Pe data de 17 mai 2023, Ambasada Republicii Armenia în România și Institutul pentru studiul politicii și economiei Orientului Mijlociu au organizat o masă rotundă cu tema „Armenia la răscrucea dintre Europa, Orientul Mijlociu și Asia”. Mulți se vor întreba ce interes poate prezenta o asemenea temă pentru români și ce contribuție pot avea politologii români în aflarea soluțiilor la problemele pe care ea le ridică? Răspunsurile sunt mai multe și sunt cumulative.

Caucazul este o regiune despărțită de România prin Marea Neagră. În acest sens el este un vecin al României. Un vecin tulburat de o serie de conflicte cronice implicând toate statele care îl compun, printre care și Armenia. Or, incendiile izbucnite în curtea vecinilor sunt totdeauna preocupante întrucât ele se pot extinde în propria curte.

În 1992, sub auspiciile OSCE a fost creat, în cadrul unei reuniuni organizate în capitala Belarus, așa numitul „Grup de la Minsk”, al cărui scop declarat a fost și rămâne acela de a încuraja găsirea unei soluții negociate pentru restabilirea păcii între Armenia și Azerbaidjan și stingerea conflictului din Nagorno-Karabach. De asemenea, Grupul era văzut ca un for pregătitor pentru o conferință internațională privind Nagorno-Karabach. El este co-prezidat de Franța, Rusia și SUA, printre membrii săi fiind Germania, Italia și Turcia, alături de cele două state parte directă în dispută. Așadar, o structură formată din jucători cu interese globale, regionale și locale, directe sau indirecte, în focul pe care se presupunea că trebuiau să îl stingă. Ei nu aveau cum fi în același timp și arbitri imparțiali sau mediatori onești; cu atât mai mult cu cât se aflau între ei în conflict de interese. De aceea, sub privegherea și ghidajul Grupului de la Minsk nu s-a realizat, timp de treizeci de ani, nici un progres notabil. Nici măcar conferința privind Nagorno-Karabach nu a putut fi convocată.

Ca președinte al AP-OSCE, în anul 2001, am denunțat public eșecul „Grupului de la Minsk” și am inițiat, în consens cu autoritățile de la Baku și Erevan, un demers pentru a schimba formatul negocierilor multilaterale și pentru a ajunge la o adevărată conferință internațională aptă a forja un acord comprehensiv care să confere securitate întregii zone și să împace principiul integrității teritoriale cu cel al autodeterminării. (Aprofundasem, în prealabil aceste teme în calitate de raportor al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la „autodeterminare și secesiune”, misiunea fiindu-mi încredințată în contextul primului război de secesiune din Cecenia.) Poate (și) de aceea, Armenia a propus schimbarea regulilor de procedură ale AP-OSCE pentru a mi se acorda un al treilea mandat prezidențial. (Propunere care a trezit, printre altele, revolta comandată a presei miluite de la București, Tia Șerbănescu – mare ziarist, mic caracter – acuzându-mă de „crima”, pentru care oricum n-aș fi avut nici o vină, de a dori prelungirea prezenței unui român în fruntea unei mari organizații internaționale.)

Evident, demersul meu nu a reușit întrucât ar fi însemnat o diminuare a rolului Rusiei și SUA în stabilirea arhitecturii de securitate din Caucazul de Sud. Cea dintâi dorea să îl păstreze în sfera ei de influență ca „vecinătate apropiată” și ca garanție de securitate controlată exclusiv de ea. Cea de a doua încerca să își stabilească dominația în regiune ca parte a marșului său către Marea Caspică și Asia Centrală, început prin intervenția militară în Balcanii de Vest (Iugoslavia), și totodată a strategiei sale privind încercuirea („encirclement”), izolarea („containment”) și „împingerea înapoi” („push back”) a Rusiei post-sovietice, succesorul rivalului său principal din timpul Războiului Rece. Or, nici una dintre ele nu numai că nu a fost dispusă să lase celeilalte tutela asupra Caucazului de sud, dar nici măcar să recunoască popoarelor sud-caucaziene dreptul de a-și decide singure destinul. La fel cum s-a întâmplat și cu Ucraina. Caucazul, ca și Ucraina, erau prea importante pentru ordinea regională și globală pentru a le lăsa pe mâna … caucazienilor, respectiv a ucrainenilor (sic!).

