În viață, răspunderile sunt diferențiate. Există răspundere față de propria persoană, față de familie. De asemenea, față de comunitatea locală, față de națiune și față de stat, precum și față de umanitatea timpului. Fiecare se cere specificată din nou, căci fiecare este pusă azi la încercare.
Mă opresc însă la ultima – răspunderea globală. De asumarea ei este nevoie astăzi în multe direcții – combaterea sărăciei, prevenirea a noi pandemii, înfruntarea încălzirii globale, de pildă. Societatea de azi întâmpină dificultăți care pretind rezolvare globală.

De răspundere este nevoie acum și pentru a pune capăt conflictului armat din zilele noastre, devenit treptat război ce amenință să se extindă. Odată cu emergența Ucrainei ca teren de dispută în relația Vest-Est și înarmarea ei, Estul european, dar și regiunea uriașă dinspre Est și Sud nu mai pot fi indiferente. Fapt rar în istoria modernă, puterile Asiei sunt chemate să ia poziție într-un litigiu de până la munții Urali, iar extinderea eurasiatică a conflictului devine fapt.

Ce a contat mai mult în declanșarea acestui conflict? Analizele de azi trimit la fapte diferite: părăsirea înțelegerilor de la sfârșitul „războiului rece”; răsturnarea unei guvernări legitime prin „maidanul” de la Kiev; relansarea mișcării lui Bandera; bombardarea propriilor cetățeni în Dombas; retrasarea frontierelor semnate în 1994; comercializarea de mari suprafețe; stilizarea diferențelor de interese într-o dispută internațională; militarizarea regiunii; recursul la confruntare ideologică spre a motiva forțele; atracția bogățiilor Rusiei pentru acționarii proiectelor de reîmpărțire a lumii. Conflictul din Ucraina aduce în lumină această paletă de fapte și capătă prin ea colorit aparte.

Analiza conflictului nu mai este simplă, din moment ce au fost deja antrenate regimuri, societăți și civilizații, cu valori specifice.

În plus, s-a organizat o ofensivă mediatică cum n-a mai fost din anii treizeci, ce frizează sălbăticia. Se procedează ca și cum adevărul a devenit proprietatea cuiva. Date sigure sunt puține, încât se pierd energii perorându-se copios pe lângă realitate!

Pluralismul răspunsurilor este astfel inevitabil. Dar dincolo de controversa mai mult sau mai puțin vădită – dintre avocații reluării de politici ale anilor treizeci, partizanii liberalizării în Răsărit, adepții reglării militare de conturi, aspiranții la demantelarea de state – se detașează răspunsul ce merge la rădăcina cronologică a conflictului. Argumentele sale au fost formulate mai întâi de „realismul politic” al școlilor de la Chicago, Harvard, Paris, München, Beijing. Aceste argumente trimit la înțelegerile din 1991, care au fost încălcate. Ele nu explică extinderea ulterioară a conflictului, dar indică punctul său de plecare.

Realitatea decisivă este acum aceea că în lumea rămasă sub conducerea supraputerilor, acestea au intrat între timp într-o „geometrie variabilă” (cf. A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Pe scenă s-au detașat supraputeri economice – SUA, China, supraputeri militare – SUA, China, Rusia, supraputeri politice – SUA, China, și supraputeri culturale – SUA, China, Uniunea Europeană. Ele sunt talonate de supraputeri emergente, și de puteri ce se afirmă. Din interacțiunile tuturor rezultă acum ordinea lumii.
Ce este de făcut într-o astfel de lume pentru a pune capăt războiului? Ca totdeauna, se propun formule de compromis, aflate la îndemână. Numai că războiul actual provine și el dintr-un compromis – cel al încheierii, salutare, firește, dar cât mai iute, fie și cu puține clarificări, a „războiului rece”. Multe chestiuni, ținând de arhitectura de securitate, au rămas la începutul anilor nouăzeci fără rezolvări – situația minorităților naționale în noile state fiind doar una dintre ele. Documentele semnate atunci și memorialistica ulterioară atestă compromisul. Ca urmare, ne place sau nu să acceptăm, oricum ar suna termenii unui nou compromis, el nu va fi decât startul pregătirii unui alt conflict.

