Ceea ce s-a petrecut și se petrece în societățile modernității târzii nu lasă neschimbată înțelegerea valorilor. Ca urmare, și valorile moderne se pot apăra astăzi doar aducându-le la zi.

Bunăoară, în deceniile postbelice, s-au acumulat învățături importante cu privire la libertate ca esență a modernității. Două sunt primordiale.
Prima ne spune că nu este libertate acolo unde persoanele nu sunt libere. În lipsa ei se produc crize de legitimare și de motivație, ce se varsă în crize economice. De exemplu, în unele țări s-a învățat din experiență proprie că etatizarea proprietăților nu asigură economie competitivă și strivește libertățile.
A doua ne spune că nu este niciodată suficientă proclamarea libertății pentru a exista libertate. Se observă cu ochiul liber și astăzi că se poate pretinde stat de drept, dar se fac abuzuri în justiție, se pot proclama libertăți, dar se îngrădesc cei care nu împărtășesc opțiuni mioape, societățile pot fi deschise, dar fără gândire liberă. Libertățile persistă numai dacă sunt continuu exercitate.
Libertatea are, cum se știe, multe înțelesuri. Chiar Isaiah Berlin (Two Concepts of Liberty, 1958), care a inaugurat dezbaterea postbelică asupra libertății, observa că este vorba de un „cuvânt proteic”, cu peste două sute de semnificații, adesea contextuale. Iar o oportună antologie (Philipp Schink, Hrsg., Freiheit. Zeitgenosische Texte zu einer philosophischen Kontroverse, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017) adăuga: „Deși conceptul este pe buzele tuturor, el este folosit în sensuri cu totul diferite, iar asupra semnificației lui se controversează evident intens. Tocmai pentru că libertatea este un atât de , este potrivit să vedem mai exact și să spunem ce se înțelege prin libertatea care se apără sau, respectiv, se instituie, ce urmări are o înțelegere sau alta a libertății pentru o ordine politică și pentru societate” (p.9-10). Contează, așadar, mai cu seamă ce rezultă din înțelegerile libertății.
Înțelegerea actuală a libertății vine după o istorie deloc liniară. S-a moștenit din liberalismul clasic, în bună măsură de la John Stuart Mill, luarea libertății drept opusul constrângerilor și limitărilor de acțiune. Libertatea a fost înțeleasă în raport cu autoritatea din societate, indiferent de alte consecințe. S-a moștenit din același liberalism, mai ales de la Thomas Jefferson, luarea libertății ca realizare de sine a omului în cadrele unui stat luminat. Libertatea presupune drepturi inalienabile, alegeri libere, tripartiția puterilor, controlul lor reciproc.
Dacă curentul libertar include înțelegerea libertății ca dat natural al individului, în raport cu orice autoritate, curentul republican echivalează libertatea cu autodeterminarea cetățeanului și consideră că instituțiile și legile încadrează libertățile. Cele două optici converg în promovarea libertății persoanei și întrețin și azi o discuție fructuoasă, chiar dacă se mai oscilează între a lua individul sau a lua cetățeanul ca reper și a rămas în discuție corelarea libertății cu evoluția din societate.
Socialismele secolului al XIX-lea au pus altfel problema libertății. Pe de o parte, odată cu industrialismul au trebuit considerate categorii mai largi de populație. Pe de altă parte, sociologia a făcut temă din dominația de grup. Opțiunea tipică a fost recunoașterea dependenței libertății de premise aflate în viața socială. Dar tematizarea acestor premise a dus în practică la limitarea libertăților individuale și, direct, a alegerii politice.
În secolul al XX-lea, nazismul a suprapus libertatea individuală cu afirmarea națiunii înțeleasă etnic și rasial. Stalinismul a postulat suprapunerea ei cu interesele clasei muncitoare. Cele două și-au împrumutat trăsături și au întreținut un paternalism ce a luat forma regimurilor de dictatură. In acest cadru, indivizii au devenit piese într-un angrenaj în care se amestecă aspirații, constrângeri și violențe, încât libertatea a fost practic nimicită. Nazismul și stalinismul au arătat cât de prezent este pericolul anihilării libertății în societățile moderne.