În treacăt fie spus, nici măcar țara mea, România, care îl instalase la cârma diplomației sale, urmând recomandările „prietenilor” transatlantici, pe Mircea Geoană (cel despre care premierul Năstase spunea că nu știe dacă este ministrul său sau ministrul SUA) nu m-a sprijinit spre a-i oferi inițiativei mele o minimă șansă. Meritul a rămas acela de a fi încercat și de a fi afirmat public că „regele – adică Grupul de la Minsk – este gol”.

În ceea ce mă privește, am văzut întotdeauna Caucazul de sud ca fiind gâtul unei mari sticle în care se găseau hidrocarburile (precum și alte produse esențiale) statelor din vecinătatea Mării Caspice. Pentru România, dar și pentru întreaga Europă centrală și orientală, accesul direct la ele, pe drumul cel mai scurt care ar fi traversat Marea Neagră, însemna diversificarea atât a surselor de energie cât și a rutelor de distribuție a acestora. Iată de ce Caucazul (Transcaucazia) este important pentru noi. A fost și este.

Oricine ar fi ținut mâna pe „dopul sticlei” îi putea șantaja pe cei interesați să soarbă din ea. De aceea, o politică românească sănătoasă recomanda un „Caucaz al caucazienilor” (tot așa cum recomanda o Mare Neagră a riveranilor sau o Ucraină a ucrainenilor) ceea ce nu se putea realiza decât cu prețul „finlandizării” (neutralității militare și politice) și federalizării lui. Ceea ce am și propus ca autor, respectiv coautor al două rapoarte referitoare la conflictele caucaziene întocmite pentru Consiliul Europei și UE, precum și în lucrarea colectivă „Drumul către reconciliere – consecințele economice, sociale și politice ale conflictelor cronice din regiunea Mării Negre și Mării Caspice, și perspectivele privind rezolvarea lor”, a cărei coordonare am realizat-o împreună cu expertul canadian Scott Taylor.

Un conflict între țările transcaucaziene nu poate decât să înfunde gâtul sticlei. Ceea ce dezavantajează România cu atât mai mult cu cât acestea sunt și membri ai Organizației privind cooperarea economică la Marea Neagră. Chiar dacă disputa Occidentului colectiv cu Rusia a redus până aproape de anulare funcționalitatea acestei organizații, în care unul dintre protagoniști este Turcia neo-otomană, planificatorii politicii externe românești nu pot ignora revitalizarea ei într-un moment potrivit. O asemenea cooperare rămâne viabilă (mai ales în condițiile crizei de sistem în care se află UE) întrucât este impusă de necesități, iar nu de capricii geo-politice. Ea nu poate fi o alternativă la UE, dar poate fi o plasă de siguranță economică subregională la vreme de restriște economică europeană, precum și o piesă esențială care să articuleze spațiul economic al „Europei unite” cu cel euro-asiatic.

În prezent, interesul României legat de evoluțiile din Caucazul de sud (inclusiv, evident, cele legate de Armenia) țin și de ceea ce se întâmplă pe frontul ucrainean al Războiului mondial neconvențional în curs de desfășurare și în care statul român este implicat sub presiunea aliaților săi europeni și transatlantici.

Cum în Ucraina nici unul dintre beligeranții reali – respectiv Rusia și NATO – nu poate obține o victorie decisivă, rețeta clasică în asemenea situații este extinderea luptei pe alte fronturi. În speță, din punctul de vedere al Occidentului colectiv adept al războiului economic, acestea sunt cu atât mai importante cu cât ar limita capacitatea Rusiei de a se sustrage sancțiunilor sale, reducând, în același timp și spațiul de manevră geostrategică al acesteia. Într-o atare logică, Transcaucazul ar putea fi privit ca „pântecele moale” al Rusiei, prin care i s-ar putea aplica lovituri mortale. Tot așa cum ar sta lucrurile dacă o Turcie post-erdoganistă și neo-kemalistă ar reveni cu arme și bagaje în tabăra euro-atlantică, dacă Pakistanul ar rupe idila sa geo-economică cu China și dacă India ar abandona tradiționala sa antantă cu Rusia spre a se alătura AUKUS. Ceea ce, într-o anumită viziune, se poate obține (re)inflamând conflictele dintre Armenia și Azerbaidjan, dintre Pakistan și India sau / și dintre India și China, precum și cel dintre neo-otomanismul erdoganist și atlanticismul neo-kemalist.