Se știe demult că „pacea eternă” rămâne accesibilă doar acolo unde nu mai este viață. „Pacea durabilă” stă însă în puterile oamenilor de astăzi. Această pace nu poate fi construită altfel decât respectând suveranitatea națională, întemeiată, firește, pe dreptul internațional. Cum am spus dintotdeauna, și am repetat la fiecare ocazie, atât suveranitatea națională, cât și dreptul internațional se cer înțelese la propriu și aplicate pașnic, rațional.

În mod firesc, dreptul internațional, convenit în urma celor două războaie mondiale și a „războiului rece”, este reperul. Dar și acest drept, la rândul lui, are nevoie de asumare până la capăt, dacă se vrea pace durabilă. De altfel, chiar dacă unii o relativizează, subordonând-o dezvoltării societăților, chestiunea teritoriilor a rămas pe agenda internațională. De aceea, tratate dintre țări europene, dar și acorduri internaționale, au și inclus, deja de la nivelul anilor șaptezeci încoace, recunoașterea frontierelor stabilite după Al Doilea Război Mondial până la reglementarea finală. Se pot de multe exemple. Dincolo de impresii sau sugestii sau expediente, aceasta este situația de facto!
Mulți invocă dreptul internațional luând în considerare doar anumite acorduri între state, cele convenabile unuia sau altuia. Numai că acordurile dintre state au în Europa și în lume multiple straturi, încât un criteriu profund – care, desigur, nu este niciodată facil de aplicat, dar care, obiectiv, rămâne de neocolit și valabil – este istoria unui teritoriu și demografia la data schimbării apartenenței lui. Așa stând lucrurile, în înțelegerea ei neconjuncturală, dusă până la capăt, suveranitatea statului național se extinde și asupra acelor teritorii care i-au fost răpite prin încălcarea ei. La drept vorbind, ce temei de drept mai are păstrarea în regiune de bucăți din pactul Ribbentrop-Molotov (1939), formal abrogat?

Personal, cu declarația mult comentată de la Alba Iulia (14 septembrie 2022), am adus în discuție, în aplicarea suveranității naționale și a dreptului internațional înțelese până la capăt, situația Bucovinei de Nord și a județelor cunoscute, ca și a altor teritorii, ca parte a democratizării și păcii.

Democrația nu este posibilă fără destinderi interne, iar pacea durabilă nu se atinge fără ca cei implicați să o accepte.

Cel puțin două aspecte se impun deja atenției. Nici până la această oră, declarația nu a fost contrazisă de cineva. Nimeni nu a contestat descrierea mea și nici ieșirea din situație pe care am propus-o. Mai mult, se poate observa că, dincolo de agravarea conflictului, evenimentele duc – pe căi poate contorsionate, ca totdeauna, desigur – spre acea ieșire. Nu va fi altfel pace durabilă în regiune.

În legătură cu orice subiect, intervin, însă, cum se știe prea bine, circumstanțieri și condiționări. Complexitatea ține de natura lucrurilor. La noi discuția este deformată în plus de tot felul de amatori care perorează cum că simpla chestionare a suveranității asupra unor teritorii ar face ca nu știu cine să ia o parte a țării sau alta. Complet fals, căci, din capul locului, dosarul Bucovinei de Nord și al județelor asociate este unul cu totul diferit.

Ca de obicei în istoria recentă, ies la rampă politruci care nu au argumente, dar cărora li se năzare, din reflexe de oportuniști, că într-o asemenea abordare ar fi „narativul Rusiei”. Aceștia nu numai că se dovedesc din nou incapabili să vadă faptele, dar săvârșesc erori ce trădează imaturitate: ei ignoră că un „narativ” se contrazice cu argumente, nu fiindcă vine de undeva (de genul sofismului „nu discut cu tine, căci la voi iarna este lungă”); ei ignoră că dincolo de toate „narativele” este realitatea – mai ales că o redare acurată a desfășurării războiului este deocamdată de așteptat; ei ignoră faptul că în lume sunt discuții inflaționare pe subiecte de actualitate, dar lipsește examinarea evoluției societăților. Nu s-a scris încă nici măcar istoria ultimelor decenii exploatând arhivele. Cum explica cineva, „se plutește în hipnoza creată de nulități deghizate în oameni importanți”, care vântură doar clișee propagandistice.