Reacția la distrugerea libertăților individuale a dus în perioada postbelică la restaurația neoliberală. Aceasta reia considerarea libertății persoanei ca valoare de bază a societății moderne, dar nu o mai ancorează în natură, ci în legislație. Friedrich A. Hayek a întărit opțiunea susținând că libertatea este „principiu, nu scop al acțiunii colective” (Freedom, Reason and Tradition, 1958) și respingând orice colectivism. Libertatea, dar și statul capătă astfel putere sporită, după ce libertatea individuală a intrat sub presiunea reducerii la libertatea alegerii. În asemenea condiții, libertatea ajunge, însă, să fie din nou politizată.
Evenimentele anilor pe care îi trăim ne solicită cât se poate de evident o nouă reflecție asupra libertății. În orice caz, ele nu ne permit să considerăm libertatea ca ceva asigurat, ce nu ar mai trebui interogat și apărat. Iată câteva exemple.
Azi, în România, se discută intens privatizarea de după 1989. Deși pare destul de târzie, discuția trebuie purtată având în vedere gravitatea situației în care s-a ajuns. O țară cu o industrie relativ complexă, care ar fi putut deveni competitivă prin privatizare chibzuită și management schimbat, și fără datorii a ajuns dezindustrializată, eminamente importatoare de alimente de strictă necesitate, care s-a îndatorat deja fără precedent.
Evident că nu intră în discuție recursul la privatizare. Aceasta se impunea. Din start, pentru cine voia să ia în seamă argumentele, a fost clar (cum arătase deja Ludwig von Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth, 1920) că economia etatizată nu va putea asigura mișcarea bunurilor într-un mod eficient, competitiv cu mecanismele pieței. Iar în urma experimentului Ungariei de după 1956, apoi odată cu cotitura Chinei din 1978 era clar că va urma trecerea extinsă la economia de piață, cu privatizări și libertăți prealabile.
Dar felul cum s-a făcut privatizarea nu are cum să nu fie în discuție. După cum ne spun economiști lucizi, acest fel a dus în România ultimelor două decenii la distrugeri fără seamăn de industrii. Istorici integri vorbesc de cel mai mare jaf din istoria țării, cu cea mai mare prăbușire într-un timp scurt. Iar aceste evaluări precise sunt în cărți ale unor autori de azi din România, aflate la îndemâna oricui.
Oricât se împachetează adevărul în explicații superficiale, privatizarea păguboasă care s-a făcut în România nu a venit din nevoia de capitalizare a unităților, din penuria de finanțări și din evoluția piețelor externe, cum se spune, oricare erau acestea. Ea a avut surse mai adânci ce rezidă în slaba cunoaștere a economiei, a pieței și a sudurii lor din partea decidenților, în concepția și mai sumară a acestora, după care decidenții privatizării sunt liberi să vândă bunuri publice la orice preț, și, peste toate, de rapida înflorire a năravului „șpăgii”, cum i se spune. Simplu spus, s-au luat decizii nepricepute pe fondul ruperii libertății de răspundere și al unei corupții fără analog.
A lipsit în mod vizibil la cei care au decis privatizarea de unități nu numai pregătirea economică a unui Bokros, Balcerowicz, Vaclav Klaus, ca să-i amintim doar pe cei socotiți în vremea aceea „reformatorii” socialismului oriental. A lipsit și ceva mai adânc: înțelegerea faptului că libertatea la orice nivel instituțional include și altceva, anume, răspunderea, obligația și datoria, sau măcar este legată de așa ceva.
Un exemplu cras de înțelegere greșită a liberei initiative a fost și rămâne în România și crearea de universități private. Să fiu limpede, nu sunt împotriva lor. Nici nu am fost implicat în crearea vreuneia, iar faptul mi-a permis să declar public, ca ministru al educației naționale, când fenomenul era aplaudat, în 1998, că în urma creării puzderiei de universități private, România s-a plasat alături de Ucraina și Moldova de atunci. În loc să fie, prin respectul valorilor, alături de Ungaria, Cehia și alte țări! În buletinele universității clujene se poate citi cât s-a luptat, din 1993 încoace, cu cei care, invocând dreptul la liberă inițativă, operau în multiple „universități”, confundate vizibil cu business-uri.
