Și unul dintre ele este deja învechit.

Este acceptat că schimbarea unui sistem complex profund înrădăcinat este practic imposibilă. Modelul economic neoliberal occidental este un prim exemplu în acest sens. Chiar dacă simte că eșuează, este incapabil să se adapteze la această realitate. Este un sistem care este condus de avariție cu excluderea tuturor celorlalte considerații, pentru că răbdarea nu este salutată ca o virtute în acest sistem.

Sistemul a fost întotdeauna amabil cu cei care l-au creat în beneficiul lor. Pentru o scurtă perioadă de timp, a oferit o clasă de mijloc vestică confortabilă. Dar a fost întotdeauna crud și brutal cu cei din națiunile „mai mici” din Sudul Global. Sistemul avea putere, putere militară care a fost necontestată până relativ recent.

Armata a fost acolo pentru a se asigura că națiunile rămân în modelul neoliberal dominat de dolari. Chiar și atunci când o țară a încercat să se elibereze de modelul Imperiului, nu avea încotro să meargă. Nu a existat nicio alternativă la sistemul financiar și bancar internațional. Pana acum.

Sistemele se schimbă rareori eficient, evoluează rar, sunt depășite de sisteme mai bune, sisteme care în timp fac vechile sisteme învechite. Asistăm la asta acum, deoarece modelul economic al Chinei câștigă favoarea în întreaga lume.

Cu peste 150 de țări partenere acum cu China în cadrul BRI, abordarea Chinei este în mod semnificativ în contrast – ținând cont de experiențele anterioare ale țărilor lor partenere – cu mentalitatea imperiului de Vest.

Abordarea reciproc – avantajoasă a chinezilor generează multă bunăvoință la nivel global. Generarea de bunăvoință nu a fost niciodată o considerație a Occidentului, care nu avea nevoie de ea. Putea doar să facă presiuni sau să amenințe națiunile să se supună voinței sale.

Belt & Road Initiative a fost calomniată în Occident ca fiind o capcană a datoriilor, de parcă țările din Sudul Global nu ar fi știut ce este o capcană a datoriilor. Toate s-au întâlnit cu FMI și au suportat planurile lui de restructurare economică. Finalmente catastrofale.

În acest timp, China crește investițiile în Africa, cu mai multe proiecte de infrastructură planificate pe tot continentul. Diferențele dintre abordările chineze și ale FMI sunt clare aici. FMI este un instrument al capitalismului financiar occidental, modelul său de Imperiu a fost întotdeauna să mențină Sudul Global sărac și slab și, prin urmare, mai ușor de exploatat.

Modelul chinez este invers, China depinde de prosperitatea tuturor. Mai multă prosperitate, mai mulți clienți, mai multe oportunități de afaceri. Motivele Chinei au fost de mult puse la îndoială. Cu siguranță nu este altruism, dar nici nu este nefast, este foarte clar ce este China pentru ei.

Partidul comunist încă conduce China, dar economia este orice altceva decât comunistă. Înainte de reformele introduse de Deng Xiaoping în 1979, China abandonase deja multe dintre principiile comunismului. Ei învățaseră din propriile lor eșecuri din colectivism și controlul de stat asupra producției, au fost martorii acestor eșecuri și în Rusia sovietică.

 

 Principala lecție pe care au învățat-o a fost că fixarea pe „distribuirea bogăției” a ratat punctul esențial: trebuie să creezi bogăție înainte de a o distribui. Și au înțeles că numai întreprinderea privată a oferit stimulentul pentru crearea bogăției necesare. Creșterea economiei Chinei din anii `80 a fost determinată în principal de întreprinderile private.

Sectorul de stat al Chinei acoperă în principal energia, educația, sănătatea, băncile, transporturile și infrastructură. Toate elementele esențiale ale vieții de zi cu zi și ale afacerilor, pentru a fi clar, niciunul dintre acestea nu este gratuit, dar sunt accesibile, iar necesitățile de bază ale vieții nu reprezintă o mare parte din venitul mediu chinez. Eliberarea mai multor venituri disponibile pentru a cheltui în economie.

Statul oferă infrastructura de clasă mondială și energia la prețuri accesibile necesare pentru a conduce o afacere funcțională. În China, sectorul de stat este acolo pentru a permite afaceri private, nu pentru a concura cu acestea. Avantajele competitive care au determinat creșterea Chinei la nivel global, au apărut din mediul favorabil afacerilor creat de guvern.

Modelul lor de „sistem bancar public” permite Chinei să construiască proiecte de infrastructură enorme, cu împrumuturi pe termen lung cu dobândă redusă. Nu doar în China, ci și în peste 100 de țări din întreaga lume. Acestea produc creștere, dezvoltare și prosperitate.

Din păcate, în Occident, capitalul privat evită dezvoltarea infrastructurii, deoarece randamentele sunt prea scăzute și durează prea mult să se maturizeze. Te-ai întrebat vreodată de ce nu se mai construiește nimic în Occident? De aceea. Modelul occidental de „capitalism financiar” stimulează toate lucrurile greșite.

Prădătorii financiari au fost desprinși de realitate, de economia fizică de prea mult timp. Acesta este centrul problemelor cu care se confruntă acum Occidentul. Modelul Chinei este „capitalismul industrial”, așa cum îl avea Occidentul, pe vremea când încă se mai investea în industrie.

