In timp ce dezbaterea publică din România se concentrează adesea pe magistrați și pe spectrul marilor dosare, un semnal de alarmă major este tras de Sindicatul Europol: poliția judiciară, veriga esențială a oricărei urmăriri penale eficiente, se află într-o „moarte clinică”. O analiză detaliată a datelor oficiale și a rapoartelor europene scoate la iveală un cumul de vulnerabilități sistemice care afectează direct calitatea actului de justiție și, implicit, drepturile fundamentale ale cetățenilor. Întrebarea nu mai este dacă, ci de ce – este vorba de premeditare sau de o indolență cronică?

Polițiștii DNA: Între criterii obscure și risc de dependență instituțională

Un prim punct nevralgic este reprezentat de modul de selecție și funcționare a polițiștilor detașați la Direcția Națională Anticorupție (DNA). Cei aproximativ 180 de ofițeri și un agent lucrează în cadrul DNA fără a fi selectați prin concurs public, ci prin solicitări directe ale Direcției către Ministerul Afacerilor Interne. Odată detașați, aceștia intră sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef DNA, care poate dispune încetarea detașării fără a fi obligat să-și motiveze decizia.

Această practică a fost constant criticată în rapoartele GRECO (Grupul de State împotriva Corupției) ale Consiliului Europei, care avertizează asupra riscurilor generate de mecanismele netransparente de selecție și de dependența funcțională excesivă. Situația este amplificată de diferențele salariale, veniturile polițiștilor detașați la DNA fiind aproape duble față de cele ale colegilor din teritoriu. Argumentul că procurorii trebuie să-și aleagă „oamenii” cu care lucrează, invocat de-a lungul timpului, mută accentul de pe profesionalism și competență pe relații de loialitate personală, compromițând obiectivitatea.

Urmărirea penală, pe mâini nepregătite: Impactul lipsei de studii juridice

O altă vulnerabilitate major, semnalată de Sindicatul Europol, este permisivitatea legislației actuale, care permite polițiștilor fără studii superioare juridice să efectueze acte de urmărire penală în structurile de parchet de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel. Deși Codul de procedură penală stipulează supravegherea procurorului, realitatea din teren arată că cea mai mare parte a activităților procedurale – administrarea probelor, audieri, acte de constatare – este realizată de polițist.

Interacțiunea directă cu procurorul se limitează, de regulă, la momente-cheie, precum schimbarea etapelor procesuale. Această realitate este recunoscută inclusiv în analizele Institutului Național al Magistraturii, care subliniază că erorile procedurale, frecvente în faza urmăririi penale, sunt ulterior valorificate în instanță, punând sub semnul întrebării soliditatea dosarelor.

Suprasolicitare cronică și soluții administrative: Când volumul primează calitatea

Spre deosebire de judecători și procurori, pentru care Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit standarde de încărcare, polițiștii judiciariști nu beneficiază de niciun standard național privind numărul maxim de dosare penale gestionate. Această lipsă generează situații extreme: în unele secții de poliție, un singur ofițer gestionează între 800 și 900 de dosare penale.

Rapoartele Curții de Conturi au semnalat în repetate rânduri deficiențe în managementul resurselor umane din MAI, inclusiv lipsa unor indicatori reali de performanță și o repartizare inechitabilă a volumului de muncă. Consecința directă este adoptarea unor practici birocratice nocive: dosarele noi sunt amânate, iar soluțiile devin predominant administrative – renunțări la urmărirea penală, clasări sau menținerea în evidență pasivă până la intervenirea prescripției, subminând eficiența justiției.

Cu aproximativ 15.000 de polițiști implicați în activități de urmărire penală și 1,8 milioane de dosare soluționate anual (conform datelor Ministerului Public), rezultă o medie de un dosar finalizat la fiecare două zile de lucru. Această presiune, combinată cu faptul că România se situează constant peste media europeană în privința duratei procedurilor penale (conform CEPEJ), transformă urmărirea penală într-o „producție de documente”, unde calitatea este sacrificată în detrimentul cantității, crescând riscul de erori judiciare și încălcări ale dreptului la un proces echitabil.

Salarii derizorii și exploatare fără scrupule: Cine duce greul, cine câștigă?

Pe lângă problemele structurale, Sindicatul Europol denunță o situație „revoltătoare” privind salarizarea. Salariul unui șofer al secretarului de stat Bogdan Despescu depășește venitul unui ofițer de poliție judiciară, care muncește zilnic în zeci sau sute de dosare penale. Polițiștii judiciariști, care duc greul urmăririi penale, sunt printre cei mai slab remunerați din Poliția Română, în timp ce colegii din activități administrative pot avea venituri cu 30-40% mai mari datorită sporurilor.

Mai mult, acești polițiști sunt supuși unei forme de exploatare: deși lucrează oficial în program de zi, sunt obligați neoficial la permanență, fiind chemați de acasă la evenimente penale în afara programului, fără o compensare reală. Această „dublă măsură” este o formă de exploatare a muncii, tolerată și întreținută de un sistem care, în loc să recompenseze munca reală, favorizează obediența și „pilele”. Rapoartele Comisiei Europene privind statul de drept au atras atenția asupra subfinanțării resurselor umane implicate în aplicarea legii, confirmând amploarea problemei.

Toate aceste date, provenite din rapoarte naționale și europene, demonstrează că deficiențele din urmărirea penală nu sunt întâmplătoare. Ele sunt rezultatul unor decizii administrative și politice care au ignorat constant realitatea din teren, creând un mediu vulnerabil. Atunci când poliția judiciară este slabă, nu câștigă nici statul, nici cetățeanul, ci doar cei care știu să exploateze slăbiciunile sistemului. Sindicatul Europol promite să continue demersurile pentru a aduce aceste realități în spațiul public, insistând că o reformă reală a justiției nu poate începe decât cu o recunoaștere onestă a problemelor. (Cristina T.).