De la invadarea Ucrainei, în februarie 2022, Rusia a utilizat retorica nucleară pentru a intimida și a descuraja sprijinul occidental pentru Kiev și țările de pe flancul estic al NATO și UE. Iar, mai nou, Moscova a desfășurat exerciții nucleare și a transferat arme nucleare tactice în Belarus, semnalând astfel disponibilitatea sa de a-și escalada constant retorica nucleară în regiune. În contextul amenințărilor tot mai serioase din partea Rusiei, poate că a venit timpul ca, în cadrul societății, să demarăm discuții extrem de serioase privind oportunitatea dezvoltării propriului arsenal nuclear în România.
De câțiva ani, România este menționată direct în declarațiile belicoase ale oficialilor ruși. Una dintre cele mai frecvente amenințări se referă la țările-gazdă ale sistemului de apărare antirachetă al NATO, adică inclusiv la adresa României, care, pentru Moscova, reprezintă o țintă legitimă a loviturilor nucleare. Bineînțeles, această retorică a fost condamnată de oficialii americani și a provocat reacții ferme din partea autorităților române, subliniind, de-a lungul timpului, caracterul defensiv al scutului de la Deveselu. Însă, în condițiile actuale de deteriorare a situației de securitate regională, și globală, simplele reacții ferme, la nivel declarativ, mai sunt suficiente/eficiente?
La urma urmei, istoria, inclusiv cea recentă și foarte recentă, ne-a învățat că Rusia profită de orice slăbiciune, dar se teme de măsurile de forță concrete. De altfel, săptămâna trecută, NATO a anunțat că a decis să răspundă la amenințările rusești prin consolidarea strategiei sale de descurajare nucleară. Alianța a reafirmat importanța armelor nucleare în menținerea securității europene, declarându-și intenția de a spori investițiile în infrastructura nucleară. Aceste măsuri sunt menite să descurajeze orice agresiune rusă prin întărirea faptului că orice atac nuclear va fi întâmpinat cu o ripostă devastatoare. Iar NATO urmărește să mențină un echilibru strategic, demonstrând că poate contracara orice amenințare nucleară venită din partea Rusiei. Discutând despre ceea ce a numit adaptarea continuă a arsenalului nuclear al NATO, secretarul general Jens Stoltenberg a evidențiat că Țările de Jos au declarat, în iunie, că primele avioane de luptă F-35 sunt pregătite să transporte arme nucleare şi că SUA îşi modernizează arsenalul din Europa.
În această situație, poate ar fi bine să trecem în revistă care ar fi argumentele pentru dezvoltarea unui arsenal nuclear românesc. În primul rând, o descurajare credibilă. Pentru că deținerea unui arsenal nuclear propriu ar duce la sporirea capacității României de a descuraja potențiale agresiuni, într-o regiune unde Rusia și-a arătat disponibilitatea de a utiliza amenințările nucleare. Un astfel de arsenal ar putea servi ca o garanție suplimentară a securității naționale.
În al doilea rând, o mai mare autonomie strategică, dar în context aliat, și o participare mult mai activă și consistentă la securitatea colectivă. Într-un mediu geopolitic volatil, dezvoltarea propriilor capacități nucleare i-ar putea permite României o mai mare flexibilitate în politica de apărare.
În ultimul rând, măsura ar putea fi luată și ca răspuns la eșecul neproliferării. Luând în calcul nereușitele repetate ale tratatelor internaționale de a preveni proliferarea armelor nucleare, nerespectarea garanțiilor de securitate (vezi cazul Ucrainei, care a renunțat la arsenalul său) și comportamentul agresiv al Rusiei, dezvoltarea unui arsenal nuclear ar putea fi văzută, pentru România, ca o măsură necesară de autoapărare.
În momentul de față, în Europa, doar două state aliate dețin arsenale nucleare, Franța și Marea Britanie. Însă, mult mai multe sunt parte integrantă a politicii nucleare a NATO, luând parte la consultări și decizii, dezvoltând capacități tehnice necesare folosirii armelor nucleare și permițând dislocarea lor pe teritoriul național. Vorbim, aici, de Belgia, Germania, Italia, Țările de Jos și Turcia. Iar Polonia a început să testeze terenul privind opțiunea nucleară, prin declarații publice ale oficialilor săi sau generali în rezervă, mergând de la opțiunea găzduirii unor elemente ale arsenalului nuclear NATO, până la dezvoltarea propriilor arme.
Cert este că, în fața amenințărilor continue din partea Rusiei, dezvoltarea unui arsenal nuclear propriu ar putea oferi României un instrument puternic de descurajare și o garanție suplimentară de securitate. O decizie cu implicații majore, care ar trebui luată cu maximă responsabilitate, în acord cu aliații din NATO, însă discuția este pertinentă și necesară în contextul actual de instabilitate geopolitică. (M. Batca).



