La începutul acestui an, am aflat că  PIB-ul României a crescut cu 800% din 2000 până în prezent, ţara noastră fiind campioana Uniunii Europene ca ritm de creştere economică. De ce nu se fac aceste statistici în funcţie de Produsul Intern Net (PIN), că doar toţi suntem obişnuiţi să ne calculăm salariile în funcţie de ce rămâne în mână? Se vede această performanţă a României şi în bunăstarea locuitorilor ţării?

PIB-ul reprezintă valoarea de piață a tuturor produselor, serviciilor destinate consumului, precum și a investițiilor brute care ajung în consumul final, de-a lungul unui an. Majoritatea statelor lumii folosesc PIB-ul ca măsură de bază a prosperităţii, deşi PIN este un indicator mai exact al producţiei naţionale. Statele nu lucrează cu acesta din cauză că este dificil de estimat volumul investiţiilor nete, după ce din brut se scade, de pildă, gradul de uzură al infrastructurii naţionale.

Cum estimezi, de exemplu, gradul de uzură al infrastructurii energetice sau al podurilor? Într-un articol scris pentru Scientific American, economistul laureat cu Nobel, Joseph Stieglitz, scrie că guvernele naţionale pot eșua electoral dacă PIB-ul scade, nefiind deloc surprinzător că acestea se străduiesc continuu să-l crească, cu orice sacrificii și prin orice artificii.

Străduința de a crește PIB-ul nu este același lucru cu efortul depus pentru asigurarea bunăstării unei societăți. PIB-ul nu măsoară, printre altele, starea de sănătate şi nivelul de educație al populaţiei, egalitatea de șanse, starea mediului şi mulți alți indicatori ai calității vieții. Toate acestea devin palpabile când investițiile statului sunt orientate constant către politici publice, în caz contrar manifestându-se o discrepanță majoră între mărimea PIB și nivelul de trai al populație

Guvernul român trage, de ani buni, 90% din dividendele companiilor de stat profitabile, în detrimentul investiţiilor pe care acestea ar trebui să le facă din aceşti bani.

Chiar dacă guvernul distribuie aceşti bani către populaţie, prin pensii şi salarii, cu aport în PIB, produce şi un efect negativ pentru societate: infrastructura energetică se uzează, iar oamenii vor avea de suferit din cauza penelor tot mai dese de curent. Faptul că statul a încasat, în ultimii ani, 90% din dividendele de la Romgaz a împiedicat noi investiţii în procese extractive, România trezindu-se, în iarna anului trecut, în dificultate din cauza sancţiunilor impuse Rusiei.

Joseph Stieglitz spune că artificialitatea PIB-ului face ca acesta nici măcar să nu măsoare sustenabilitatea economiei, indicând la timp dacă aceasta se îndreaptă spre prăpastie. El dă exemplu sistemul de sănătate din SUA, care mereu s-a lăudat cu utilizarea eficientă a paturilor de spital: niciun pat nu are ce căuta în saloane dacă nu este folosit.

În consecință, când SARS-CoV-2 a ajuns în SUA, existau doar 2,8 paturi de spital la 1.000 de persoane, mai puține decât în ​​alte țări avansate, sistemul neputând absorbi creșterea bruscă a pacienților. Cu cât PIB-ul este mai mare, cu atât şi încasările statului din impozite şi taxe este mai mare.

Normal ar fi ca, odată cu creşterea susţinută a PIB, să crească şi investiţiile publice ale statului. În plus, deficitul bugetar mare nu face casă bună cu un PIB sănătos, de arătat publicului. Din păcate, în ultimii 23 de ani, statul român a cheltuit compulsiv, dar aceste cheltuieli nu prea s-au regăsit în proiecte publice de amploare. Statul s-a întins chiar mai mult decât îi era plapuma, supravieţuind de la an la an pe deficit: cheltuieli mai mari decât încasări.

De ce nu trăim mai bine, în ciuda creşterii PIB cu 800% în ultimii 23 de ani? În România, guvernele au făcut tot felul de artificii pentru a masca deficitul bugetar, recte cheltuielile risipite pe cu totul altceva decât pe investiţii publice de amploare, menţinându-l în limite plăcute ochiului.

