Cel mai nou, conflictul din Ucraina ridică întrebarea privind exercitarea suveranității în condițiile unei lumi a interacțiunilor și a celor mai sofisticate arme. Și, desigur, ale conducerii de către o geometrie variabilă a supraputerilor.

Din numeroase rațiuni, situația fiecăreia dintre suveranități are nevoie de analize aduse la zi. Am căutat să captez criza suveranității populare într-o examinare a stării democrației (Soarta democrației, 2022), după ce am abordat criza suveranității naționale ca deficit de legitimare democratică (Justiția și valorile, 2020). Mă opresc aici asupra situației suveranității statale, știind însă bine că cele trei suveranități sunt legate lăuntric.

Direct sau indirect, declinul suveranității statului este de o vreme temă curentă. Ca un exemplu, doar, Henri Kissinger (World Order, 2014), exprimând opinia republicanilor americani, este de părere că, în situația creată mai ales odată cu consolidarea Asiei de la Pacific, este nevoie de relansarea sistemului westfalian, actualizat, în spațiul international. De altfel, „principiile westfalice sunt singura bază recunoscută a ceea ce există ca ordine mondială”, mai ales că ele au fost răspândite de înseși puterile europene ale istoriei. Timpul nostru întâmpină mult mai grave riscuri decât experiența devastatoare ale Războiului de Treizeci de Ani și are de prevenit recurența ei. Este nevoie să se acționeze înainte de a fi sufocați de dificultăți (p. 373). Consilierul prezidențial Hu Angang (China in 2020. A New Type of Superpower, 2011) prezentase perspectiva chineză a unei lumii a statelor preocupate de propria dezvoltare și în cooperare, care este și tradiția țării sale. Titularul de azi de la Harvard, Steven M.Walt (Could There Be a Peace of Trumpphalia?, în „Foreign Affairs”, Noiembrie 20, 2016), a pledat pentru revenirea la principiul westfalian. În zilele noastre, țări precum Ungaria, Polonia vor să-și asigure dezvoltarea și-și reafirmă suveranitatea, iar președintele Franței și reprezentanți ai Germaniei și Italiei, ai altor țări, văd Europa dezavantajată de slăbirea suveranității.

Din nefericire, nu ne mișcăm printre reglementări care să fie duse până la capăt. Suntem, de fapt, pe un teren care are nevoie, la declinul neoliberalismului, de o nouă abordare a dezvoltării fiecărei națiuni și, odată cu conflictul ucrainian, de o nouă arhitectură de securitate internațională. Iar la capătul dinspre noi al globalizării, este nevoie de o reevaluare calmă și competentă a ceea ce s-a petrecut.

Care este însă conotația adusă la zi a suveranității? Răspund fără a relua ceea ce am scris deja (mai recent, în volumul Stăpânirea complexității, 2023), considerând mai detaliat înțelegerile internaționale de până acum.

Pentru timpul nostru, discuția despre suveranitate nu poate să nu înceapă cu Pacea de la Westfalia (1648), încheiată, cum știm, după treizeci de ani de război sângeros. Documentele semnate atunci au fost luate ca „principiu al legalității internaționale”, în înțelesul că „fiecare stat are suveranitate exclusivă asupra teritoriului său”. Principiul a fost completat cu proclamarea „egalității în suveranitate” a statelor și cu prevederea „neamestecului în treburile interne”. Suveranitatea, egalitatea statelor și neingerința în treburile interne sunt pilonii sistemului westfalian.

Se discută, desigur, cum și cât s-au aplicat aceste opțiuni. În practică, ele au fost adesea violate, dar au rămas un etalon de organizare a relațiilor internaționale.

Adoptată în 1945, după un război de proporții și mai mari, efectiv mondial, Carta ONU, a rămas în linia abordării westfalice, cum se știe, cu rafinarea ei filosofică datorată lui Kant. Ea a statuat „relații prietenești între națiuni” și a invocat „dreptul internațional” (art.1). În document se vorbește de „principiul egalității suverane a tuturor membrilor”, se apără „integritatea teritorială” și nu se permite ingerința în chestiuni ce țin de „competența internă a unui stat”.
După ani de „război rece”, la Helsinki, în 1975, s-a adoptat Declarația asupra principiilor care acționează în relațiile dintre statele participante. Aceasta reafirmă de fapt principiul suveranității, chiar dacă lasă chestiuni practice neduse până la reglementare. Declarația constă din zece puncte: „Respectarea drepturilor inerente ale suveranității; Nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței; Inviolabilitatea frontierelor; Integritatea teritorială a statelor; Reglementarea pașnică a diferendelor; Neintervenția în afacerile interne;Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; Cooperarea între state; Îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional”.