Din nefericire, acest fapt păgubos trebuie să-l constate din nou românii văzând acum ceea ce s-a petrecut în Delta Dunării. Ca să nu mai vorbim de dezavantajarea absurdă a agricultorilor români sau de brutalitatea cu care sunt tratate minorități în Răsărit sau de handicaparea economiei românești. Se vede în toate acestea, ca și în altele, inducerea în eroare din partea propagandei, precum și nepriceperea decidenților actuali ai României.
Peste toate, nu este deloc exclus ca, într-o bună zi, „narativele” să sfârșească prin acord. Nu ar fi prima oară în istorie. Deocamdată, unii decidenți pledează pentru scindarea lumii în blocuri politice și ideologice, dar nu există „sfârșit al istoriei”, oricât de grea este lespedea pe care o asemenea evoluție o așează pe aspirațiile de normalitate. De ce nu s-ar reveni la situația în care se ajunsese în 1972-2021 – în care supraputerile se confruntau, evitând însă războiul – și în care gândirea liberă călăuzea din nou? În enormele concentrări de putere din zilele noastre, probabilitatea evoluțiilor neașteptate nu este mică.

Dacă există, politica externă are în vedere viitorul lung al unei țări.

Într-un moment precum cel de astăzi, în care se pregătesc opțiuni geopolitice pentru decenii, decidenții României nu numai că nu au habar de ceea ce se pregătește, dar bat câmpii în paguba poporului român!

Nu insist asupra faptului că ceea ce, în România, Trabucelul numea „narativul Rusiei” era preluat din limbajul în care ambasada țării conflictului îi atacă pe cei care, în Germania, în SUA, în Franța și în alte țări, nu-i împărtășesc vederile. Ar fi bine ca trabuceii să cunoască „narative”, dar mă tem că au rămas la cuvinte!

Nu mai amintesc de cât s-a mințit despre fiecare dintre cei care au o altă părere. Și cât insista un academic dâmbovițean să se citească ziare de serviciu, căci el ajunsese la „înțelepciunea” de a se lua după unul! Or, ține de igiena rațiunii să privești asemenea falsuri ca ceea ce sunt – prestații de minți sărace, în vremuri în care oxigenul sunt clarviziunea, gândirea liberă și răspicată.

Cel care readuce în aceste zile conștiințele în fața răspunderii globale în cazul războiului este Jürgen Habermas (vezi interviul din „Süddeutsche Zeitung“, 15 februarie 2023). Ecoul este larg, pe măsura anvergurii celui care a izbutit să dea cea mai elaborată viziune asupra lumii actuale.

Teza sa, formulată dincolo de riguroase considerații factuale, este aceea că „Vestul are datoria de a lua propriile inițiative de negocieri, indiferent de guvernul Ucrainei“.

Nu trebuie lăsat ca Ucraina să decidă extinderea războiului, căci „Occidentul are, de asemenea, interese și obligații legitime. Guvernele occidentale operează pe o scară geopolitică mai mare și trebuie să țină cont de alte interese decât cel al Ucrainei în acest război”. Iar dreptul internațional actual s-a născut de fapt din noua conștiință generată de cele două războaie mondiale și de „războiul rece“, în care războiul și civilitatea se exclud lăuntric, și conține acest mesaj. Faptul că se exportă arme spre Ucraina nu ar trebui să fie o justificare pentru a nu deschide tratative cu Moscova în vederea păcii. Altfel, alternativa este mai departe cea a distrugerilor materiale și de vieți omenești, iar recursul la lovituri nucleare nu-l mai poate nimeni exclude.

Pe bună dreptate, „Corriere della Sera“ (17 februarie 2023) a conferit imediat relief ideii că „decizia de a negocia cu Rusia nu poate fi delegată doar unei țări anume”. Comentariul din cotidianul italian conchidea: „Dar să ne amintim că logica războiului se autoalimentează. Și că Europa – și datorită trecutului ei dureros – dispune de resurse politice mai eficiente și mai de perspectivă decât simpla recurgere la arme. Nu este o coincidență, poate, că un mare filosof ne amintește acest lucru”.

Ironie a vremurilor confuze, aceeași „diplomați“ sectari și-au permis să-l considere pe cel mai profilat filosof al lumii actuale propagandistul cuiva!