În măsura în care asemenea strategii ar avea succes, România s-ar putea trezi afundată mai direct în vârtejul unui război mai complex în care nu are nici un interes, dar, mai ales, pentru purtarea căruia nu este pregătită din punct de vedere economic, politic (alianțele sale sunt, de fapt, protectorate), militar și moral-volitiv. De aceea politologii români trebuie să stea cu ochii pe evoluțiile din zonele menționate și să imagineze soluții apte a evita extinderea războiului din Ucraina.

O celebră observație atribuită lui Winston Churchill, poate fi parafrazată și adaptată în felul următor, pentru a descrie situația popoarelor din Caucaz sau mai precis din Transcaucazia sau Caucazul de sud (Georgia, Armenia și Azerbaidjan): „Popoarele Caucazului produc mai multă istorie decât pot consuma, iar greutatea trecutului lor apasă opresiv asupra prezentului lor.”

Această afirmație este, însă, susceptibilă de anumite corecții. Popoarele Caucazului pot consuma integral istoria pe care o produc, chiar dacă greutatea trecutului, în legătură cu care istoria este adesea înlocuită de mitologie, apasă opresiv asupra prezentului lor. Ceea ce nu pot consuma fără a li se cauza o gravă indigestie, este istoria toxică produsă de puterile globale și regionale; istorie pe care acestea o exportă forțat sau, mai exact, o deversează în Caucaz.

Jocul geopolitic pe care Armenia, una dintre națiunile Transcaucazului, îl are de jucat astăzi este cu atât mai dificil cu cât istoria oferită la export de protagoniștii rivalităților strategice globale a căpătat caracterul unui nou Război Mondial a cărui miză este tranziția de la vechea ordine mondială unipolară la o nouă ordine multipolară, respectiv de la Pax americana la Pax asiatica sau Pax sinica.

UE a ratat șansa de a juca rolul de putere globală soft care, alături de China, să redefinească ordinea mondială, preferând să adauge crizelor sale deja numeroase (de identitate culturală și geopolitică, de creștere economică și de solidaritate financiară, de democrație, de credibilitate și de conducere, de coeziune economică, socială și teritorială, de edificare a securității individuale și colective, naționale și internaționale la nivelul cetățenilor europeni și al statelor membre), în trena dezastroasei administrări a pandemiei Covid 19 și a escaladării catastrofalului război din Ucraina, derapajul către o politică hard și renunțarea la autonomia strategică a unei adevărate Europe-putere, în favoarea plasării servile și mioape la remorca neoconservatorismului american.

În acest context lucrurile se complică și din cauza ambiguităților referitoare la identitatea geografică și geostrategică a statelor sud-caucaziene, deci inclusiv a Armeniei. Când cu ani în urmă Consiliul Europei și-a propus să stabilească frontierele spațiului european, cea mai mare dispută a avut ca obiect includerea acestor state, din punct de vedere strategic și cultural, în Europa, iar nu în Asia. Disputa s-a încheiat printr-un compromis așezat sub semnul oportunității geopolitice. Astfel, Armenia, alături de Georgia și Azerbaidjan, a fost calificată ca stat european, dar nu este sigur că problema nu va fi redeschisă atunci când se va pune în discuție integrarea lor în UE și se vor fixa obligațiile „Europei unite” față de ele.

În încercarea de a transforma atari incertitudini identitare (geopolitice și culturale) într-o oportunitate, se pune problema dacă Armenia, ca și Georgia și Azerbaidjanul, ținând seama de contextul global și de tendințele evidențiate în cadrul acestuia, nu ar trebui să se uite prioritar spre Asia sau, cel puțin, să dezvolte un multi-vectorialism strategic euro-asiatic? Dacă secolul XIX a fost secolul Europei, iar secolul XX a fost secolul Americii, secolul XXI se anunță a fi secolul Asiei, puterile asiatice emergente, noi sau renăscute (în special China, dar și India sau Arabia Saudită, cărora li se alătură vechile imperii persan și otoman, aflate în proces de reinventare), deținând atuurile economice, demografice, geografice, culturale și chiar militare, pentru a ieși de sub tutela Occidentului colectiv euro-atlantic și a-și degaja propria viziune asupra ordinii mondiale.