Degeaba creşte PIB-ul accelerat dacă guvernele rămân datoare societăţii cu investiţii în domenii esenţiale, precum sănătatea şi educaţia. Podurile crăpate sau sprijinite cu bârne, starea deplorabilă a căilor ferate, din cauza cărora un tren ajunge de la Bucureşti la Baia-Mare în peste 10 ore, sistemul medical în care pacienţii sunt nevoiţi să-şi cumpere medicamentele singuri când ajung în spital, penuria de medici şi acces limitat la servicii esenţiale în mediul rural și periurban, lipsa autostrăzilor în multe zone ale ţării, starea de lagăr a căminelor de bătrâni etc sunt datorii pe care statul român le are faţă de cetăţenii săi, acumulate de-a lungul timpului.

În baza acestor datorii, asumate din proprie iniţiativă şi din cauza cărora oamenii au avut şi au de suferit, guvernele au menţinut artificial deficitul la un nivel rezonabil ca procent din PIB în ultimii 23 de ani. Un alt mod de manipulare a deficitului bugetar ca procent din PIB, în România, este prin prorogarea legilor.

Legea Educaţiei, intrată în vigoare în 2011, prevedea alocarea a 6% din PIB acestui sector. A fost prorogată an de an, niciodată nefiind alocat acest procent educaţiei. În acelaşi an, 2011, Guvernul Boc şi-a asumat, prin Legea Educaţiei Naţionale, că fiecare copil născut după data intrării în vigoare a legii va primi echivalentul a 500 de euro pentru susţinerea educaţiei sale.

Măsura ar fi trebuit să se aplice începând cu 2013, dar guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au prorogat, sistematic, prin ordonanţe de urgenţă, punerea în aplicare a prevederilor care reglementează acordarea sumei menţionate. Toate guvernele care au prorogat prevederile legii au motivat acest lucru prin impactul financiar major pe care îl generează și lipsa de bani din bugetul de stat.

În nota ce a însoțit OUG 226/2020, în faza de proiect, scrie că, numai pentru 2021, ar fi fost nevoie de fonduri publice de circa un miliard de euro, în condițiile în care existau peste 2.000.000 de copii ce ar fi trebuit să primească sprijinul de 500 de euro. Au trecut doi ani de atunci, suma a crescut, însă statul român continuă să rămână dator copiilor.

Încă o datorie pe care Guvernul Ciucă a pasat-o mai departe, la început de an, prin prorogare şi care, probabil, va fi rostogolită şi de Guvernul Ciolacu. Astfel de datorii pot fi enumerate, dar ajungem să le observăm doar atunci când se prăbuşeşte un pod din cauza uzurii sau când locomotivele CFR iau foc sau se decftează în mijlocul câmpului pentru că nu au fost scoase din uz în urmă cu 25-30 de ani.  Ar fi fost minunat dacă deficitul ar fi crescut din cauza investiţiilor publice şi nu din cauza cheltuirii banului public pe cu totul alte lucruri.

Dacă am fi putut calcula Produsul Intern Net, scăzând măcar gradul de uzură al infrastructurii naţionale (educaţie, sănătate, energie etc), probabil că am fi fost la coada clasamentului european.

Paradoxurile creșterii PIB

Simon Kuznets, economist premiat cu Nobel în 1971, a avertizat, în mod repetat, că PIB-ul măsoară doar activitatea pieței și nu trebuie confundat cu un indicator care măsoară bunăstarea socio-economică a oamenilor. Într-un stat precum România în care PIB-ul a tot crescut, dar speranța de viață este a doua cea mai mică din UE, chiar nu ai cum să nu te întrebi care sunt cauzele unei asemenea anomalii.

Paradoxal, într-o ţară cu o populaţie tot mai bolnavă, PIB-ul poate creşte şi datorită cheltuielilor pe care oamenii le fac pentru a-şi cumpăra medicamente sau a plăti operaţii. Chiar dacă jocurile de noroc provoacă dependenţă, la PIB se adaugă sume imense datorită acestei industrii. Exploatarea combustibililor fosili stimulează economia și, deși  arderea acestora accelerează schimbările climatice agravând impactul furtunilor asupra infrastructurii civile, eforturile de reconstrucție se regăsesc tot în PIB.

Dacă venitul clasei mijlocii stagnează, chiar dacă PIB-ul crește, înseamnă că roadele creșterii economice nu sunt împărțite echitabil. Doar pentru că PIB-ul crește, nu înseamnă că nivelul de trai al unei persoane se îmbunătățește. Dacă populația unei țări este pe trend ascendent, acest lucru va împinge PIB-ul în sus, deoarece mai mulți oameni vor cheltui mai mulți bani.

Dar persoanele din acea țară s-ar putea să nu devină mai bogate, ba chiar, în medie, este posibil să devină mai sărace. (L. Anghel).