Când se investește, se construiește, economia se dezvoltă și toată lumea câștigă, cu excepția desigur a prădătorilor financiari. Banca națională, publică, este ceea ce puterile financiare au apărat violent de secole. Ei continuă să facă asta.

Potrivit Băncii Mondiale, peste 70 de țări se apropie periculos de a nu mai putea achita datoriile internaționale. În mod tradițional, FMI ar fi deja în acele țări pentru a administra unele soluții neoliberale la problemele lor.

Cu toate acestea, ei nu au soluții care să le asigure oamenilor flămânzi, din ce în ce mai supărați, nevoile de bază ale vieții. Singura preocupare a FMI este că, indiferent de problemele unei țări, serviciul datoriei este cel mai important lucru.

FMI nu este cunoscut pentru natura sa iertatoare când vine vorba de datorii și, așa cum este de așteptat, îi pasă puțin de bunăvoință. Iertarea datoriilor Chinei în Africa a arătat că este rezonabilă și înțelege problemele altor națiuni. Pentru multe țări care suferă, China poate fi ultima lor, cea mai bună speranță de a evita un viitor control financiar al FMI.

Multe țări din Africa și America Latină se îndepărtează de sistemul financiar occidental și își dezvoltă propriile monede regionale. Aceste țări nu au avut niciodată oportunitatea de a-și dezvolta propriile economii independent de interferența occidentală. Pentru ei, exemplul dat de modelul economic chinez arată cum o țară poate ieși din sărăcia absolută pentru a deveni cea mai dinamică economie din lume în doar 3 generații.

Nu este necesar să adoptăm modelul politic al Chinei, iar China nu ar sugera acest lucru. Cu toate acestea, lecțiile economice învățate din China despre cum să conduci o economie politică, cum să se industrializeze și să se dezvolte o țară, vor fi folosite de multe dintre noile națiuni independente.

Modelul neoliberal, în pragul morții, este pe cale să dezlănțuie un cataclism financiar global asupra tuturor și totuși încă pretinde să le prevadă țărilor soluții la economiile lor. Este un sistem care nu se poate proteja de propria sa lăcomie și aroganță, iar acum toți vor plăti. Acestui model i-au fost demascate toate vulnerabilitățile sale.

La fel ca modelul chinez, modelul neoliberal depindea de prosperitatea economiilor lor interne, dar spre deosebire de chinezi, ei nu au investit niciodată în această prosperitate.

În America de Nord sau în Europa de Vest s-a construit puțin sau deloc infrastructură de zeci de ani, dovezile pentru acest lucru sunt peste tot și pot servi drept metaforă pentru decăderea mai largă a societății.

Neoliberalismul nu va dispărea peste noapte, dar s-a dovedit învechit, expus printr-un model și o mentalitate mai echitabile și mai productive, cum este cel chinez.

În 2008, când sistemul financiar occidental s-a prăbușit ultima dată, a amenințat că va doborî economia mondială odată cu el. În timp ce în Occident răspunsul a fost austeritate și reduceri, China a lansat Silk Road Economic Belt (Centura Economică a Drumului Mătăsii) și a crescut investițiile în toate domeniile. La începutul crizei, China a pierdut 30 de milioane de locuri de muncă, dar le-a înlocuit într-un an.

Politicile Chinei au salvat economia mondială de la colapsul total prin achizițiile sale sporite de materii prime și produse alimentare. Acum se confruntă cu o dilemă similară. Cu o filozofie economică care depinde de prosperitatea globală, ce faci când toată lumea este prăbușită? Dacă nu ajută țările partenere să-și reconstruiască economiile, propriul său model va fi în pericol.

Mult timp s-a vorbit despre decuplare. Se întâmplă deja. Blocuri distincte formează acum SUA/Europa și China/Rusia. Țările sunt presate de Occident să nu facă afaceri cu cealaltă parte. Amenințarea cu sancțiunile nu are greutatea pe care o aveau cândva și sunt larg ignorate.

Majoritatea națiunilor proclamă neutralitatea, cel puțin public. Cu toate acestea, destul de curând este probabil ca majoritatea țărilor, oricât de reticențe, ar trebui să aleagă cu care dintre cele două sisteme financiare incompatibile doresc să se alinieze. Și unul dintre ele este deja învechit. Și putred. – Eamon McKinney, Cultură strategică, 2 septembrie

Bun, eu despre asta am mai postat. Și de aici vine temerea mea. Va accepta Occidentul, Oculta globalistă, răsturnarea ierarhiei economice a lumii, pierderea controlului? Va fi dispus el să renunțe la modelul unipolar (american) în schimbul celui multipolar, USA, UE, Rusia, China, India? Nu cred.

Și ce-ar mai putea face atunci? Menținerea lui cu orice preț. Ce-ar presupune asta? Război mondial. De care pe care. Și cheia a fost la UE. Renunțând la independența sa, la rolul de mediator, baleind spre USA, UE a aruncat lumea într-o confruntare de proporții cu consecințe dramatice.

Fără UE, USA n-ar fi avut de ales. Decât acceptarea multipolarismului. Dar UE a fost pregătită din timp pentru alegerea asta.

 

 Așa se face că la conducerea guvernelor europene (plus al Canadei și al Australiei) sunt fost discipoli ai lui Klaus Schwab din școala lui, Young Global Leaders.

Sursa: Angelo Davidescu