Cu profunzimea-i cunoscută, fostul cancelar german Helmut Schmidt a lăsat în urmă cel puțin trei atenționări: Uniunea Europeană să nu aștepte totul din afară, ci să acționeze competent pentru a-și rezolva disfuncțiile; să nu se amestece în relația mai mult decât milenară a popoarelor rus și ucrainian; să nu înlocuiască integrarea Uniunii Europene, care are nevoie încă de ani, cu extinderea ei (Die Mächte der Zukunft, 2006). Se pot cita și alte atenționări, din partea cunoscătorilor reali. Mulți au avertizat că birocratizarea dăunează, iar strivirea suveranității statelor și mai mult.

Pandemia începută în 2020 a schimbat viața pe continent, dar nu a făcut inactuale atenționările. Războiul din Ucraina le-a sporit acuitatea.

În fapt, Uniunea Europeană și-a atenuat profilul și a intrat la remorca unor forțe, dinăuntru și dinafară, în fața cărora responsabilii rămân vizibil fără soluție. Destul să observi cum îi tratează decidenți din alte țări pe cei din Uniunea Europeană sau cum „europeni” de peste noapte se flatează cu ura față de alți oameni. În orice caz, Uniunea Europeană înfruntă acum efecte nefaste din trei direcții: războiul, chestiuni nerezolvate ale integrării și propriile erori. Să le lămurim.

Lumea este în „policriză”, iar războiul din Ucraina o sporește. Cea mai vizibil afectată este Germania. „Vechiul nostru model al afacerilor nu mai funcționează: gaz ieftin din Rusia, apărare ieftină din SUA și exporturi la preț ridicat spre China” (Rüdiger von Fritsch, Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, 2023). Fiecare dintre acestea s-a pierdut. Se poate adăuga știrea din ultimele zile a nevoii pregătirii populației din țările dezvoltate pentru restricții la consumul curent. Paradoxal, deși produc mai mult ca odinioară, europenii sunt chemați să strângă cureaua.

Iar dacă Germania, cu anvergura și ponderea ei cunoscute, plătește cu scăderea nivelului vieții de zi cu zi, ne putem imagina situația din alte țări. Și cât au de decontat europenii.

Oricum, Uniunea Europeană este într-o situație nouă. Altădată centru sau măcar actor principal al istoriei mondiale, Europa depinde tot mai mult, deocamdată, de ceea ce se decide în alte locuri. Noua ei situație înseamnă în fapt scăderea importanței intereselor și valorilor proprii și, din păcate, a capacității de a lua decizii în linia lor.

Discuția asupra folosirii capacității de a lua decizii în Europa nu este nouă. Ea precede pandemia și războiul actual. Analiza unui ziarist cunoscut are ca leitmotiv teza că „în pragul spre anii 2020, Europa a intrat în primejdia acută de a fi pulverizată între China și SUA”, căci „modelul european al libertății individului, liberalității în economie și pluralității în politică, pentru care au luptat vreme de secole europenii și au suferit adesea, este în pericol” (Martin Winter, China 2049. Wie Europa versagt, Süddeutsche Zeitung Edition, München, 2019, p.12). Acum, susține el, pericolul ar veni din afirmarea Chinei – „singura printre marii actori ai politicii mondiale care în pragul anilor 2020 are în mapă un concept strategic elaborat, cu privire la felul în care va formata lumea” (p.81), încât Europa ar trebui trezită.

Mulți indicatori invită la aceasta. De pildă, G7 avea în 1995 o pondere de 45% din PIBul mondial, dar aceasta scade continuu, încât, în 2050, va fi 20%. Fapt este, între multe altele, că 135 de milioane de turiști chinezi au vizitat lumea în 2016 și au cheltuit 261 miliarde dolari. În fiecare clipă, sunt în vizită în Europa în jur de 70 de milioane de chinezi. Investițiile chineze, având bănci de stat în susținere, au fost, între 2005-2018, în Uniunea Europeană de 152 miliarde, în SUA de 183 miliarde, în Africa de 300 de miliarde. În Uniunea Europeană, astăzi, China a ajuns să deruleze peste 1400 de proiecte, mai ales în Germania și Franța.

Reluând un clișeu, Martin Winter vede pericolul în valorile chineze și acceptă, de asemenea, clișeul după care ar avea loc o „prăbușire lăuntrică” a Vestului. Ambele aceste clișee circulă, să fim lucizi, de mult timp, dar nu s-au confirmat. În fapt, China a traversat o „revizie culturală” mai profundă decât unele țări europene, iar modernitatea ei le întrece pe unele, sub varii aspecte. De cealaltă parte, „declinul Occidentului” nu s-a produs. Dar Martin Winter completează că „prăbușirea lăuntrică a Vestului este periculoasă pentru Europa, mai mult decât presiunea externă” și susține că „Europa este în procesul unei disoluții” (p.94).