După ce replicaseră celui mai consacrat geopolitician al epocii că „nu are dreptate cu cedarea de teritorii, căci este în vârstă”! Sofisme ce se închipuie viziune!

Se știe dintotdeauna că răspunderea este proporțională cu puterea de care cineva dispune. Așa stând lucrurile, cine are răspunderea globală să oprească războiul?
Înainte de toate, merită să luăm aminte la opiniile unui democrat, proeuropean, atlantist cultivat, cu experiență interbelică și postbelică, cancelar federal prestigios. Este vorba de Helmut Schmidt, aici ca autor al unei analize a viitorului (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006). Relativ la Rusia, prestigiosul cunoscător încheie cu două observații. Prima: „Datorită uriașei întinderi teritoriale, datorită bogățiilor teritorului încă neexploatate pe deplin, dar și datorită marelui număr de state nemijlocit vecine și în cele din urmă datorită înarmării ei nucleare cuprinzătoare, Rusia este una dintre cele trei puteri strategice la nivel mondial. Aceasta va rămâne chiar dacă țara ar rămâne sub aspectul politicii interne și economic slăbită” (p.182-183). A doua observație privește relația Rusiei cu Ucraina și Belarus: între aceste trei, „după o istorie comună milenară”, având „moșteniri de limbă și culturale comune” și fiind într-o „reciprocă dependență economică”, ar putea avea loc o apropiere. „Dacă un asemenea proces are loc pe baza autodeterminării și în lipsa forței, intervenția externă ar fi o gravă eroare” (p.188), încheia fostul cancelar federal.

Cine – cunoscând istoria scrisă de istorici integri americani, germani, francezi, chinezi – poate contesta evaluările?Așadar, cine are răspunderea globală a opririi războiului actual? Aș răspunde direct, fructificând cercetări specializate ale răspunderii. „Cineva – subiectul – este responsabil pentru ceva – obiectul, în raport cu ceva – un standard normativ, în fața cuiva – o instanță de justificare, privind în trecut sau față de viitor – un reper temporal, față de cineva – adresanții, cu o orientare determinată într-un context social” (Valentin Beck, Eine Theorie der globalen Verantwortung. Was wir Menschen in extremer Armut schulden, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016, p.40). Această formalizare s-a aplicat, de pildă, în abordarea sărăciei. Ea este aplicabilă pe scară largă.

Cui îi revine acum răspunderea globală? Ea revine astăzi în modul cel mai direct supraputerilor, pentru că au, înainte de orice, cea mai largă sferă de impact. Obiectul răspunderii globale este instaurarea păcii într-un război care amenință să cuprindă noi țări. Standardul normativ este revenirea la situația în care țările implicate în conflict se recunosc în suveranitatea lor. Instanța de justificare, în organizările existente, o formează organizația mondială și componentele ei. Reperul temporal este cel al păcii durabile. Adresanții sunt popoarele respective, legitim reprezentate, aflate în căutarea securității în condițiile în care suveranitatea proprie include securitatea altuia.
Dar dacă răspunderea globală revine direct supraputerilor, nici un alt stat nu este scutit de răspundere. Fiecare este dator să caute adevărul cu mijloacele proprii și să facă regulă din asumarea de sine înăuntrul umanității timpului.

Din nefericire, inși care se ascundeau după perdea atunci când trebuiau luate decizii concrete perorează și în România de azi pe tema occidentalizării, valorilor și a Europei. Sau „oficiali” care, așa cum se vede ușor, pricep valorile cât maxima „așa mi s-a cerut”! După cum nu sunt puțini cei care folosesc cuvintele mari, „Europa” și „valorile europene”, dar nu pentru a le converti în beneficii publice, ci ca ocazii de parvenire. Nefiind în stare să-și dezvolte propria țară, aceștia reiau clișeele anilor treizeci.

Or, nici propaganda anilor treizeci, nici sectarismul anilor cincizeci și nici noul oportunism nu rezolvă ceva. Nu ești nici european, nici pro-occidental, nici pro-Nato, cum cred unii, participând la măsluirea faptelor.

Poți fi, dacă privești lucid și cultivat ceea ce se petrece. Iar ca țară, dacă te asumi într-o istorie ce nu se încheie cu chemările la a înlocui adevărul cu propaganda și realismul cu ura. Abia răspunderea face posibilă construcția durabilă. (Andrei Marga)