Firește, părinții își educă copiii unde doresc. Nu poți opri pe cineva să lucreze într-un loc și nu în altul. Sunt drepturi indiscutabile. Dar este cu totul altceva crearea de universități. Aceasta ar fi legitimă, dacă ar exista profesori veritabili, infrastructură și legislație care să asigure performanțe. Or, acestea nu puteau fi întrunite într-o legislație tolerantă cu pregătirea aproximativă și infrastructura mediocră. Prețul creării a fost și deteriorarea standardelor universitare și amplificarea aranjării de examene și titluri. Ca urmare, în România de azi sporesc diplomele și titlurile academice pompoase, în vreme ce profesionalismul scade.
Prin mecanismul „desemnării personale”, străin democrațiilor, dar supralicitat, România s-a umplut în funcții de mediocri, de la desemnații președintelui la desemnații șefilor, de sus până jos. S-a pierdut până și capacitatea de simplă organizare a aplicării măsurilor luate. Rămân abia excepții izolate desemnări care să nu fi fost afectate de abuz și, neprofesionalism, facilitate evident de un mecanism scos de sub control cetățenesc. Ca efect, în țară s-a instalat o prostocrație unică, ale cărei rezultate, inevitabil singulare, dezgustă tot mai mulți cetățeni.
Tratatele de integrare în Uniunea Europeană, semnate până sub Jacques Delors și Romano Prodi, prevăd respectul constituțiilor și al deciziilor naționale – unele domenii (educația, de pildă) rămânând și azi în competență națională. În România, înțelegerea acestei competențe a fost însă atât de sumară, încât s-au aplicat disciplinat până și erori de decizie de la Bruxelles. Se pot da multe exemple. Azi în față este chestiunea produselor agricole indigene. Producătorii României nu numai că nu sunt sprijiniți – orice libertate economică având nevoie de susținere instituțională – dar sunt trădați de propriul stat.
În zilele noastre se intervine, cu mijloacele medicinei avansate, în codul genetic. Spre binele pacientului, se tratează și se previn maladii cu ajutorul geneticii. Libertatea celor care tratează s-a extins, încât s-a ajuns la crearea de ființe în laboratoare și la prefigurarea nou născutului. Se ridică însă întrebarea: Ce se va face când caracterele rezultate din intervenții genetice nu vor fi mulțumitoare? Cine decide și în numele cui?
Mulți dintre cei aflați azi la decizii politice și propagandiști rudimentari revin la dictonul după care „cine nu acceptă ce spunem noi, este împotriva direcției”. Ne amintim din biografiile lor cât au fost hărțuite personalități germane cu listele de „trădători” întocmite de hitlerei după ianuarie 1933. Se știe că stalinismul a lucrat cu formula „dușmanii poporului”, sub care i-a condamnat pe cei care explicit nu agreau sistemul. Acum se adoptă alte repere, dar reflexul este același, tot cu afectarea libertății individuale. Ca și cum oamenii nu ar fi, prin natura lor, liberi sau ar fi liberi doar dacă aderă la o anumită propagandă! Tot felul de nulități profesionale și avortoni ai politicii fac în țări cu „democrație cu vătaf” liste cu persoane care, har Domnului!, au opinii proprii și capul la purtător. S-a revenit la „corectitudine politică (political correctness)” pe fondul noii desfigurări a libertății.
O polemică mai mult sau mai puțin fățișă are loc azi cu privire la înclinațiile sexuale. Oamenii sunt, firește, de la natură liberi – liberi și în privința acestor înclinații. Ele țin, în mod normal, de viața intimă și nimeni nu are voie să intre în intimitatea vieții cuiva. De aceea, justificat, mulți contemporani spun simplu: nu este treaba mea viața intimă a cuiva, după cum nu accept presiuni din partea cuiva. Libertatea persoanelor este desăvârșită, în orice sens: nu este îngăduită intervenția în viața cuiva și nimeni nu are voie să impună orientările sale cuiva. Nici dogmatismul, nici progresismul în materie nu se justifică.
Iată deci o paletă de exemple vii, succint redate, ce pun în discuție libertatea persoanelor. Ca totdeauna, este nevoie de această libertate, dar și de lămurirea ei.