Se pot ușor opune argumente clișeelor și analizei fataliste a lui Martin Winter. În cărți întregi (The Destiny of Europe, 2011; China ca supraputere, 2021) am profilat aceste argumente și nu le mai repet aici.

Desigur, însă, că autorul are dreptate când spune – „China este peste tot”. Numai că nu este ceva nou în istorie. China controla oceanele în secolul al XV-lea și deținea 30% din economia lumii în secolul al XIX-lea. China este țară care are nevoie de piețe și interacțiuni în lume – nevoie unică datorită în primul rând întâlnirii dintre dinamica culturală a unei populații uriașe și tot mai pregătită și premisele naturale nu tocmai generoase. Cine conduce China își asumă să caute rezolvări.

În plus, cultura chineză este în spațiul universal nu de ieri. Tehnologii numeroase, pasiunea inovației, meritocrația, integritatea, educația patriotică, armonia ca politică externă, de exemplu, sunt, oricum se răstălmăcesc lucrurile, valori ce vin, istoricește, din cultura Chinei. Bine informatul Alfred Whitehead spunea că pentru a-l înțelege pe Confucius este destul să-l citești pe John Dewey, și invers, sugerând că viziunea pragmatistă, dominantă azi în lume, este, la origine, confucianistă. Iar Hillary Clinton recunoștea atracția contribuției chineze în lume, chiar și atunci când voia să o ocolească.

„La lupta pentru îngrijirea și pilda modelului vestic de viață, alternativa ce rămâne Europei este declinul” (p.303), încât Europa ar fi cazul să se unească. Martin Winter spune că acea mantra a politicii europene, potrivit căreia „piața reglează totul” este deja „lipsită de răspundere” (p.85), căci multe dezvoltări nu rezultă din piață. Numai că și el înlocuiește o optică îngustă cu una tot îngustă: marketismul cu apelul la confruntare. După el, „ideologic, China pune Vestul sub presiune” (p.92), încât ar fi oportună renunțarea la a considera China ca „partener strategic”, în favoarea considerării ei doar ca un „competitor strategic” (p.180). O propunere, cunoscătorii știu prea bine, nerealistă!

Considerând profund lucrurile, se poate spune că situația Europei nu vine din ceea ce face sau nu face China. Nu explici propria situație prin aceea că rivalul este în formă. Situația de azi a Europei vine din deciziile Uniunii Europene actuale. Pe bună dreptate, ca exemplu, Martin Winter remarcă împrejurarea că politica sancțiunilor este un eșec și denotă doar „lipsa de imaginație” (p.292) a celor care au îmbrățișat-o. Competiția în secolul al 21-lea nici nu se reduce la relația SUA-China, căci Rusia poate intra în joc (p.202), după cum poate intra și Uniunea Europeană – dar nu neapărat prin extindere, ci convertindu-și valorile în fapte.

În opinia mea, situația Europei s-a complicat și pentru că stă nerezolvată o chestiune asupra căreia economiști care nu iau ideologiile ca realități au atras atenția. Se produce mult, este, desigur, plin de produse în rafturi, oamenii consumă, confortul a sporit, dar realitatea este dură, deloc „europeană”. Mai ales acolo unde nu s-a ajuns la legi chibzuite și decidenți competenți. Privatizarea economiei este condiție de prosperitate, dar dacă se face fără legi adecvate și decidenți responsabili, poate fi doar „privatizare coruptă”, cu degradări inerente.

De altminteri, în țările europene ce au și azi dificultăți majore, „privatizarea a fost făcută înaintea unor reglementări sănătoase și legi de impozitare strictă” (Joseph Stieglitz, Making Globalisation Work, 2006, p.39). În pofida neoliberalismului, care a dirijat reformele, nu s-a realizat eficiența și stabilitatea, iar creșterea economică se face cu grave nedreptăți. Josul și mijlocul societății nu au cum să o ducă bine.

Afectarea țesutului social slăbește în fond statele însăși. Oricine poate constata că mecanismele acționate au făcut ca Uniunea Europeană să nu poată reduce inegalitatea dezvoltării, încât să funcționeze fără fricțiuni. Mai mult, cu „principiul mobilității libere a muncii”, în țările din care au emigrat cetățeni, poverile întreținerii aceluiași stat cresc pentru cei care rămân acasă. Se creează astfel un prim cerc vicios – încât sunt stimulați la emigrare și mai mulți. Pe baza „principiului liberei mișcări a bunurilor”, capitalurile au creat o presiune pentru impozite mai mici în țările unde au poposit, ceea ce implică salarii și venituri mai mici, încât poverile trec iarăși pe angajați. Iar în țări care au recurs la „dereglementare”, s-a eșuat în protejarea cetățenilor, căci totul a fost pus în seama sistemului bancar propriu, care, fiind fragil, a favorizat un alt cerc vicios: banii ies din țară, economia slăbește, guvernul nu are soluții, încât banii părăsesc și mai avan țara (Joseph Stieglitz, The Great Divide, 2015, pp.362-364). Așa stând lucrurile, în Uniunea Europeană, chiar pe fondul unificării, cu politicile actuale se adâncește de fapt un clivaj istoric. Unele state au început să trăiască pe datorie.

