Străzile din Bamako, altădată atât de aglomerate, duminică dimineața sunt pustii. Cei câțiva oameni, cât se poate de eleganți, adunați în grupuri, par a sărbători ceva. Duminica este, oricum, o zi preferată pentru nunți. O singură străduță prăfuită, este ceva mai animată de câțiva puști care joacă fotbal.

Așadar, ajung repede la destinație, acasă la Radu Ovidiu Giurgiu, inginer militar român, în rezervă, care acum lucrează pentru ONU.

Poarta se încuie în urma noastră cu un zăvor care pare mai degrabă închizător de carabină. Trecem de Cheick, prietenul credincios al lui Radu, un câine rasa Levrier Touareg, care mă privește un pic sceptic la început, mă miroase și își dă relativ repede acordul să intru. Uneori, foarte rar, se întâmplă ca pe unii să-i agreseze, spune gazda.

Intrăm în prima cameră, o discotecă în toată puterea cuvântului. Un ecran cât tot peretele afișează detaliile unei aplicații de DJ. Atmosfera este completată de instalații care aruncă lumini peste tot, rotindu-se ritmic. Sunetul încet, dar plin, umple camera spațioasă și creează o atmosferă parcă de anii ’80.

Radu ia două cutii de Coca Cola dintr-un frigider uriaș și face rapid o cafea braziliană, una dintre cele mai bune băute în ultimele cinci luni aici, în Africa. Ne pierdem în două fotolii mari și începem să discutăm.

Sunt multe de spus. Nici nu știu cu ce să încep. Hai să încep, totuși, de pe vremea în care eram militar activ.

Imaginea de pe ecranul cât peretele se schimbă. Radu pregătise niște fotografii care să-i însoțească povestea africană. În 2006, când a plecat prima dată într-o misiune ONU, ca observator, era maior inginer, specialist în armamente.

Nu avea mari speranțe că va reuși să treacă de selecție. Se lupta, mai degrabă, cu propria-i neîncredere, înainte de a candida. A câștigat însă dorința de a face altceva, de a încerca, de a lupta cu el însuși și de a se depăși. Așa că s-a înscris, s-a pregătit și a reușit.

Nu aveam nici zece zile din când ajunsesem în Congo/Kinshasa. Era încă acea perioadă de pregătire, de la începutul oricărei misiuni. Am ieșit în miezul zilei să fac câțiva pași, când o mașină a oprit brusc lângă mine și m-am trezit cu un pistol la spate. Am fost împins în mașină, unde am scos tot ce aveam prin rucsac. Două telefoane și un portofel cu ceva dolari.

Bărbații din mașină erau agresivi. Vorbeau o engleză cu care mai apoi avea să se obișnuiască, dar atunci, pe moment, erau greu de înțeles. L-au plimbat un timp și i-au pus tot felul de întrebări. Bănuiseră că era american. Când au aflat că este din România, i-au luat banii și un telefon. I l-au lăsat pe al doilea și l-au eliberat.

Fără să știe unde se află, fără niciun ban în buzunar, a dat peste un soldat care păzea un obiectiv special. Soldatul l-a ajutat să contacteze un polițist român, aflat și el în misiune ONU, iar ulterior să se întoarcă la apartamentul românesc. Cam așa avea să înceapă aventura africană.

Primele zile au fost grele. Dormea într-o casă închiriată, cu mai mulți colegi. El nimerise în sufragerie, pe unde se trecea în permanență, așa că primele două săptămâni au fost un coșmar.

Nu-și dădea seama cu adevărat că acela era abia începutul. Prima misiune pe teritoriu a fost în Bafwasende/Provincia Orientală, o regiune din junglă, unde a cunoscut adevărata față a Africii, care nu prea știe de glumă cu omul alb.

Așadar, prima lună a petrecut-o mai mult chircit de durere, din cauza unei toxiinfecții alimentare. Condițiile de igienă nu erau nici pe departe cele cu care era obișnuit. Dar, militarul se învață cu orice. Ca un gospodar care se respectă, atunci când și-a mai revenit, a început să renoveze casa, să o vopsească, să o facă primitoare.

Ca să ne ferim de șerpi, făceam în jurul locuinței un cerc cu ulei de motor ori cu motorină, peste care auziserăm că reptilele nu trec, adaugă Radu. Cu toate acestea, a văzut pitoni, dar și mamba, unul dintre cei mai veninoși șerpi din lume, dar spune că nu au trecut niciodată linia trasată de ei cu substanțe petroliere.

