Bugete de apărare europene în explozie, roiuri de drone ieftine care satură frontul și radare de miliarde lovite cu muniții de câteva sute de dolari. În acest nou tablou, Leonardo DRS susține că avantajul nu va veni din „mai multe arme”, ci din date mai bune, senzori mai inteligenți și inteligență artificială împinsă până la nivelul fiecărui tanc și vehicul de luptă.

Europa la punct de cotitură: bani mai mulți, vulnerabilități mai vizibile

Ani la rând, multe state europene au cheltuit „la limită” sau sub pragul de 2% din PIB pentru apărare, cerut de NATO. Situația a fost criticată fățiș de Washington, dar abia schimbarea brutală a mediului de securitate – cu invazia rusă în Ucraina în prim-plan – a forțat trezirea.

„Vedem creșteri dramatice ale cheltuielilor și programe de modernizare a forțelor în toată Europa”, explică Bill Guyan, Senior Vice President Business Development și președinte al diviziei internaționale Leonardo DRS.

În timp ce în SUA armata de uscat riscă să devină „plătitorul de notă” pentru alte programe majore de modernizare – de la apărare antirachetă la construcții navale și aviație –, există zone de forțe terestre care cresc clar:

• apărare aeriană și antirachetă;
• capabilități counter‑UAS (anti‑drone);
• comandă și control de nouă generație.

În Europa, ani de modernizare amânată și efective reduse au creat un sentiment acut de vulnerabilitate. Multe armate au descoperit că nu au suficiente arme, nu au suficiente sisteme și, mai grav, că o parte dintre cele existente nu au fost modernizate corespunzător. Pe deasupra, industria de apărare a multor state nu poate produce suficient de repede pentru a „absorbi” noile bugete.

De la GPS la managementul luptei: cum a devenit COP-ul „oxigen” pentru front

Primele sisteme moderne de management al luptei s-au construit pe o revoluție aparent simplă: GPS-ul.

• Trupele au putut nu doar să știe cu precizie unde se află,
• ci și să partajeze acea poziție cu toate forțele prietene.

Odată cu îmbunătățirea comunicațiilor, aceste sisteme de „force tracking” s-au transformat în adevărate platforme de comandă și control:

• mesagerie tactică (inițial text simplu, apoi formate complexe);
• transmitere de grafice, overlay-uri, ordine;
• distribuția rapidă a informației către toate eșaloanele.

„Capabilitățile de Battle Management System erau cândva un diferențiator. Acum au devenit pragul minim pentru o armată modernă”, spune Guyan. Iar în contextul „revoluției” aduse de sistemele robotizate și fără echipaj, rolul lor devine vital.

Explozia dronelor de clasă 1 a creat o nouă realitate:
există mult prea multe drone pentru a fi gestionate exclusiv de apărarea aeriană și antirachetă clasică. Fiecare soldat, fiecare vehicul e potențială țintă.

Aici intervine BMS:

• preia datele de la senzori;
• le transmite rapid către restul forțelor;
• construiește și menține Common Operational Picture (COP) – o imagine comună a câmpului de luptă, accesibilă tuturor.

În era dronelor, COP-ul nu mai e un „lux digital”; devine oxigen informațional pentru supraviețuire și coordonare.

Cum arată o arhitectură anti‑drone credibilă: straturi, nu soluții magice

Statele NATO au ajuns la un consens: nu există o soluție unică anti‑UAS. Motivele:

• dronele diferă masiv ca viteză, altitudine, profil radar;
• poartă de la camere comerciale până la încărcături explozive;
• costă de la câteva sute la zeci de mii de dolari și pot fi letale dacă își ating ținta.

„Nu există un singur mecanism de detecție sau de neutralizare care să acopere întregul spectru de amenințări”, avertizează Guyan. Rezultă câteva principii clare:

• Detecție multi-strat – radare mari, de anvergură, combinate cu radare mai mici, mobile, montate pe vehicule sau platforme transportabile.
• Mijloace multiple de angajare – de la bruiaj și efecte electronice, până la interceptor cinetic sau muniție programabilă.
• Integrare și suprapunere – sistemele trebuie să funcționeze ca o rețea, să își transfere ținte, să se completeze, astfel încât să nu rămână „găuri” exploatabile.

