Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la ora 1, 23 de minute şi 50 de secunde, în urma unor teste de siguranţă, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic al Centralei atomoelectrice de la Cernobâl. Incendiul de proporţii care a urmat a ridicat în atmosferă tone de particule radioactive. Norul radioactiv s-a întins peste suprafeţe vaste din vestul URSS şi nord-estul Europei. Dezastrul de la Cernobâl a devenit cea mai mare catastrofă tehnogenă a contemporanietăţii şi, de asemenea, a fost dezastrul care a premers prăbuşirea comunismului în Europa central-răsăriteană şi de sud-est în 1989 şi dezintegrarea URSS în 1991, eveniment catalogat de preşedintele rus V. Putin drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea.

Autorităţile sovietice tac

 Astăzi este un lucru ştiut că posibilitatea producerii exploziei reactorului nu a fost bănuită de nimeni şi, deci, nu a fost luată în calcul. Nu se ştia nici cum ar putea fi potolit incendiul, întrucât atât apa, cât şi celelalte substanţe folosite în acest scop şi-au dovedit ineficienţa.

Din necunoaştere sau de teamă că vor fi acuzate de producerea dezastrului, autorităţile politice locale au transmis la Moscova informaţii inexacte şi incomplete.

Directorul centralei atomoelectrice, V.P. Briuhanov, i-a comunicat şefului Sectorului energiei atomice al CC al PCUS, V.V. Marin, că la centrala atomoelectrică a avut loc o avarie serioasă cu scurgeri radiaţionale, dar că reactorul este, încă, întreg şi că el poate fi stins.

În dimineaţa zilei de 26 aprilie, o comisie guvernamentală sovietică s-a deplasat imediat la faţa locului şi a constatat dimensiunile dezastrului: la blocul energetic nr. 4 avuseseră loc două explozii, reactorul era distrus complet, bucăţi de grafit radioactiv fiind aruncate de explozie la sute de metri.

Câteva sute de oameni au fost iradiaţi şi erau doi morţi. Comisia a cerut sprijinul urgent al Ministerului Apărării.

Două zile mai târziu se întrunește Biroului Politic al CC al PCUS, pentru a discuta problemele legate de avaria de la Cernobâl, specialiștii tratând incidentul cu o surprinzătoare relaxare.

Am fost uimiţi auzind o evaluare în termenii următori: «Nu e nimic grav, aşa ceva s-a mai întâmplat şi în reactoarele industriale şi totul s-a rezolvat. Iar ca să evităm radiaţiile, trebuie să bem, să mâncăm şi să dormim bine…», își amintește Gorbaciov.

Despre catastrofă, cetăţenii sovietici au primit primele informaţii, în seara zilei de 29 aprilie, când s-a vorbit într-o scurtă știre despre evacuarea populaţiei din zonă şi despre primele victime din rândul personalului centralei nucleare, al pompierilor şi al miliţienilor.

Un anunţ oficial din partea lui Mihail S. Gorbaciov, în legătură cu dezastrul de la Cernobâl, a fost făcut abia pe 14 mai, într-o cuvântare la televiziunea sovietică.

El nu a dat prea multe detalii, a evitat să facă o analiză a celor întâmplate şi nu a declarat nimic despre jertfe şi despre consecinţele dezastrului, ci a vorbit mai mult despre eroism şi despre pericolul unui război nuclear!

În general, până în 1986, accidentele de la centralele atomoelectrice din Uniunea Sovietică nu au fost comunicate opiniei publice. Ascunderea adevărului a devenit o regulă, accidentele fiind tăinuite nu numai opiniei publice şi guvernului, ci chiar lucrătorilor de la centralele nuclearoelectrice.

Măsuri, după cinci zile

Nicolae Ceauşescu a fost informat despre avaria de la Cernobâl şi ţinut la curent cu privire la evoluţia situaţiei. La 30 aprilie 1986, ministrul Apărării Naţionale, general-colonel Vasile Milea, i-a raportat accidentul, precum şi măsurile luate de ministerul pe care îl conducea.

În informarea trimisă se arăta că norul radioactiv afectase teritorii ale Finlandei, Suediei, Norvegiei şi nordul Poloniei, dar și unele măsuri luate de sovietici. El era avertizat că dacă se va produce o schimbare a direcţiei vântului la altitudine, norul radioactiv va trece peste teritorii ale RD Germane, RF Germania, RS Cehoslovace, Austriei, Ungariei, Iugoslaviei şi României, fără a pune în pericol sănatatea populaţiei.