La acest fapt, astăzi perceptibil, s-au adăugat efectele pandemiei. Ele au fost mai grave în țări cu organizări improvizate și decidenți aserviți globalismului. Iar, acum, se trăiesc, în plus, consecințele legate de război. Pe fondul politicii greșite a sancțiunilor – care, așa cum am spus-o, la timp, nu rezolvă ceva, dar distruge masiv – acum, lovitura este pe nivelul de trai. Ea este completată tot mai des de catastrofe naturale și de emigrația năvalnică. La nici unul dintre aceste capitole, Comisia Europeană nu are soluții viabile.

România plătește cu sărăcia multor cetățeni necunoașterea de către decidenți a corelațiilor vechi și noi ale economiei și slăbirea instituțiilor democratice. Plătește, desigur, cu viața curentă pe datorie și cu locul la coada Uniunii Europene. Efectele sunt șocante: capitalism înțeles ca prăduire, privatizare ca devalizare, liberalitate ca arbitrar, democrație cu vătafi, ciocoism în morală, politică externă ca excursii, în condițiile slăbirii profesionalismului și performanțelor proprii.

Este de revenit la proiectul fondatorilor, printr-o reformă instituțională de democratizare mai departe. Proiectul inițial a consacrat Uniunea Europeană, el este înscris în tratatele de bază, iar de la părăsirea lui sunt dificultăți reclamate de multe țări (Polonia, Ungaria, Irlanda, Slovacia, Italia etc.). Doar acel proiect poate relansa Uniunea, el fiind bine ancorat în tradiții europene și nevoi umane.

Pe bună dreptate, se invocă două fapte incontestabile. În Tratatul de la Roma (1957) se prevede „to establish the foundations of an ever closer union among the European peoples”. „Popoarele” sunt evident reperul. Nu este loc pentru „superstat”, care a și dus la crize, și nici pentru „configurația imperială”, care a dus deja la periferizarea unor țări și la secundarizarea Europei (Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie,2021,p.334). „Asocierile de forțe în vederea dominației (Herrschaftsverbände)”, cum le numea Max Weber, nu sunt rezolvări europene.

În opinia mea, Europa unită are de gândit propria-i situație. Nu dă rezultate amânarea continuă a stabilirii formei Uniunii Europene, căci, între timp, se iau decizii incoerente. Pretenția unei singure democrații în lume nu este democratică și nu duce departe. Nu dă rezultate nici abandonarea cooperării create de acordurile internaționale din 1972-1991. Iar aberația după care criticii actualei situații – maghiarii, polonezii, etc. – nu ar avea, cum spune același autor, „mentalitate europeană” (p.255), doar împiedică normalizarea. Totuși, Europa actuală a fost posibilă ca urmare a anilor 1956 și 1980 din istoria celor două popoare. În plus, a fi critic, nu înseamnă că ai valori neeuropene!

Dincolo de aceasta, însă, Martin Winter propune reafirmarea valorilor europene. Dar care sunt, la drept vorbind, valorile europene?

La o analiză dusă până la capăt, cum am arătat adesea, în reuniuni din diferite capitale, „european” înseamnă ştiinţă orientată spre cunoașterea factuală şi pusă în serviciul rezolvării de probleme; o mereu ascendentă competenţă tehnică; raţionalitate economică confirmată de randament; administrare eficientă și democratică; cultură a dreptului ce promovează individul ca subiect şi scop, suveranitatea şi generalitatea legii; aşezarea valorilor pe temelia libertăţii individuale; construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate şi pe drepturi fundamentale şi inalienabile; voință politică stabilită prin dezbatere publică, în care prevalează argumentele; cultură a schimbării conform scopurilor umane; reflexivitate.

Afirmarea specificului european este echivalentă cu scuturarea de penurie, de arbitrar, de impostură, de dictat, de birocratism, de inechitate. Europeană este, în fond, eliberarea inițiativei oamenilor.

La orice eliberare a inițiativei, apare azi teama reflexă că s-ar deschide „cutia Pandorei”: schimbarea statu quo-ului ar încuraja diferitele forțe să ceară imposibilul. Nu împărtășesc această teamă – nici în cazul crizei europene de azi și nici în privința războiului.

Premisa mea este că soluții false, fie ele și moștenite sau aplaudate, duc la conflicte mai mult decât o discuție competentă și responsabilă a neajunsurilor. „Cutia Pandorei” o deschid mai curând nepriceperea, inerțiile și erorile actuale.

Andrei Marga