Inamicul va vâna invariabil senzorii statici, scumpi, cunoscuți – „exquisite systems”. De aceea, arhitectura trebuie să includă:

• sisteme high-end, cu acoperire vastă și capacitate multi-țintă;
• numeroase radare și senzori mai mici, care contribuie la COP și oferă redundanță.

„Rezultatul este un mozaic de fragmente de informații, asamblate într-o imagine comună care oferă comandantului cea mai bună înțelegere posibilă a câmpului de luptă”, sintetizează Guyan.

Lecțiile dure din Ucraina, Israel și Iran: când radarele de miliarde sunt lovite cu drone ieftine

Mult timp, apărarea antiaeriană și antirachetă de înaltă clasă a fost apanajul câtorva țări bogate. Radare fixe sofisticate, amplasamente masive, costuri uriașe.

Conflictele recente au arătat însă un paradox:
radare de miliarde pot fi lovite de drone care costă o fracțiune infimă.

„În Ucraina, Israel și Iran, am văzut cum inamicul știe exact unde sunt acești senzori excepționali, fixați, scumpi, și îi prioritizează pentru lovituri timpurii și reușite”, explică Guyan. Odată neutralizați acești „ochi”, apărarea rămâne brusc mai oarbă.

Soluția emergentă: un „nor” de radare mai mici, mobile, conectate în rețea:

• completează zonele neacoperite după ce sistemele de vârf au fost distruse;
• în lipsa completă a sistemelor „exquisite”, pot oferi, prin număr și rețea, o imagine operațională suficient de bună pentru apărare.

„În Ucraina și în Israel, un ansamblu rețelizat de radare mici, mobile, cu cost redus, a reușit să umple golurile – sau, în unele zone, să înlocuiască total acoperirea marilor senzori”, arată Guyan.

Leonardo DRS se revendică drept unul dintre jucătorii-cheie în furnizarea acestor radare mobile și transportabile pentru counter‑UAS, care operează deja în constelații rețelizate în ambele teatre și „salvează vieți”.
„Cantitatea acestor radare devine, în sine, o calitate: densitatea lor oferă reziliență. Odată conectate, creează din nou acea imagine‑mozaic a spațiului aerian”, subliniază Guyan.

AI în cloud nu e suficient: de ce „inteligența” trebuie mutată în tanc și în dronă

Deși se vorbește mult despre AI la nivel de cartier general și cloud, Guyan argumentează că adevărata schimbare va veni când inteligența artificială coboară la nivel de platformă – în tancuri, vehicule de luptă și platforme fără echipaj.

US Army testează agresiv acest concept în exercițiile Next Generation C2 (NGC2) cu Divizia 4 Infanterie și Divizia 25 Infanterie, încercând să răspundă la câteva întrebări dificile:

• cum ajunge AI-ul efectiv pe câmpul de luptă;
• cum se construiește un „data management layer” coerent între sisteme diferite;
• cum identifici o țintă cu un sistem și o lovești cu altul, în alt domeniu și, uneori, la altă națiune sau forță.

Aceste probleme sunt agravate de o realitate simplă:
AI-ul dependent de cloud este vulnerabil la războiul electronic.

• are nevoie de rețele stabile, cu lățime de bandă mare, neperturbate;
• presupune trimiterea datelor brute către cloud, procesarea acolo, apoi trimiterea înapoi a informației utile.

„Știm că adversarul va încerca tot ce poate pentru a rupe rețeaua. Știe că forțele occidentale sunt profund dependente de rețele”, avertizează Guyan.
Exemplul Ucrainei, unde Rusia a reușit în mod repetat să perturbe comunicațiile și GPS-ul, este grăitor.

AI la „edge”: vehiculul de luptă devine centru de date tactic

Răspunsul Leonardo DRS: mutarea puterii de calcul AI la marginea rețelei, direct în platforme:

• în tancuri;
• în vehicule blindate de infanterie;
• în platforme fără echipaj, aeriene și terestre.

Prin integrarea unui procesor AI în vehicul, toate datele de la bord devin „materie primă” pentru inteligență tactică locală:

• senzori de vedere pe timp de noapte folosiți de șofer, trăgător, comandant;
• radar de protecție activă pentru detectarea amenințărilor incoming;
• date GPS, inerțiale, parametri ai platformei.