Așadar, a scăpat teafăr din această primă misiune, dar nu ușor. Pentru că totul era imprevizibil. La un moment dat, ca să ajungă de la o destinație la alta, ar fi trebuit să schimbe trei avioane. Ei bine, la ultimul zbor nu a mai avut acces și a rămas în aeroport, unde a dormit într-o magazie.

Pe ecran se derulează imagini cât se poate de interesante, care completează frumos povestea. De afară, se aude din când în când câinele, care zgârie ușa. Este gelos, spune Radu, că îl neglijez acum.

A doua misiune avea să fie tot în DR Congo, în 2010-2011.

Are Africa o voce doar a ei, pe a cărei frecvență odată ce ai intrat, nu mai poți fugi. Te cheamă, chiar dacă ți-e greu, chiar dacă riscurile sunt mari, chiar dacă poate ți-ai spus de câteva ori la rând că nu mai pleci în misiune. Pentru Radu, a doua plecare a fost diferită, pentru că a reușit, cumva, să lucreze pe domeniul lui, ca specialist în armamente, unde a fost remarcat de superiori.

Atunci, de fapt, a început cu adevărat aventura africană, pentru că a aplicat și ulterior a reușit să obțină o funcție de civil în cadrul United Nations Mine Action Service (UNMAS), consultant în domeniul gestionării armamentului și munițiilor, pentru care nu a avut prea mult timp să se decidă, mai ales că la acel moment era cadru militar activ.

A fost greu. Dar, pe de o parte, venise criza, cu tăieri de salarii, pe de altă parte simțeam că pot să fac mai mult în viață, că pot să ajut cu experiența pe care o aveam și, de asemenea, să scap de rutina care începuse să mă cuprindă. Așa s-a decis.

A petrecut încă trei ani în DR Congo, jumătate de an într-o Libie măcinată de război, în care milițiile îi priveau agresiv și le făceau semne, agitând armele în aer, apoi, până în prezent, în Mali. Între timp, a vizitat jumătate din țările africane și a implementat peste 70 de proiecte de infrastructură, pentru păstrarea și stocarea armamentului și munițiilor, de care este mândru.

În calitate de consultant și coordonator, i-au trecut prin mână peste 600 de malieni, pe care i-a pregătit în domeniul gestiunii armamentului și munițiilor.

A participat la multe activități, ca expert, în Africa, Europa și SUA, a cunoscut oameni importanți, l-au felicitat miniștri și lideri de top din diferite armate. Totuși, atunci când închide ușa biroului, de fiecare dată se reîntoarce la prima dragoste, pasiunea pentru muzică, pentru sunet. Acolo, în colț, sunt două boxe pe care le-am cumpărat de curând. Îmi spune, arătând spre două cutii mari, de carton.

De altfel, camera în care discutăm este o combinație între o sală de cinema, studio muzical și o mini discotecă. Când vorbește despre muzică, i se schimbă vocea: Fiica mea, de 26 de ani, de curând absolventă de master în psihologie, îmi spune mereu că sunt un tată cool. Că mă îmbrac precum tinerii, că ascult muzică nouă și mă integrez cât se poate de bine în lumea generațiilor actuale.

În cea de-a doua misiune ONU, din 2010, era cunoscut drept DJ Radu, pentru că se ocupa și de activitățile de recreere. Știa să simtă grupul, să pună muzica potrivită momentului și să aducă un strop de bucurie în acele locuri și vremuri.

Acum are instalații profesionale de sonorizare și lumini, o investiție substanțială, care vine tot dintr-o pasiune, dar și din iubirea pentru oameni: Îmi place să văd două, trei sute de oameni, la un loc, dansând, rezonând, simțindu-se bine.

De fapt, cred că muzica este puntea de legătură între el, cel din adolescență, care s-a bucurat nespus când a primit de la părinți un magnetofon Majak și specialistul de astăzi.

Radu Ovidiu Giurgiu este, de altfel, singurul reprezentant din Europa de Est, membru al unui grup restrâns de experți în domeniul gestionarii munițiilor, validat de United Nations Office for Disarmament Affairs (UNODA), în urma unui proces lung, de șase luni, finalizat printr-o serie de examene susținute în 2019, la Viena. (C. Mireanu).