Lumea s-a sucit. Rău de tot. Și s-a divizat. Și mai rău. În Europa, în Statele Unite și în lumea întreagă s-au format peste capul națiunilor două tabere politice, care se încaieră. Și își pun etichetă. Suveraniștii sunt taxați drept extremiști. Neonaziști. Și chiar putiniști. În timp ce progresiștii sunt numiți globaliști, neomarxiști și chiar comuniști.

S-a ajuns la punctul în care contradicțiile dintre cele două tabere politice sunt ireconciliabile. Și poate ieși cu mari scântei. Iar scânteile generează vâlvătaie. Și vâlvătaia poate declanșa apocalipsa. Epicentrul acestei bătălii se află la Washington. Celelalte puteri ale lumii sunt doar importanți vectori, plasați de-o parte și de alta a baricadei. Și aproape niciodată la mijloc.

Liderul unui partid suveranist din Slovacia, Robert Fico, a câștigat acolo alegerile. Iar o anumită parte a presei titrează că, de fapt, alegerile au fost câștigate de Vladimir Putin. Pentru că Robert Fico ar fi omul președintelui Federației Ruse. Și de ce ar fi el omul Moscovei? Pentru că, în discursurile sale politice, s-a pronunțat în mod moderat legat de războiul din Ucraina. Și a susținut în campania electorală că statul pe care acum îl reprezintă, deși membru al alianței Nord-Atlantice, ar trebui să își nuanțeze poziția legată de ajutorul acordat Ucrainei și de intransigența față de Moscova. Și de aici nu a mai fost decât un pas pentru ca Robert Fico să fie taxat nu numai drept omul lui Putin, ci și partener cu Viktor Orban. Și nu numai atât. Taxat ca fiind extremist partidul pe care îl conduce, e la un pas de a fi declarat de propagandă, drept un partid neonazist. La pachet cu Fidesz-ul pe care îl conduce Viktor Orban. Memoria mea nu este însă atât de scurtă încât să nu-mi amintesc că am asistat la aceleași tipuri de reacție și atunci când Giorgia Meloni a câștigat alegerile în Italia. Din nou, era capătul lumii. Din nou, era anunțată apocalipsa. Și nu s-a întâmplat nimic în acest sens. Dimpotrivă, la scurt timp, Meloni a declarat răspicat că susține Ucraina și condamnă Federația Rusă pentru agresiunea săvârșită. Până la urmă și Viktor Orban procedează la fel. Și în cazul Slovaciei va fi la fel. Ca și în cazul altor state europene, unde vor câștiga suveraniștii. Nu e deloc sfârșitul lumii.

Suveraniștii nu sunt nici extremiști, nici putiniști. Nici neonaziști. Toate cele trei epitete i-au fost, pe rând, atribuite în România lui George Simion. În plus, că ar fi și antisemit. Nimic nu s-a confirmat. Nu există nicio probă. Dar un fapt este cert. George Simion refuză, până una alta, să vorbească păsăreasca de la Bruxelles. Adică să fie „politically correct”. El, ca și ceilalți reprezentanți ai partidelor suverniste, înainte de a câștiga alegerile de la sfârșitul anului viitor, pledează în favoarea unei Europe a statelor-națiune. În ce străchini, doamne iartă-mă, calcă? Fix așa a fost construită Uniunea Europeană din capul locului. Ca o asociere a statelor națiune. Acesta este sensul multiculturalismului despre care se vorbește, uneori în termeni exagerați. Este o valoare reală a Uniunii Europene. Ca și faptul că aici pot coexista și coexistă popoare diferite, cu obiceiuri diferite și un număr foarte mare de etnii. Care au tradiții și religii diferite. Și nu se exclud unele pe altele. Tot în Uniunea Europeană iată, coexistă familiile tradiționale cu familiile de tip nou, ale unor persoane de același sex. Tot în Europa, oamenii își pot schimba sexul după cum simt nevoia. Și nimeni nu le pune pumnul în gură. Dar nici această minoritate nu poate, într-o Europă normală, să le pună celorlalți, care sunt și rămân majoritari, pumnul în gură. Partidele politice care promovează interesul național, sunt trimise la colț și puse să stea cu genunchii pe coji de nucă. Sub motiv că sunt extemiste, neofasciste, putiniste, etc.

De fapt, Uniunea Europeană, treptat, a fost pervertită. S-a transformat în cu totul altceva decât s-au angajat fondatorii ei. Și în numele cui? Aparent, în numele unui globalist prost înțeles. De fapt, a unei globalizări prost gestionate. O lume aparte care să fie condusă dintr-un centru de putere netransparent. Această forță care bulversează literalmente echilibrul nu numai la nivel european, ci și la nivel mondial, s-a auto definit drept progresism. Partidul Democrat din Statele Unite nu mai este Partidul Democrat clasic, ci este ceva cu totul nou care se cheamă partid progresist. Aceste partide auto definite drept progresiste au din ce în ce mai multe elemente de tip neomarxist și chiar comunist. Tocmai de aceea se aud din ce în ce mai insistent voci care promovează renunțarea la familia clasică, adică să ne topim toți aspirațiile și viețile într-o mare familie comună, în care fiecare poate fi cu fiecare și renunțarea la proprietatea privată. Ce nevoie mai avem de proprietatea privată, atâta timp cât diriginții unor state vor avea grijă să nu le lipsească nimic. Și din acest motiv, cealaltă tabără, a suveraniștilor, îi taxează pe progresiști din ce în ce mai frecvent de comuniști. Și, atenție, și comunismul este o mișcare de tip extremist. Deci ce facem? Ne construim un univers alcătuit de-o parte și de alta din extremiști?

Dacă această divizare din interiorul fiecărui stat, din interiorul fiecărei organizații a națiunilor, până la nivel global, se menține și se adâncește, ei bine trebuie să știm că ne aflăm toți într-un pericol de moarte. Iar lipsa dialogului nu poate produce decât catastrofe.

Sorin Rosca Stanescu