„Toți acești senzori pot fi combinați într-un computer AI la bord, care să ajute comandantul să înțeleagă mai bine ce se întâmplă pe câmpul de luptă”, explică Guyan.

Ce poate face concret AI-ul la acest nivel?

• sinteza și analiza datelor – filtrarea „zgomotului” și evidențierea semnalului relevant;
• alerte și avertizări – notificări automate privind amenințări, anomalii, ținte apărute;
• identificare și prioritizare de ținte – propunerea unei ordini optime de angajare;
• acțiuni semi-automate – de exemplu, rotirea automată a turelei spre direcția unei amenințări detectate, câștigând secunde critice.

Leonardo DRS a dezvoltat o arhitectură software deschisă, SAGEcore™, care integrează datele de la senzorii de platformă și permite rularea de aplicații AI la edge.

Când rețeaua merge – și când cade: vehiculul ca senzor în rețea

Când rețeaua este funcțională, procesorul AI de pe vehicul poate:

• filtra și agrega datele brute;
• decide ce informație este relevantă pentru a fi trimisă în cloud;
• transforma vehiculul într-un „nod‑senzor” eficient într-o rețea mai largă multi-platformă.

Când rețeaua este perturbată sau compromisă:

• comandantul rămâne cu suficientă informație procesată local pentru a lua decizii critice;
• funcțiile AI de la bord pot continua să ajute la țintire, distribuție a focului, evitare a fratricidului.

Un exemplu practic:
patru tancuri observă același grup de ținte inamice care se apropie. Fără coordonare inteligentă, două tancuri pot trage asupra aceleiași ținte, irosind muniție. Cu:

• procesare locală pe fiecare vehicul;
• un minim de comunicații robuste între tancuri;

se poate împărți portofoliul de ținte astfel încât fiecare proiectil să conteze, iar dublările de foc să fie evitate pe cât posibil.

„A decongestiona mintea comandantului”: adevărata miză a AI la marginea frontului

Pentru Guyan, avantajul real al AI-ului la edge nu este doar tehnic, ci cognitiv:

• reduce sarcina mentală a comandantului într-un mediu saturat de informații;
• accelerează ciclul „observare–orientare–decizie–acțiune”;
• permite luarea unor decizii mai bune, mai rapide, cu resurse limitate.

Într-un câmp de luptă în care drone de câteva sute de dolari pot neutraliza platforme de milioane, „a deține marginea” nu mai înseamnă doar tunuri mai mari sau rachete mai rapide. Înseamnă:

• să vezi mai repede;
• să înțelegi mai bine;
• să decizi mai inteligent.

Iar pentru Leonardo DRS, răspunsul stă într-o combinație de:

• senzori și radare distribuite, mobile, integrate într-o arhitectură de tip mozaic;
• sisteme avansate de Battle Management care construiesc și împart COP-ul;
• inteligență artificială împinsă până la nivelul fiecărei platforme de luptă.

„AI-ul la edge va reduce povara cognitivă pentru comandanți și va susține decizii mai rapide și mai bune. Asta le va permite forțelor militare să dețină cu adevărat marginea câmpului de luptă”, conchide Guyan.

Un „service auto” pentru sateliți, dar la 36.000 km altitudine: Northrop Grumman se pregătește să trimită pe orbită primul servicer robotic geostaționar al SUA, în parteneriat cu DARPA și SpaceX, deschizând o nouă eră a mentenanței și realimentării în spațiu.

SpaceX ca vector, Northrop cumpără întoarcerea în „orbita mare”

Northrop Grumman intenționează să lanseze în această vară vehiculul său robotic de mentenanță în orbită geostaționară (Mission Robotic Vehicle – MRV), dezvoltat împreună cu Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA), au anunțat oficiali de vârf ai companiei.

„Suntem deja manifestați. Ce pot spune este că racheta este furnizată de SpaceX și că noi, Northrop Grumman, am cumpărat întregul zbor. Vom lansa Mission Robotic Vehicle, împreună cu cele trei Mission Extension Pods”, a declarat Robert Hauge, președintele subsidiarului SpaceLogistics, în timpul unui tur de presă la facilitățile de testare din Sterling, Virginia.