Recomandarea este cu atât mai demnă de luat în seamă cu cât Occidentul colectiv euro-atlantic, cel în cultura căruia s-a născut expresia „nu există prânz gratuit”, nu va oferi vreodată ceva națiunilor sud-caucaziene fără a avea în vedere o contrapartidă consistentă. „Sprijinul” dat Ucrainei în războiul cu Rusia, arată că acest Occident nu face nimic doar de dragul celui sprijinit, ci îl „ajută” pe acesta numai în măsura în care lupta lui asigură, chiar și cu prețul sacrificării intereselor vitale proprii, promovarea agendei geostrategice occidentale. De altfel, în general, în relațiile internaționale nu prea există prânz gratuit.

Statele trans-caucaziene mai au de rezolvat și problema extrem de dificilă a împăcării principiului integrității teritoriale cu principiul autodeterminării. Cu privire la conflictul din Nagorno-Karabach, Armenia a pus accentul pe principiul autodeterminării, în timp ce Azerbaidjanul a pus accentul pe principiul integrității teritoriale.

În promovarea principiilor respective, Armenia s-a bazat în trecut pe sprijinul Rusiei, în timp ce Azerbaidjanul s-a bazat pe sprijinul Turciei. O a treia putere vecină, Iranul, din considerente de interes național debarasate de orice conotație religioasă, a simpatizat mai degrabă cu Armenia creștin-ortodoxă, decât cu Azerbaidjanul musulman șiit. Totodată, tensiunile dintre Iran și Azerbaidjan, ca și apropierea Armeniei de Rusia, au făcut ca SUA să rămână rezervată în relația cu Armenia și să fie mai înțelegătoare cu Azerbaidjanul.

Pe fondul evoluțiilor recente și în special în urma mutațiilor produse de războiul ruso-american din Ucraina, a avut loc o apropiere dusă până în zona unei adevărate „antante cordiale” între Rusia, Turcia și Iran. În același timp și pe același fundal, SUA pare dispusă să acorde sprijin Armeniei prin întărirea capacității sale militare de utilizat în confruntarea cu Azerbaidjanul, în timp ce Armenia, nemaiputând conta pe sprijinul nelimitat al Rusiei, ca în trecut, poate fi tentată să apuce mâna americană care i se întinde.

O complicație suplimentară decurge din împrejurarea că în războiul din Ucraina, care a devenit piesa centrală pe tabla de șah a războiului mondial, Rusia, aliatul tradițional al Armeniei, sprijină principiul autodeterminării, promovat și de Armenia, în timp ce SUA, aliatul potențial, sprijină principiul integrității teritoriale, pe care Armenia nu îl consideră aplicabil în cazul său. Chiar dacă politica dublelor standarde este de mult consacrată, pentru Armenia este dificil să schimbe alianțele în asemenea condiții, în timp ce aliații săi se delimitează de ea.

SUA, NATO și UE vor da sprijin Armeniei în disputa sa cu Azerbaidjanul numai în măsura în care prin lupta sa, dusă până la epuizarea ultimelor resurse naționale, aceasta le va oferi avantaje în războiul cu Rusia, în concursul strategic cu China și / sau în strădania de a frâna ascensiunea neo-otomanismului Turciei.

Confruntate cu asemenea sfidări complexe, Armenia, dar și celelalte state din Caucazul de sud, trebuie să se bazeze mai mult pe imaginație decât pe memorie. Memoria, cu trecutul dureros pe care îl readuce mereu în actualitate, nu este decât o povară pe umerii oricăror încercări de a ieși din impasurile prezente pentru a construi un viitor mai bun. Soluțiile nu se găsesc în memorie, ci în imaginație.

Statele sud-caucaziene au nevoie de pace pentru a progresa. Fără pace nu există progres. În plus, pacea trebuie să fie durabilă. Pe de altă parte, pacea fără dezvoltare este inutilă, în timp ce dezvoltarea fără pace este iluzorie. Aceste reguli sunt valabile în special pentru puterile mici și mijlocii.

De unde mai multe întrebări. Cum poate un stat ca Armenia sau Georgia sau Azerbaidjanul să acceadă la o pace durabilă într-un mediu cu vecinătăți ostile și în contextul unui război global care nu pare a fi trecut de punctul său cel mai rău? Cum pot ele evita extinderea războiului din Ucraina în Caucazul de Sud și transformarea lor în alți agenți folosiți de Occidentul colectiv pentru a-și purta războiul cu Orientul euro-asiatic și cu Sudul colectiv prin interpuși?