Însă Actul final, bazat pe acordul de la Helsinki, este o declarație a statelor, și nu un tratat, încheiat de state ca tratat de drept internațional. Forța juridică cea mai mare o are, se știe, tratatul.

În cadrul politicii de nonproliferare nucleară și spre a feri lumea de noi pericole, în decembrie 1994, la Budapesta, SUA, Federația Rusă, Anglia și Ucraina au semnat un Memorandum. Acest document invocă „principiile Actului final” și angajează semnatarii să respecte suveranitatea „în frontierele existente ale Ucrainei”, în condițiile preluării de către Federația Rusă a celor aproape 1700 de dispozitive nucleare depozitate de Uniunea Sovietică în acel teritoriu.

Numai că, așa cum mulți au observat și au spus deja, „memorandumul nu este ratificat. De asemenea, memorandumul nu are valoare legală în absența unui mandat ONU”.

Globalizarea anilor nouăzeci a schimbat însă semnificativ scena. Începând cu secretarul general de atunci al NATO, Xavier Solana, s-a argumentat că sistemul westfalian nu mai rezistă în fața primejdiilor create de ambițiile naționale, în concret, de încălcarea drepturilor omului și de terorism, încât se cere corectat (Security Peace in Europe, 1998). Sistemul ar cultiva rivalitatea statelor naționale, nu integrare. Reprezentanți englezi și germani de atunci au susținut că sistemul westfalian nu mai este compatibil cu voința de integrare de pe continent și din lume și au pledat pentru relativizarea lui. S-a și adoptat decizia care justifică intervenția în diferite state atunci când democrația și drepturile omului sunt încălcate și apar pericole pentru pace. Intervenții armate s-au și produs.

Relaxarea principiului suveranității a fost efectul acestei decizii. În acest context, unii au profitat pentru a fasona un concept nou, de „suveranitate contingentă” – care nu a avut, totuși, mare trecere. Uniunea Europeană s-a edificat însă printr-o distincție: anumite domenii ale vieții societăților intră sub controlul uniunii, practic al Comisiei Europene, altele rămân în competența statelor.

Pe baza a ceea ce s-a numit „suveranitatea împărtășită”, dar în funcție de vederile de la vârful organizației, în timp accentele s-au schimbat. S-a trecut de la perioade îngrijite de aplicarea tratatelor, axate în esență pe suveranitate națională, de exemplu perioada Delors-Prodi, la birocratizarea din cele mai noi mandate ale Comisiei Europane. Iar astăzi, aceasta înclină spre „împărtășire”, mai mult decât spre „suveranitate”.

Discuția actuală asupra suveranității statelor pleacă de la aceste documente. Ele sunt completate, se știe, de înțelegerile între supraputeri și depind de acestea. Știm deja că în pregătirea negocierilor ce vor urma conflictului actual, în laboratoarele supraputerilor se și lucrează intens la diferite scenarii de reorganizare a lumii.

Se poate intra într-o analiză a evoluției suveranității de stat și a suveranității naționale – evoluție care a dus în pragul situației actuale. Analiza ar fi utilă pentru înțelegerea lumii care vine. În spațiul alocat astăzi, mă limitez, însă, la miezul practic al chestiunii, în funcție de agenda internațională, pe două teme.

Prima temă vizează politica internă a statelor în condițiile în care este nevoie stringentă de dezvoltare, iar democratizarea internă este condiție a acesteia. Azi este dovedit că o seamă de dezvoltări – în materie de democrație (Pierre Mannent), de economie (Wolfgang Streck), de asistență socială (Habermas), de creativitate (Bootle) și de valorificare a resurselor – nu pot fi atinse fără stat național inovativ. Suveranitatea națională este condiție sine qua non a dezvoltării.
Suveranitatea națională se referă la relația dintre popor și stat. Aceasta ridică azi din nou, sub ochii noștri, chestiunea relației dintre „națiunea etnică” și „națiunea civică”. Vedem în jur țări necapabile să integreze minoritățile, decât reducându-le drepturile. Vedem și țări care au dificultăți cu asumarea de sine ca urmare a slabei calități a liderilor și rămân pradă. Deja economiștii lor le deplâng recăderea în regim colonial.

Se ridică însă și chestiunea întruchipării instituționale a suveranității naționale. În unele țări, executivul ajunge să controleze celelalte puteri ale statului și pretinde să reprezinte națiunea – ceea ce dă, cum spun constituționaliști americani, o „președinție africană”. Este o președinție care mânuiește servicii oculte pentru a-și aroga puteri în afara constituției. Or, cât este democrație, parlamentul rămâne singurul care întruchipează suveranitatea națională.