Vântul nu a bătut însă în direcţia prognozată şi a modificat traiectoria norului radioactiv, care a traversat sudul Ucrainei şi s-a îndreptat pe deasupra Mării Negre spre Turcia, ceea ce a făcut ca nivelul radiaţiilor să crească brusc şi în România.

La 1 mai, Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR în legătură cu avaria de la Cernobâl, unde s-a discutat despre nivelul ridicat al radioactivității din cauza vântului care acţiona din zona Kiev către România şi a precipitaţiilor antrenate de acesta.

S-a precizat că se făceau măsurători din jumătate în jumătate de oră,  că 20 de staţii de supraveghere puteau intra imediat în funcţiune, iar  persoanelor care treceau graniţa pe la Ungheni, la numai 20 de kilometri de Iaşi, li se măsoară nivelul de radiaţii, urmând să fie internate în secţiile disponibile, dacă erau depășiri semnificative ale valorilor acceptate.

Se propunea, totodată, ca alimentele să fie controlate, iar în zonele afectate să fie folosită numai apa din sursele subterane, de profunzime, iar apa de suprafaţă să fie folosită doar în industrie.

Dorința conducerii de partid din România era de a afla de la sovietici care sunt măsurile care trebuie luate, în acest scop fiind convocat ambasadorul sovietic la București. Rușii au ignorat total cererile românilor. Când a aflat
Elena Ceauşescu ar fi insistat: Trebuie să facem să ni se răspundă oficial.

Aflând că mai mulţi ambasadori la București au cerut să li se dea mai multe detalii, Elena Ceaușescu i-a răspuns tăios lui Ion Ursu: Nici noi nu avem! Abia la 1 mai, ambasadorul URSS la Bucureşti, E.M. Tiajelnikov, a răspuns, în tipicul limbaj de lemn al diplomației sovietice, că totul este sub control și că au fost luate măsurile necesare în vederea lichidării consecinţelor avariei. În plus, spunea ambasadorul, nivelul radiațiilor este unul scăzut.

Opinia publică este informată despre avarie, în mod oficial, la 1 mai, la cererea lui Ceaușescu, fără a fi oferite date exacte.

Să spună – sugera el – că având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în diferite zone ale ţării noastre (…) și că s-a creat un comandament permanent, format din tovarăşi din conducerea partidului care urmăreşte toate aceste probleme.

După ce s-a dat liber de la partid, ziarele româneşti au început să publice informaţii despre avaria de la Cernobâl, dar abia în pagina a cincea, folosindu-se și comunicate ale agenției sovietice TASS. Evazivele comunicate au apărut în presa din România comunistă până la 15 mai. Aceasta este ultima zi în care ziarele tipăresc informaţii pe această temă.

Îndată după 1 mai, populaţiei i s-au distribuit pastile de iod. Profesorul Constantin Dumitrache, medic endocrinolog la Institutul C.I. Parhon, care a venit cu ideea administrării lor, îşi aminteşte cum s-a ajuns la această decizie: Iodul radioactiv ajunge în glanda tiroidă şi este folosit la formarea hormonilor tiroidieni. […] Iar singura măsură era găsirea unui antidot care să blocheze captarea iodului de către tiroidă.

Despre felul cum a primit pastila de iodură de potasiu, colonelul Florin Şperlea îşi aminteşte: În primăvara anului 1986, eram elev al Liceului Militar „Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Explozia de la Cernobâl era o poveste care circula deja printre noi, fără să înţelegem mare lucru din ceea ce se întâmpla, fără să avem amănunte.

Discuţiile reveneau, sub formă de zvon, dar mai ales tăcerea oficială era cea care ne speria mai mult. Se vorbea de un nor radioactiv, care era când îndepărtat de noi, când apropiat, după cum se zvonea că Breaza sau, în orice caz, localităţile din zonele montane vor fi ferite de un asemenea nor.

La câteva zile după 1 mai, ne-au fost date tuturor câte două pastile de iod, ceea ce a accentuat panica. Dacă se distribuiau tuturor, ne gândeam atunci, însemna că situaţia era gravă şi că măsurile de precauţie luate, sub forma unor pastile de iod, sugerau că norul radioactiv fie trecuse, fie încă străbate România.

