Războaiele recente din Europa și Orientul Mijlociu au reamintit o realitate dură: deși dronele captează atenția presei, adevărata coloană vertebrală a oricărui conflict prelungit o reprezintă obuzele de artilerie, muniția și propulsorii. Fără capacitatea de a alimenta sistemele de armament săptămâni sau luni la rând, chiar și cele mai avansate sisteme fără pilot rămân simple instrumente de recunoaștere. Această deficiență critică, departe de a fi o problemă minoră, amenință acum securitatea națională a unor puteri precum Statele Unite și India.

Lecția dură a conflictelor recente

Conflictul din Ucraina a servit drept un semnal de alarmă major privind cerințele de muniție. La începutul anului 2022, SUA produceau aproximativ 14.000 de obuze de artilerie de 155 mm pe lună, în timp ce Ucraina consuma jumătate din această cantitate zilnic. Ca răspuns, Statele Unite au alocat fonduri masive și au atribuit contracte pentru a stimula producția, ajungând la aproximativ 40.000 de obuze pe lună până în octombrie 2024. Chiar și așa, cifra este mult sub nevoile Ucrainei, ca să nu mai vorbim de refacerea stocurilor americane și aliate. Planurile actuale vizează atingerea unui ritm de 100.000 de obuze pe lună până la jumătatea anului 2026.

India se confruntă cu o problemă similară. Un raport din 2017 al Curții de Conturi (CAG) a dezvăluit că 40% din tipurile de muniție aflate în inventarul Indiei nu ar fi durat mai mult de 10 zile într-un război intens. Într-un scenariu de conflict pe două fronturi împotriva Pakistanului și Chinei, aceasta reprezintă o vulnerabilitate periculoasă. Acest audit a catalizat măsuri de achiziții de urgență și finanțare. În ultimii ani, India a accelerat importurile de obuze de artilerie, a investit în producția internă, a deschis sectorul producției de muniții către privat și și-a stabilit un obiectiv ambițios de a-și acoperi integral necesarul de muniție din producție internă până la sfârșitul anului 2025 (un obiectiv care, deși nu va fi atins, arată un progres notabil).

O problemă comună: Desindustrializarea apărării și dependența de China

Paradoxul este că nici Statele Unite, nici India nu au doar stocuri insuficiente, ci au și externalizat și delocalizat coloana vertebrală industrială necesară pentru a produce mai multă muniție atunci când războiul izbucnește. Și, în mod îngrijorător, multe dintre aceste lanțuri de aprovizionare duc înapoi la China, tocmai adversarul cu care ambele națiuni ar putea avea nevoie să se confrunte cu acele muniții.

Eforturile indiene includ o schimbare industrială majoră. Vechea Comisie de Fabrici de Armament, deținută de stat, a fost divizată în noi companii, cu Munitions India Ltd. (MIL) axată pe muniție. Numeroase firme private au intrat pe piață, producând de la muniție de calibru mic până la obuze de artilerie. Noile politici au facilitat, de asemenea, intrarea jucătorilor privați pe piață, iar muniția fabricată în India este acum și exportată.

Criza „energeticelor”: Inima muniției sub control chinez

Creșterea producției de obuze, deși necesară, abordează doar jumătate din problemă. Problema mai profundă este ceea ce se află în interiorul muniției: materialele energetice. Acestea includ explozivii și propulsorii, adesea periculoși și costisitori de produs din punct de vedere ecologic, care fac obuzele letale.

Obuzele moderne de artilerie de 155 mm se bazează pe propulsori pe bază de nitroceluloză și explozivi puternici precum TNT și RDX. Uluitor este faptul că nici Statele Unite, nici India nu produc suficient din aceste materiale. Statele Unite, de exemplu, nu produc deloc TNT, aproape totul fiind importat din Polonia, Turcia, India și Coreea de Sud – care, la rândul lor, își procură substanțele chimice precursoare de pe piețele globale, inclusiv din China. Singura fabrică americană de nitroceluloză se află la Uzina de Muniții a Armatei Radford din Virginia.

India se confruntă cu probleme similare: șeful departamentului de susținere a armatei, generalul-locotenent A.S. Aujla, a recunoscut recent că producția indiană de propulsori, explozivi și focoase este mult sub cerințe. Decalajul provine din ani de subinvestiții, întârzieri în achiziții și dependența de importuri fragmentate.

Între timp, China a acaparat discret piața globală. Este acum cel mai mare producător mondial de nitroceluloză, un ingredient cheie în praful de pușcă. În 2023, a dublat exporturile de nitroceluloză către Rusia, susținând efortul de război al Moscovei. China este, de asemenea, singura țară care produce CL-20 la scară largă, cel mai puternic exploziv non-nuclear din lume. Chiar și antimoniul, folosit pentru a întări plumbul din gloanțe, este controlat de China, care furnizează aproape 32% din oferta globală (împreună, China și Rusia controlează 50% din oferta globală).

