Weekendul trecut, am avut ocazia să vorbesc cu câţiva polonezi. Nu voi pretinde acum că aceştia mi-au vorbit în numele întregii ţări, însă sentimentul pe care mi l-au lăsat a fost că ei cred că un acord de pace cu Rusia ar fi o greşeală. Este de la sine înţeles faptul că mulţi polonezi sunt interesaţi de subiectul „Rusia”, dar nu sunt implicaţi direct din punct de vedere militar în războiul din Ucraina. Polonia a livrat nişte arme şi provizii, desigur, iar câţiva polonezi au ales să intre direct în luptă, însă Polonia este aţintită asupra unui război în care nu se află.

Polonia are doi inamici istorici: Germania şi Rusia. Pentru mai bine de un deceniu, unul (şi câteodată amândoi) a ameninţat existenţa ţării. Problema germană a fost rezolvată de cel de-al Doilea Război Mondial, însă conflictul a dus la ocupaţia ruşilor, care a durat până la destrămarea Uniunii Sovietice. Polonia a fost, astfel, obligată să nu creadă în noroc. SUA au asigurat securitatea Poloniei, dislocând multe trupe la graniţele sale, însă polonezii nu sunt deloc relaxaţi. Asta pentru că Washingtonul are propriile interese acolo, iar istoria a învăţat Polonia că cei care nu te atacă ori te trădează, ori te lasă baltă.

Este, astfel, deloc surprinzător că Polonia a fost pregătită să acţioneze în Ucraina la începutul conflictului şi că a fost dezamăgită când americanii au prevenit-o faţă de acest lucru. (Washingtonul nu a vrut ca războiul să se răspândească în alte părţi şi nu a vrut ca Moscova să fie mai paranoică decât este de obicei). De asemenea, nu este surprinzător că Polonia nu vrea un acord de pace. Varşovia vede acest moment ca pe unul istoric pentru Ucraina, iar susţinătorii Kievului, inclusiv Polonia, pot vedea slăbiciunea rusească drept o oportunitate pentru a distruge militar Rusia şi a securiza Polonia pentru multe generaţii de acum înainte. Pentru ei, racheta rătăcită lansată săptămâna trecută a fost o reamintire a ameninţării pe care Rusia încă o reprezintă.

În opinia mea, acest lucru nu este posibil nici din punct de vedere militar, nici politic. Forţele pregătite să lupte împotriva Rusiei sunt limitate la cele ucrainene. Armata ucraineană a luptat pentru teritoriul său – întotdeauna un motiv bun – şi a fost în defensivă strategică. Ruşii au fost în ofensivă, ceea ce înseamnă că linia lor de aprovizionare este insuficientă şi fragilă pe măsură ce avansează. Mai mult decât atât, operaţiile de ofensivă extinse pe mai multe zone creează dificultăţi de comandă şi control. Liniile de aprovizionare ucrainene au fost mai puţin tensionate, iar controlul forţelor ucrainene a fost mai puţin încordat şi mult mai eficient. (Ca să nu mai pomenim de liniile de aprovizionare americane paralele.) Drept urmare, ucrainenii au plătit un preţ mare, însă au fost răsplătiţi. Ruşii au plătit un preţ mare, însă au primit recompense mai mici. Chiar şi aşa, ruşii nu au fost înfrânţi. Trecerea la o postură de ofensivă strategică nu va aduce tipul de succes pe care ucrainenii l-au avut în apărarea strategică. Atacarea forţelor ruseşti într-o postură de apărare ar putea duce la eşec.

Polonia ar putea fi dispusă să îşi arunce armata în teren, însă armata poloneză nu are experienţă, nu este testată şi depinde de SUA pentru multe provizii esenţiale. Washingtonul nu este interesat de adoptarea unei posturi de ofensivă. Strategia sa este păstrarea Ucrainei ca o zonă tampon între Rusia şi Europa – una care să prevină un război european sau un nou război rece. Astfel, vrea să evite ocupaţia rusească unde forţele americane ar fi nevoite să lupte. Dacă forţele ucrainene nu reuşesc să îşi apere ţara, SUA au alte opţiuni militare, însă Ucraina este clar prima sa linie de apărare preferată.

O opţiune pe care Washingtonul nu o are este distrugerea permanentă a armatei ruseşti. Pur şi simplu nu are resursele necesare şi voinţa. Ruşii au avut performanţe slabe într-o ţară străină, însă trebuie luat în considerare faptul că şi-ar apăra bine ţara. Distrugerea armatei ruseşti presupune penetrarea Rusiei, iar SUA nu îşi vor folosi armata într-o acţiune care este posibil să eşueze, să nu mai spunem că ar activa un scenariu nuclear. (Nu degeaba, un atac asupra Rusiei ar fi o greşeală strategică. Dacă forţa atacantă ar fi distrusă, o deplasare spre vest ar putea funcţiona întrucât ar absoarbe provizii şi resurse umane).

Din punct de vedere politic, invazia Ucrainei a impus anumite costuri Rusiei şi, deşi opinia publică este diversă, oamenii nu văd în general acest conflict ca pe unul necesar. Atacarea Rusiei ar crea unitate politică acolo unde acum nu există, iar obiectivul politic ar trebui să fie crearea unui dezacord. Dezacordul actual de acolo (nota traducătorului: de la Kremlin) a slăbit motivaţia Rusiei de a lupta. Obligarea forţelor ruseşti de a lupta în afara ţării va păstra acest dezacord, în timp ce mutarea luptei în Rusia ar putea avea un efect opus.

Implicarea ruşilor într-o postură de ofensivă ar avea beneficii atât politice, cât şi militare. În vremuri în care Rusia pare fragmentată la nivel intern şi în care Ucraina este capabilă, cel mai mare pericol este să crezi că un succes anterior înseamnă unul viitor, o problemă pe care succesul militar o creează de obicei.

Dacă Moscova ar fi obligată să intre într-un acord de pace, beneficiul pentru Occident este unul politic. Un acord de încetare a focului ridică probleme despre prudenţa guvernului şi competenţa armatei sale. Având în vedere că distrugerea întregii armate ruseşti nu este o opţiune, un acord de pace creează o forţă politică în Rusia care trebuie lăsată să se maturizeze. Riscul pretinderii unei victorii generale este prea mare, mai mare decât pericolul păcii. Însă preşedintele Vladimir Putin înţelege şi această ecuaţie, deci pierderile ruseşti din Ucraina sunt esenţiale pentru pierderea controlului acestuia.

AUTOR: GEORGE FRIEDMAN