„Când acest MRV va decola, va fi primul servicer robotic al Statelor Unite”, a subliniat Hauge.

Un program „șifonat”: procese, contractor schimbat și întârzieri post‑COVID

Programul Robotic Servicing of Geosynchronous Satellites (RSGS), lansat de DARPA în 2017, a avut un parcurs dificil:

• un proces în instanță în fazele de început;
• retragerea bruscă a contractorului inițial, Maxar Technologies, în 2019;
• preluarea ștafetei de către Northrop Grumman în 2020.

Compania a acceptat un model de parteneriat public‑privat, finanțând din surse proprii vehiculul MRV și costul lansării cu Falcon 9. Inițial, lansarea era planificată pentru 2024, în timp ce finanțarea DARPA pentru componenta lor de program s-a încheiat oficial în 2025, conform documentelor bugetare pentru anul fiscal 2027.

Hauge explică motivele întârzierilor:

„Atât bus‑ul satelitului, furnizat de Northrop Grumman, cât și payload‑ul robotic, furnizat de DARPA, sunt extrem de complexe. A fost o provocare să le integrăm și să ne asigurăm că întregul software lucrează împreună, în siguranță, pentru această misiune.”

La aceasta s-au adăugat și efectele post‑COVID. „Am avut aceleași probleme ca toată industria satelitară. Lanțurile de aprovizionare au fost întinse la maximum, am așteptat componente esențiale pentru a finaliza integrarea”, a mai spus el.

Brațe robotice „supraelastice” și patru tipuri de misiuni‑cheie

Elementul central al RSGS sunt cele două brațe robotice de mare dexteritate, dezvoltate de Naval Research Laboratory pentru DARPA și transferate ulterior Northrop Grumman pentru integrarea pe MRV – un vehicul de dimensiunea unei dube, finanțat din fondurile companiei.

Vehiculul este echipat cu o serie de „porturi” care pot:

• stoca unelte;
• furniza energie;
• asigura conectivitate de date.

În această configurație, MRV a fost proiectat să execute cel puțin patru tipuri de misiuni de service orbital:

1. Inspectare – analiză de aproape a anomaliilor apărute în funcționarea unui satelit.
2. Asistență de orbită – ajutor la manevre de ajustare orbitală, pentru prelungirea vieții utile sau schimbarea poziției.
3. Remediere mecanică – corectarea unor probleme de natură mecanică sau structurală.
4. Upgrade de capacități – instalarea de noi payload‑uri pe sateliți existenți, pentru modernizare în orbită.

10 luni până la GEO: propulsie electrică, apoi „jet pack‑uri” pentru sateliți

După lansare, demonstrația RSGS va începe la aproximativ un an distanță. Motivul: MRV folosește un sistem de propulsie electrică, ceea ce înseamnă că va avea nevoie de circa 10 luni pentru a urca, treptat, până în orbita geosincronă la aproximativ 36.000 km altitudine.

Odată ajuns acolo, vehiculul va folosi brațele robotice pentru a instala trei Mission Extension Pods (MEP) pe sateliții clienți.

Dacă această demonstrație reușește, Northrop Grumman intenționează să ofere serviciile de mentenanță orbitală ca serviciu comercial și militar, pe bază de contract, utilizatorilor interesați.

Hauge descrie pods‑urile drept „jet pack‑uri”: module autonome de propulsie care se cuplează la un satelit „rămas fără benzină” și îi preiau funcția de control al poziției și orbitei. Conform unei fișe de prezentare a companiei, fiecare MEP poate susține sateliți de până la 2.000 kg pentru până la opt ani suplimentari de viață operațională.

Standard comun de realimentare: Passive Refueling Module și misiunea Elixir

MRV este, de asemenea, echipat cu un port de realimentare – Passive Refueling Module (PRM) – care îi va permite să fie „reîncărcat” cu carburant atunci când își va consuma resursele, după o durată de viață proiectată de aproximativ 10 ani.

Lauren Smith, manager pentru realimentare în spațiu la Northrop Grumman, a explicat că PRM a fost dezvoltat pentru Space Force ca un standard de interfață aprobat pentru andocare și realimentare pe orbită.

Modulul este ușor și poate fi instalat pe majoritatea sateliților, mari sau mici, permițând realimentarea lor ulterioară.