După toate experiențele – evocate, dar și multe altele – libertatea constă în posibilitatea fără limitare, aflată la dispoziția persoanei, de a face sau de a nu face ceva. Însă, bine înțelese astăzi, individul și cetățeanul nu mai intră în tensiuni. În definitiv, fiecare om este, ca persoană, și individualitate și cetățean al unui stat. De aceea, până și adepții distincției anilor cincizeci dintre „libertate negativă” („un om nu este împiedicat de nimeni să-și atingă țelul”) și „libertate positivă” („condusă de dorința individului de a fi stăpânul său”) recunosc azi că cele două nu sunt rupte una de alta, cum s-a susținut decenii la rând.
Distincția dintre relația unui om cu politica, în care se pune chestiunea alegerii, și relația lui cu dezvoltarea – a dezvoltării de sine și a dezvoltării din jur, în care se pune chestiunea mijloacelor realizării de sine, rămâne desigur viabilă. Dar cele două relații se cer azi unite atunci când vorbim de libertatea persoanei. Altfel apar neajunsuri. Dacă libertatea este luată doar ca opus al constrângerii și limitărilor de acțiune, se poate ajunge la situația în care libertatea unuia include nesiguranța altuia. Se și observă lesne că guvernarea ce rezultă dintr-o asemenea înțelegere nu mai rămâne în interes public, fiind doar a unui grup ce se dă drept „public”. Dacă libertatea este luată doar ca parte a dezvoltării se ajunge la a diminua importanța libertății de alegere. Guvernarea ce rezultă ajunge să îmbrățișeze un interes aflat peste capul cetățenilor.
Reflecțiile din societăți cu tradiție a libertății persoanelor, precum Franța, Germania, Israel și alte țări, oferă astăzi numeroase probe ale distanțării de acea înțelegere a libertății ce face rigide și tensionează distincțiile amintite. În memorabila dezbatere cu principalul filosof de azi, din 2004, nu altcineva decât cardinalul Joseph Ratzinger a și propus elaborarea unui „catalog al îndatoririlor”, simetric cu „catalogul libertăților” din constituțiile moderne.
Ideea a revenit în zilele noastre tocmai în democrația preocupată de la origini de întregul vieții persoanei (detaliat în A.Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017), odată cu mișcarea spre reafirmarea normelor și a valorilor modernității din America. Scrieri majore, datorate unor gânditori de cea mai mare anvergură, de la John Rawls, la Robert B. Brandom, au asigurat o cotitură istorică în însăși această tradiție a libertății.
Cu câteva zile în urmă, unul dintre cei care au lucrat la conceperea politicii americane, Richard Haass, a publicat o carte (The Bill of Obligations. The Ten Habits of Good Citizens, Penguin Press, New York, 2023) deja exponențială pentru acest curent. Cunoscutul republican pledează pentru asumarea a trei premise: pericolul cel mai mare pentru libertăți și democrații vine astăzi dinăuntrul democrațiilor, nu dinafara lor; luate singure, „drepturile” nu pot asigura baza pentru funcționarea democrației, cu atât mai puțin pentru afirmarea ei; „obligațiile” trebuie puse pe picior de egalitate cu „drepturile”. În consecință, însăși ideea de cetățenie se cere revizuită, dacă se vrea învigorarea democrației. Richard Haass a și indicat „obligații” precum „respingerea violenței”; „prețuirea normelor”; „promovarea binelui comun”; „respectarea serviciului guvernamental”; „sprijinirea predării educației civice”; „punerea țării pe primul loc” și altele care ar putea restabili civismul.
Putem privi în fel și chip „obligațiile”. În continuare, însă, oricare este preocuparea statului, acesta are nevoie vitală de individul liber – altfel statul devine parte a „carcasei tari ca oțelul a supunerii”, cum avertiza încă Max Weber. Dacă este luată în serios, libertatea rămâne a persoanei. Pe de altă parte, astăzi este mai clar ca oricând – inclusiv din exemplele și considerațiile de până aici – că libertatea fără răspundere se ruinează pe sine. Oricum o fundamentăm, ca natură sau ca autodeterminare, libertatea include răspunderea, obligația, datoria, iar acestea cresc pe măsura creșterii în lărgime a libertății. Azi numai dacă este conștientă de condițiile propriei posibilități, libertatea rezistă complexității lumii (A. Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, p. 434). Libertatea efectivă este astfel posibilitate a persoanei de a spune da sau nu fără limitare din partea cuiva și ca suport pentru o triplă datorie: față de tine însuți, față de alții, față de comunitate. (Din A. Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)

Andrei Marga