În fiecare zi a acelor vremuri, supoziţiile erau enervante, neîncrederea în autorităţi şi măsurile luate, neîncrederea în eficacitatea unor pastile.

Ne amuzam totuşi şi spuneam că dacă bromura aia – pe care presupuneam că ne-o pun în ceai, dimineaţa, dar niciodată convinşi de adevărul unei asemenea „conspiraţii” în lipsa dovezilor certe – nu ne va ucide, atunci nici pastilele astea nu o vor face, sperând continuu în valenţele binefăcătoare ale aerului Brezei. După alte zece zile, uitasem complet de situaţia aceasta şi totul a revenit la normal.

Pastilele de iodură de potasiu au fost de folos, dar nu 100%. „Undeva am avut succesul necesar – spune profesorul Constantin Dumitrache – în sensul că a blocat captarea mai departe, dar ce s-a captat, a fost bine captat, în acele şapte zile în care invazia în natură a iodului radioactiv a fost la maximum.

Un dialog al surzilor

De ce sunt ultimele comunicate în presa comunistă până la 15 mai?

La 16 mai 1986, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită prietenească de lucru în Uniunea Sovietică, unde s-a întâlnit cu Gorbaciov, agenda discuțiilor consemnând multiple subiecte bilaterale, îndeosebi economice, problema catastrofei de la Cernobâl nefiind însă subiectul principal al discuţiei.

Potrivit stenogramei, s-a ajuns la discuțiile privind experiențele nucleare ale americanilor, iar Ceauşescu i-a spus interlocutorului său că avaria care a avut loc la Cernobâl a atras din nou atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă energia nucleară, vorbindu-i de creșterea radiațiilor peste limitele acceptabile în România.

E o noutate, pentru mine, îi răspunde Gorbaciov. Dincolo de 30 km, cât e zona de securitate, viaţa este normală – oamenii îşi fac arăturile şi celelalte lucrări de primăvară. Ceauşescu insistă: La noi nu se consumă lapte şi alte alimente, iar radiaţiile sunt realmente peste nivelul care este admis.

Dialogul surzilor continuă, până când Gorbaciov îi reproșează liderului comunist român că declaraţia lui nu a fost publicată în România. Ea a fost făcută tocmai pentru ca oamenii să cunoască această problemă şi să fie liniştiţi. (…) Trebuia să se spună poporului adevărul.

În America a fost publicată, în Europa de asemenea – pretutindeni a fost transmisă, numai în România nu. Eu m-am mirat de acest lucru. (…) Înseamnă că la dumneavoastră totul este în regulă, oamenii sunt liniştiţi, a replicat, ironic, Gorbaciov.

Întâlnirea bilaterală a avut un caracter tensionat. În următoarele întâlniri, dialogul dintre cei doi lideri comunişti va deveni şi mai greoi, iar relaţiile româno-sovietice se vor încorda şi mai mult.

Un efect imediat al întâlnirii dintre Ceauşescu şi Gorbaciov a fost acela că subiectul Cernobâl a încetat să mai apară în presa românească. Totuşi, acesta a continuat să existe în spatele uşilor închise, toate informaţiile oficiale venite dinspre URSS în legătură cu accidentul fiind redactate într-un limbaj de lemn, lipsit de conţinut, specific epocii.

La 26 aprilie 1986, Reactorul 4 al Stației Nucleare din Cernobâl a explodat, împrăștiind în atmosferă o cantitate de radiații fără precedent. Miniseria Cernobâl, produsă de HBO, spune povestea acestei mari catastrofe a epocii moderne, produsă din cauza neglijenței omului.

Filmul prezintă, pas cu pas, ceea ce s-a întâmplat atunci, incluzând toți factorii care au condus la acest incident și bâlbâiala autorităților sovietice în limitarea efectelor exploziei. Putem spune că acela a fost momentul care a schimbat pentru totdeauna relația oamenilor cu puterea înspăimântătoare a atomului.

Cernobâl, coproducție SUA-Marea Britanie, 2019. Scenariu: Craig Mazin. Cu: Jessie Buckley, Jared Harris, Stellan Skarsgard, Emily Watson. ( Dr. Simion Gheorghiu, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”).