„Adăugarea PRM pe Mission Robotic Vehicle a fost posibilă în mod direct datorită Space Force și [Defense Innovation Unit]”, a subliniat Smith.

PRM va zbura, separat, și ca parte a încărcăturii de realimentare Elixir, un proiect Northrop Grumman pentru Space Force, finanțat cu 70 de milioane de dolari în aprilie anul trecut. În cadrul acestei demonstrații, un satelit‑client va fi echipat cu PRM, iar realimentarea se va face prin andocarea cu un Active Refueling Module montat pe o altă navă, purtătoare de combustibil.

De la sateliți „consumabili” la infrastructură orbitală regenerabilă

Dacă MRV și pods‑urile de extensie își dovedesc fiabilitatea, industria satelitară ar putea trece de la modelul actual – satelit lansat, operat, apoi „pensionat” în cimitirul orbital – la unul în care mentenanța, upgrade‑ul și realimentarea devin rutină.

Pentru armata americană și operatorii comerciali de sateliți GEO, succesul RSGS ar însemna:

• prelungirea vieții constelațiilor existente, fără lansarea imediată de înlocuitori;
• reducerea costurilor pe termen lung;
• creșterea flexibilității militare și comerciale pe o orbită deja aglomerată.

Pe scurt, „mecanicii orbitali” ai Northrop Grumman promit să transforme spațiul geostaționar dintr-o parcare scumpă de sateliți consumabili într-o infrastructură spațială reparabilă și upgradabilă.

Flota de ambarcațiuni de luptă a Forțelor pentru Operații Speciale ale SUA intră într-un amplu proces de modernizare, cu obiectivul declarat de a „hiper‑abilita” operatorii Naval Special Warfare în misiuni maritime tot mai contestate.

De la inserție discretă la platformă de comandă digitală

Familia de combatant craft – Combatant Craft Assault (CCA), Combatant Craft Medium (CCM) și Combatant Craft Heavy (CCH) – este coloana vertebrală a operațiilor maritime speciale: inserție și extracție de echipe mici, asalt maritim, interdicție și reaprovizionare, inclusiv în medii ostile.

Program Executive Office–Maritime (PEO-Maritime), condus de căpitanul Jared Wyrick, a detaliat o listă consistentă de upgrade‑uri pentru aceste platforme, precum și primele schițe pentru generația următoare de ambarcațiuni.

În prezent, Naval Special Warfare operează 42 de CCA. Pentru acestea, Wyrick anunță că se va apela la biroul de inovație al Comandamentului pentru Operații Speciale, SOFWERX, care va lansa în cursul acestui an o solicitare oficială pentru o nouă soluție de „mission management”.

Elementul central: introducerea unei arhitecturi deschise de sistem, care să permită integrarea și agregarea tuturor senzorilor într-un singur „panou de control” – o interfață unică menită să reducă supraîncărcarea cognitivă a echipajelor în timpul misiunilor de mare intensitate.

Protejarea operatorului: amortizarea șocurilor la mare viteză

Un al doilea pilon al modernizării CCA vizează șocurile și vibrațiile resimțite la bord. „Sunt ambarcațiuni mici, rapide, foarte agile, expuse constant la starea mării și obligate să execute abordaje și operațiuni de boarding. Uzura fizică asupra operatorilor pe termen lung este reală”, explică Wyrick.

Noile soluții de atenuare a șocurilor – de la scaune și platforme amortizate până la modificări structurale – urmăresc să reducă impactul valurilor și manevrelor agresive asupra trupurilor militarilor, prelungindu-le reziliența și capacitatea de operare în serii repetate de misiuni.

CCH: propulsie hibridă pentru rază extinsă și flexibilitate tactică

La celălalt capăt al spectrului, flota de trei Combatant Craft Heavy (CCH) va primi îmbunătățiri centrate pe propulsia hibridă electrică. Obiectivele sunt clare:

• extinderea razei de acțiune;
• lărgirea „envelopei” operaționale – mai multe profiluri de misiune, în mai multe condiții;
• potențial de reducere a semnăturii acustice și termice în anumite regimuri de funcționare.

Această tranziție către soluții hibride urmărește atât avantajul energetic, cât și capacitatea de a opera mai discret în zonele contestate, unde detectabilitatea devine un risc critic.