Pârghia Chinei nu mai este ipotetică. În 2024, a impus restricții la export pentru antimoniu, cumpărătorii europeni au sugerat restricții privind nitroceluloza, iar China a restricționat și alte materiale legate de industria militară. Având în vedere fragilitatea lanțurilor globale de aprovizionare cu materiale energetice, astfel de acțiuni ar putea constrânge dramatic producția americană și indiană. În multe privințe, controlul Beijingului asupra explozivilor astăzi este ceea ce a reprezentat controlul său asupra pământurilor rare acum un deceniu: o strangulare ascunsă a pregătirii noastre militare pe care o putem conștientiza doar atunci când este prea târziu.

Acțiunea târzie, dar necesară: SUA și India se mobilizează

Spre meritul său, Washingtonul acționează în sfârșit. Bazându-se pe lecțiile dure din Ucraina, Armata SUA a aprobat noi producții de TNT la Depozitul Armatei Blue Grass din Kentucky, a extins producția de explozivi la Holston din Tennessee și a mărit capacitatea de nitroceluloză la Radford. Aceste investiții reprezintă cea mai mare redresare a producției de muniții de după cel de-al Doilea Război Mondial. India răspunde, de asemenea, cu SBL Energy deschizând o fabrică privată de TNT în Nagpur în 2024.

Cu toate acestea, scara lipsește încă. Chiar și cu toate extinderile planificate, producția actuală americană și indiană nu ar satisface ratele de consum susținute ale unui conflict de tip ucrainean. Acesta este momentul în care cooperarea SUA-India poate face o diferență strategică.

Alianța strategică: Soluția americano-indiană

În primul rând, cele două națiuni ar trebui să investească în comun în producția de materiale energetice. India deține materiile prime necesare, cum ar fi lână de bumbac, celuloză din lemn și capacitate de prelucrare chimică. Cu investiții de capital din partea noilor intrări în India și asistență tehnică din partea SUA, India și Statele Unite ar putea deveni furnizori cheie non-chinezi pentru nitroceluloză, precursori de TNT și altele, cu o guvernanță partajată, standarde de calitate și acces reciproc pe piață.

În al doilea rând, India ar putea servi ca un hub de capacitate suplimentară. Având în vedere geografia favorabilă a Indiei și o bază industrială de apărare în creștere, expertiza MIL și ascensiunea noilor jucători privați, India oferă o rezervă naturală pentru producția de muniție rezilientă și în volume mari.

În al treilea rând, ambele guverne trebuie să accepte că redundanța este o caracteristică, nu un defect. Menținerea unor linii de producție suplimentare inactive sau a unor stocuri costisitoare de substanțe chimice poate părea ineficientă pe timp de pace, dar pe timp de război, acestea sunt linii de salvare. Și având în vedere cererea globală de muniții, permiterea exporturilor ar asigura că nicio linie nu va rămâne inactivă pentru mult timp.

În cele din urmă, ambele guverne ar trebui să investească și în cartografierea completă a lanțurilor de aprovizionare, pentru a evita să fie luate prin surprindere de dependențele chinezești într-o criză. SUA a mai făcut acest lucru: în baza Ordinului Executiv 13806 al președintelui Trump, Pentagonul a finalizat audituri aprofundate ale lanțurilor de aprovizionare pentru programe critice de apărare, inclusiv piese C-130, motoare cu rachetă solidă și altele. Este timpul să aplicăm această rigoare lanțului de aprovizionare cu muniții.

Suveranitatea in joc: De ce contează producția

Fie pe frontiera himalayană, fie de-a lungul Strâmtorii Taiwan, războaiele viitorului vor cere mai mult decât promisiuni. Vor cere producție. Suveranitatea înseamnă puțin dacă o țară nu poate produce gloanțele pe care le trage. Descurajarea necesită profunzime. Reziliența necesită planificare (și stocare). Iar libertatea necesită independența față de lanțurile de aprovizionare adverse.

SUA și India au pornit pe calea cea bună. Acum trebuie să meargă mai departe, mai repede. Cu o viziune comună asupra amenințării și cu forțe complementare, pot construi o alianță formidabilă a arsenalelor. Pentru că atunci când va veni următorul război, nu va fi câștigat doar de cel care are cele mai bune drone și cea mai „cool” tehnologie. Va fi câștigat de cel care poate încărca următorul obuz și poate susține focul cel mai mult timp.