Suveranitatea de stat, cum ne spun juriștii, este element constitutiv al statului. Ca urmare, suveranitatea este dreptul statului de a decide liber în politica internă și externă. Fapt de importanță practică crucială!

Nu rezultă însă de aici nicidecum că simpla proclamare a suveranității – populare, naționale, de stat – este suficientă. Promovarea suveranității poate fi succes doar dacă are loc într-un regim în care aleșii dau seama cetățenilor, dacă puterile statului rămân în echilibru și dacă este susținută de elaborări economice și juridice și de proiecții adecvate ale viitorului. „Suveranismul” atât de discutat în zilele noastre, poate deveni și el, ușor, pradă instrumentării. Se observă ușor că deja caută să îl ia sub control unii dintre cei care l-au subminat tot timpul.

Urgența „suveranismului” este să-și asume lucid realitatea și să se doteze cu elaborări economice și juridice într-o abordare nouă, conformă unei lumi în schimbare. „Suveranismul” este în fața acestei obligații, de care-i atârnă azi soarta.

În Uniunea Europeană, construită pe adeziuni ale statelor conștiente de tragediile trecutului și de avantajele de neînlocuit ale cooperării, nevoia revenirii la tratatele de bază și a reorganizării se simte tot mai acut. Mai ales că, în pandemie, Uniunea mai mult a aplicat soluții, decât și-a conceput, apoi a aplicat politici riscante, cum este cea din energie, iar acum decontează, în plus, războiul din Ucraina. Uniunea Europeană plătește pentru decizii chestionabile!

Între „euroexitul”, propus de economiști și istorici francezi și irlandezi dintre cei mai calificați, și conformismul birocratic care s-a instalat, trebuie lămurit ce fel de Europă dorim. Europa fondatorilor Uniunii Europene, de Gaulle, Adenauer, de Gasperi, era „Europa națiunilor”. Ea pare azi romantică și stârnește reacții. Dar, la urma urmelor, există o ofertă mai bună? Nu s-ar putea rafina asemenea Europă?

A doua temă la care mă refer vizează politica externă în condițiile în care Consiliul de Securitate poate autoriza intervenții oriunde în favoarea democratizării, a drepturilor omului și a păcii. Divergența ce poate apărea se poate preveni coerent încorporând în suveranitatea națională o nouă prevedere: suveranitatea proprie are de inclus securitatea vecinului. În fapt, nu mai este posibilă securitate solitară.

Oricât ar da de lucru, dacă se vrea pace durabilă, suveranitatea națională nu poate face abstracție de situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității. Cum știm, argumentele ascendenței istorice, demografiei și autodeterminării au dus, în secolul al douăzecilea, la suveranități care, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, au fost încălcate. De aceea, oricum s-ar răstălmăci datele, suveranitate națională nu poate logic fi asupra unor teritorii obținute prin încălcarea suveranității altui stat.

Nu este lipsită de importanță împrejurarea că, în anii șaptezeci, s-au semnat tratate între state europene care au consemnat recunoașterea frontierelor existente până la reglementarea finală de după al Doilea Război Mondial. Între timp, chestiunea reglementării finale nu mai are intensitatea acelor ani, considerându-se că integrarea europeană este soluție pentru oricare stat.

Firește, integrarea europeană a creat un alt cadru. Dar este greu să crezi că în istorie vor lipsi dinamica și situațiile noi!

Desigur că mereu sunt de gândit nu doar prezentul, ci și viitorul mai bun. Dar precauții ar trebui luate. Cea mai bună precauție este lămurirea lucrurilor până la capăt, mai ales că azi trenează și restanțe de la încheierea „războiului rece”. Împrejurarea că s-au aplicat expediente diplomatice, prin înțelegeri de circumstanță, în absența garanțiilor, obligă azi, cred eu, la reflecție.

Închei cu câteva scurte observații. În istoria postbelică s-au semnat documente importante, fără îndoială. Dar, în privința suveranității, nu s-au semnat tratatele de care ar fi nevoie. Desigur, spune mult faptul că, în momentul de față, SUA rămân, din punct de vedere juridic, la angajamentul din Memorandum, dar lasă țările implicate să decidă teritoriile. Mai adaug doar că efectelor celui de al Doilea Război Mondial ar fi cazul să li se pună capăt prin negocieri înțelepte, fiind clar că suveranitatea se extinde, logic, și asupra teritoriilor pierdute la un moment dat de unele țări prin încălcarea suveranității lor. Altfel, se prelungește viața anacronicului pact Ribbentrop-Molotov și se amână încheierea efectivă a războiului.

Din toate rațiunile, conceperea suveranității trebuie din nou adusă la zi. Noua arhitectură de securitate are a o reconstrui cu bună credință și competență din primul moment.

Andrei Marga