CC‑X: viitoarea barcă de asalt, cu hidrofoile la orizont

În paralel cu modernizarea flotei actuale, Naval Special Warfare a început să contureze profilul unei noi generații de Combatant Craft Assault, sub denumirea provizorie de CC‑X.

Una dintre tehnologiile luate serios în calcul este utilizarea hidrofoilelor – aripi subacvatice care ridică coca deasupra apei, reducând dramatic rezistența la înaintare. Deja folosite pe anumite bărci rapide, plăci de surf și alte ambarcațiuni sportive, aceste soluții ar putea oferi:

• viteze mai mari;
• consum redus de combustibil;
• stabilitate sporită în anumite condiții de mare.

Un prim design conceptual pentru CC‑X ar putea fi finalizat în următorii câțiva ani, indică Wyrick.

CCM MkII: „creier C6ISR” într-o platformă mai puternică

Înainte ca CC‑X să devină realitate, PEO‑Maritime pornește în acest an și proiectarea următoarei versiuni de Combatant Craft Medium, cunoscută drept CCM MkII, „următorul moștenitor” al actualei variante MkI.

Noua clasă va integra o capacitate C6ISR (Command, Control, Communications, Computers, Cyber, Intelligence, Surveillance and Reconnaissance) extinsă și „comprehensivă”, capitalizând toate lecțiile învățate din exploatarea MkI.

„Nu mai există ECP‑uri [engineering change proposals] rămase pentru MkI. Le transferăm în designul MkII și îi creștem eficiența operațională în trei direcții: payload, putere și lățime de bandă”, subliniază Wyrick.

La fel ca în cazul CCA, și CCM MkII va dispune de:

• arhitectură de sistem deschisă;
• sistem modern de mission management;
• soluții inovatoare de agregare a informației pentru a reduce încărcarea cognitivă asupra echipajului.

Naval Special Warfare Command (WARCOM) analizează, de asemenea, automatizarea unor funcții de bord pentru a permite reducerea efectivului necesar la operarea fiecărei ambarcațiuni.

360° de conștientizare situațională și AI la bord

Privind în ansamblu, Wyrick descrie un pachet amplu de „injection de capabilități” pentru întreaga familie de combatant craft, care include:

• sisteme de conștientizare situațională la 360 de grade;
• capabilități de „passive ranging” – estimarea distanței până la ținte și obiecte fără a emite semnale detectabile;
• integrarea algoritmilor de machine learning și inteligență artificială pentru a sprijini operatorii în detectarea, recunoașterea și identificarea țintelor.

Aceste funcții avansate vor transforma barca din simplu mijloc de transport într-o platformă de luptă și comandă, capabilă să colecteze, să proceseze și să distribuie informație în timp real în rețeaua de forțe speciale.

Supraviețuire în medii extreme: echipamente „rugged”, standard IP66/67

În fundalul tuturor acestor upgrade‑uri se află o provocare constantă: supraviețuirea echipamentelor electronice în mediul marin. Șocuri, vibrații, apă sărată și coroziune pun la încercare orice sistem montat pe astfel de platforme.

Direcția este clară: „ruggedizarea” echipamentelor până la standarde IP66/67, ceea ce presupune:

• protecție ridicată la praf, apă și valuri;
• rezistență sporită la vibrații și șocuri mecanice;
• fiabilitate în condiții de utilizare repetată și intensă.

Wyrick descrie aceste cerințe ca pe o „provocare persistentă pentru flotă”, însă esențială dacă noile funcții digitale și AI urmează să reziste în teatre de operații dure, în care nu există spațiu pentru defecțiuni.

Bărci mai inteligente pentru operatori mai eficienți

Transformarea combatant craft-urilor marchează o schimbare de paradigmă: de la simple „vehicule de inserție” la noduri inteligente într-o rețea de luptă maritimă conectată, cu operatori „hyper‑enabled” de tehnologie.

Cu arhitecturi deschise, automatizare selectivă, propulsie hibridă, senzori integrați și AI la bord, aceste ambarcațiuni sunt pregătite să ducă Forțele pentru Operații Speciale ale SUA în următoarea etapă a războiului maritim în zone contestate.