O omisiune periculoasă în strategia națională

Încă o dată, documentele strategice esențiale ale unei administrații americane – Strategia Națională de Apărare și Strategia de Securitate Națională – au omis în mod notabil orice mențiune explicită despre răspândirea armelor nucleare sau proliferare. Această lipsă, deși dezamăgitoare, nu mai este surprinzătoare, semnalând o schimbare profundă și potențial riscantă în abordarea geopolitică.

Strategia „caz cu caz”: O politică nucleară fără busolă

Deși Statele Unite au avut în trecut politici de neproliferare relativ stricte, în ultimii ani, abordarea a devenit una ad-hoc, „de la caz la caz”. Această lipsă de consistență a creat un peisaj confuz și contradictoriu: în timp ce Iranului i s-a interzis programul nuclear, Coreei de Sud i s-a permis să producă combustibili nucleari care ar putea fi transformați în bombe. În cazul Arabiei Saudite, politica rămâne vagă și nuanțată. O astfel de abordare sporadică, fără un cadru unificat, riscă să submineze eforturile globale de control al armelor nucleare și să trimită semnale ambigue actorilor internaționali.

Iluzia securității: De ce subestimăm pericolul proliferării

Presupunerea nedeclarată din spatele acestei abordări „à la carte” este că o politică de neproliferare solidă nu mai este necesară. Răspândirea viitoare și posibila utilizare a armelor nucleare sunt considerate o amenințare secundară, inferioară confruntării cu provocările Beijingului și Moscovei. Argumentul este că, dacă putem gestiona amenințările nucleare ale marilor puteri, atunci problemele puse de țări precum Iran sau chiar de aliați, pot fi cu siguranță gestionate. Unii merg chiar mai departe, susținând că mai multe arme nucleare în mâinile mai multor țări – în special ale aliaților SUA – ar fi un avantaj. Această idee, reminiscentă anilor ’50, sugerează că America ar putea reduce cheltuielile de apărare în numele aliaților săi dacă aceștia ar fi dotați nuclear, deși istoria contrazice o astfel de reducere. De asemenea, se presupune, cu un optimism periculos, că aliații înarmați nuclear ar ajuta America să contracareze amenințările nucleare chineze și ruse. Există și o viziune cinică, conform căreia eforturile de neproliferare sunt inutile, fiind suficiente „două persoane: una să numere țările și alta să-și frângă mâinile”. Toate aceste perspective, oricât de populare ar deveni, susțin o inacțiune și, în esență, sunt greșite.

Lecțiile istoriei: Proliferarea nucleară, o sursă de conflicte ale superputerilor

Istoric, Statele Unite și națiunile cu viziuni similare au avut un bilanț destul de solid în prevenirea achiziționării armelor nucleare de către alte țări, oferind garanții de securitate nucleară. Aceste garanții au fost menite să mențină un număr redus de state înarmate nuclear, evitând haosul de securitate și riscul de a trage America în războaie majore. Am avut deja un gust amar al pericolelor pe care le poate genera proliferarea. În 1956, în timpul Crizei Suezului, Rusia a amenințat cu utilizarea nucleară în sprijinul Egiptului, iar Statele Unite au fost nevoite să confrunte acel „bluff”. Un alt moment de criză nucleară aproape reală a avut loc în 1973, când președintele Richard Nixon a ridicat nivelul de alertă DEFCON 3 pentru a împiedica intervenția sovietică împotriva unui Israel înarmat nuclear. Mai târziu, în 1991, posibilitatea ca Saddam Hussein să obțină arme nucleare a atras forțele militare a peste 30 de țări în regiune. În 1994, administrația Clinton a luat în considerare atacarea Coreei de Nord pentru a-i bloca programul de arme nucleare. Mai recent, Statele Unite au intervenit în sprijinul Israelului, după ce acesta a început să bombardeze siturile nucleare iraniene. Privite prin prisma acestor evenimente, răspândirea armelor nucleare către națiuni mici și mijlocii nu este o amenințare minoră, ci un factor de risc major pentru conflictele între superputeri. Chiar dacă războiul nuclear nu a izbucnit în niciunul dintre aceste cazuri, posibilitatea era reală și demnă de a fi evitată.

Miza viitorului: Suntem pregătiți pentru o lume nucleară fragmentată?

Vor fi forțele nucleare ofensive actuale și planificate ale Americii suficiente pentru a descuraja astfel de războaie în viitor? Va necesita răspândirea mai multor arme nucleare noi și diferite tipuri de sisteme de apărare antirachetă pentru SUA și aliații săi? Vor putea sistemele noastre de informații, comandă, control și comunicații face față unei mulțimi de națiuni înarmate nuclear, dar slab echipate? Răspunsul scurt este că nu știm. Avem nevoie de timp pentru a obține aceste răspunsuri, motiv pentru care crearea unei politici eficiente de neproliferare nucleară este absolut necesară.

Un apel la acțiune: Reluarea unei politici de neproliferare robuste

Ce ar trebui să implice o astfel de politică?

1. Respectarea angajamentelor NPT: Statele Unite și națiunile partenere trebuie să facă mai mult pentru a determina țările să-și respecte promisiunile de a nu dobândi arme nucleare. În acest sens, Washingtonul ar trebui să obțină acordul cât mai multor națiuni pentru impunerea de sancțiuni împotriva oricărui stat care încalcă angajamentele sale din Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT).
2. Modernizarea sistemelor de salvgardare: Washingtonul ar trebui să revizuiască și să modernizeze sistemul internațional de salvgardare nucleară. Sistemele de inspecție ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) și EURATOM sunt extrem de rare și se bazează pe calcule depășite privind cantitatea de material ce trebuie deturnată pentru a construi o bombă. Ipotezele sistemului actual sunt, de fapt, eronate cu un factor de până la patru.
3. Diferențiere clară între activități nucleare: Statele Unite și alți exportatori de reactoare nucleare trebuie să traseze o linie mai clară între activitățile nucleare sigure și cele periculoase, care pot aduce țări precum Iran la câteva săptămâni distanță de achiziționarea unei bombe. Eforturile anterioare de a descuraja alte țări să producă combustibil nuclear trebuie reluate.
4. Responsabilizarea Chinei și Rusiei: Statele Unite ar trebui să tragă la răspundere China și Rusia pentru „comportamentul lor nuclear inadecvat”. Ambele țări se plâng de „partajarea” armelor nucleare de către America cu aliații săi din Europa și, potențial, din Asia. Washingtonul ar trebui să le demonteze acuzațiile, cerându-le să-și reducă propriile desfășurări nucleare avansate și activitățile de producție.

Implicit în toate aceste propuneri este adoptarea unei abordări mult mai ferme față de obligațiile juridice stipulate în NPT. Este ușor să cădem în capcana de a ignora disfuncționalitățile eforturilor multilaterale, sau chiar să credem că ignorarea acestora este o politică în sine. Dar nu este.