște lucruri atât de revoluționare încât alte organizații le numesc, pur și simplu, administrare.
Nimeni nu cere ca toate mutările să fie aprobate. Nu se poate goli un inspectorat fiindcă tuturor le este dor de casă. Dar nici dorul de casă nu trebuie tratat ca abatere de la disciplina organigramei.
MAI și inspectoratele din subordine au de răspuns la o întrebare simplă: după ce reguli decideți și cum le poate verifica omul căruia îi cereți să mai aștepte?
Până atunci, polițistul poate continua să depună rapoarte. Să le numeroteze, să le arhiveze și să le lase moștenire.
Poate că el nu va ajunge prea curând acasă.
Dar dosarul lui are deja domiciliul stabil la „nu se aprobă”. (Cerasela N.).
Pamflet inspirat de situațiile relatate de Sindicatul Europol. Datele și cazurile prezentate sunt atribuite organizației sindicale; comparațiile și exagerările sunt satirice.
-
Exclusivacum 4 zileCASA DE PENSII A MAI, KNOCK-OUT LA CURTE: CUM A VRUT SĂ IA BANII UNUI POLIȚIST ȘI A PLECAT CU… CHELTUIELI DE JUDECATĂ
-
Exclusivacum 4 zileStația‑fantomă de la Corlătești își dă arama pe față: „ape uzuale” direct în Pârâul Dâmbu, sub nasul lui Diaconu și al Gărzii de Mediu adormite. Florin Diaconu – Directorul din borcanul cu mercur. Episodul 4
-
Exclusivacum 4 zileDosarul Antigrindină – Partea a IX‑a – Republica rachetelor antigrindina: cum a fost însămânțată România cu minciuni, plumb și abuz de serviciu
-
Exclusivacum 3 zileCATASTROFELE ECOLOGICE DIN PRAHOVA – Sub ocrotirea directorului–dictator Florin Diaconu (APM Prahova) și a „Gărzii lui” de Mediu – Florin Diaconu – Directorul din borcanul cu mercur. Episodul 5
-
Exclusivacum 3 zileIncompatibilități cu capul în nisip: Cum pasează M.A.I. cartoful fierbinte către ANI, iar polițiștii din Europol, CEPOL și Frontex stau agățați între două legi și zero răspunsuri
-
Exclusivacum 2 zileRepublica sinecurilor unite: Mega-tunul de la IAR Brașov și caracatița politică de la MEAT
-
Featuredacum 3 zilePULS își alege conducerea și își stabilește direcțiile politice la Alba Iulia – „România are PULS – în țară și în Diaspora”
-
Exclusivacum 2 zileDosarul Antigrindină – Partea a X‑a – Republica rachetelor fără autorizație: cum au ajuns Diaconu (APM Prahova) și Garda de Mediu scutul mafiei antigrindină