Există două metode pentru asigurarea păcii, între care statele menționate pot alege. i. Metoda păcii prin exercitarea puterii militare („pacea armată”), ceea ce presupune o ordine mondială bazată pe distribuția asimetrică a puterii și proliferarea „războaielor pentru pace”. Aceasta este metoda propusă în prezent de SUA și UE, care impune menținerea ordinii unipolare. ii. Metoda păcii prin dezvoltare (locul „războiului pentru pace” este luat de „dezvoltarea pentru pace”), care presupune nu doar o ordine mondială multipolară, ci și echilibrul polilor de putere, precum și un mecanism apt a corija dezechilibrele de putere care pot să apară în timp. Aceasta este ordinea congruentă cu mentalitățile tradiționale asiatice și care pare a se construi în prezent, din păcate, fără participarea Occidentului colectiv euro-atlantic.

Împăcarea principiilor autodeterminării și integrității teritoriale, precum și accesul la o pace durabilă cu oportunități de dezvoltare în Caucazul de Sud, se pot realiza, pe de o parte, prin apelul la autodeterminarea internă (renunțându-se la autodeterminarea internațională care conduce spre procesul dureros al secesiunii), iar pe de altă parte, prin crearea unei „Comunități a prosperității transcaucaziene” (Commonwealth of the Transcaucasian States). Cea din urmă trebuie să se bazeze pe asocierea egalității cu pluralismul cultural, a libertății cu solidaritatea, a suveranității cu democrația transnațională și a coeziunii economice cu cea socială și teritorială. O asemenea abordare care ar promova strategia proiectelor comune pe temelia solidarității intereselor, ar permite statelor transcaucaziene nu numai să coexiste și să coopereze pașnic, ci și să reziste presiunilor venite de la liderii globali și regionali, dobândind securitate colectivă prin securitate cooperativă.

Armenia, Azerbaidjanul și Georgia nu pot obține pacea și prosperitatea dorite decât mergând pe propriul drum, care trebuie să fie și un drum caucazian. Parafrazându-l pe fostul Președinte american John Kennedy, popoarele lor nu trebuie să întrebe ce poate face Occidentul colectiv pentru ele, ci ce pot face ele pentru Occidentul colectiv…făcându-și bine lor însele. Se aplică perfect în acest caz proverbul francez „ajută-te singur și Dumnezeu… te va ajuta!”

Sunt unii care opiniază că România ar putea acționa ca mediator între statele caucaziene, cu scopul de a ajuta la rezolvarea conflictelor lor. Din punct de vedere obiectiv ideea este foarte bună. Deși Caucazul face parte din vecinătățile României la Marea Neagră și de aceea România are interese proprii în Caucaz, aceste interese nu sunt concurente, ci convergente cu cele ale tuturor statelor din regiune, cu care Bucureștiul are relații amicale. De asemenea, diplomația românească are tradițiile și abilitățile necesare pentru asemenea acțiuni de mediere, facilitare și bune oficii.

Toate aceste atuuri sunt anulate, însă, de impedimentul subiectiv constând în alinierea absolută și necritică a guvernului român actual la agenda geopolitică a Occidentului euro-atlantic, care este jucător în regiune și care are interese strategice distincte de cele ale statelor din Caucazul de sud. Or, România nu poate fi și mediator și coechipier al unuia dintre jucătorii implicați, nu doar interesat în conflictele din regiune, ci și vinovat de perpetuarea acestora.

Așadar, Armenia, ca și celelalte state sud caucaziene, trebuie să își asume identitatea și responsabilitățile de actor regional, degajând și promovând o viziune proprie asupra arhitecturii de securitate a regiunii respective, iar nu să aștepte intervenții salvatoare din partea unor puteri din afara acesteia. Statele Caucazului de sud nu au altă soluție reală decât aceea de a trece peste ceea ce le dezbină pentru a construi o istorie comună caucaziană. Alții le vor exporta doar istoria lor, care, în mod inevitabil, nu corespunde geografiei locului. Or, pentru caucazieni, reconcilierea dintre istoria și geografia regiunii sau punerea de acord a geografiei Transcaucazului cu istoria lui sunt esențiale. De fapt, aici se află singura ieșire din grijile prezentului și singura șansă pentru a transforma criza în oportunitate și oportunitatea în victorie.

Adrian Severin