În 1952, când a revenit în Europa dintr-un voiaj făcut în SUA, i-a cerut prietenului său, Prințul Bernhard de Olanda, tatăl actualei Regine, Beatrix, să-l ajute să-i atragă pe liderii NATO să participe, alături de alți lideri mondiali, la o dezbatere deschisă și sinceră pe teme internaționale. Prințul era în strânsă legătură cu înalte cercuri financiare și politice occidentale, ca mână forte a Casei de Orange-Nassau, din care face parte familia regală a Olandei (posesoarea uneia dintre cele mai mari averi din lume), în care a intrat prin căsătoria cu Prințesa Juliana. Bernhard a primit propunerea cu mare entuziasm, căci dezbaterile cu privire la prezent și schițarea viitorului, mai întâi al Europei și Americii, apoi al lumii, erau ceva emoționant.

În vederea acestui nou proiect, Retinger și-a contactat cunoscuții americani, David Rockefeller, ambasadorul William Averrell Harriman și directorul CIA, generalul Walter Bedell Smith, care, după ce i-a auzit propunerea, i-a răspuns: „De ce naiba n-ai venit la mine?”. CIA s-a implicat profund în organizarea Clubului Bilderberg și de atunci a păstrat eficient secretul atât al existenței acestuia, cât și al obiectivelor interne și securității membrilor săi.

Alt participant activ la punerea în mișcare a clubului a fost Paul Rijkens, președintele firmei multinaționale Unilever, una dintre cele mai mari și puternice companii capitaliste din lume. Recomand consultarea pagini sale web (www.unilever.com) pentru înțelegerea expansiunii și importanței sale pe glob. Rijkens avea strânse legături cu Banca Rotterdam și compania de electrocasnice Phillips.

Bedell Smith l-a pus pe Retinger în contact cu Charles D. Jackson, consilier special al președintelui Eisenhower și al CIA în materie de atacuri psihologice de război. Jackson era președintele Comitetului pentru Europa Liberă (precursorul Congresului pentru Libertate Culturală, CCF), care finanța operațiunile și organizarea intelectualilor și oamenilor politici social-democrați și anti-comuniști; a condus postul de radio Europa Liberă în Germania, finanțat de CIA.

În prealabil, fusese redactorul-șef al revistei Fortune și directorul administrativ al revistei Life. În plus, avea strânse legături cu clanul Rockefeller. Nu întâmplător, principalul finanțator al Clubului a fost magnatul David Rockefeller, care poate fi considerat, încă de la început, membrul american cheie din Bilderberg. Era președinte al Chase Manhattan Bank, membru al CFR, al Consiliului pentru Afaceri, al Consiliului SUA, al Camerei de Comerți Internațional și fondatorul Comisiei Trilaterale. Alte contribuții economice importante au fost aduse de familia de evrei de origine engleză Rotschild.

Printre documentele găsite în biroul personal al lui Jackson, la moartea acestuia, și oferite de către soția sa Bibliotecii Eisenhower în 2005, figurau documentele secrete ale întrunirilor Clubului Bilderberg. În timp ce Prințul Bernhard și Retinger pregăteau lista invitaților din țările europene, Jackson o controla pe cea americană. Din comitetul american făceau parte, printre alții, Dean Rusk, Henry Heinz-fiul și Joseph Johnson. În logistică s-a făcut simțit ajutorul lui Henry Kissinger, care începuse să lucreze încă de pe atunci pentru Rockefeller. Deși ideea a fost primită cu mare entuziasm de către președintele Truman, primul grup american n-a fost gata până în timpul administrației Eisenhower.

Prima întrunire și definiția oficială

Prima întrunire oficială a Clubului Bilderberg a avut loc între 29 și 31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterbeek. Cu ocazia acesteia, grupul și-a luat numele de la amfitrionul său, Hotelul Bilderberg, al cărui proprietar era Prințul Bernhard. Suveranul, având strânse legături cu Shell Oil și cu holdingul internațional Societe Generale din Belgia, a fost gazdă și maestru de ceremonii.

În cursul primei întâlniri, participanții și-au manifestat indignarea față de politica macabră a senatorului Joseph Raymond McCarthy, și „vânătoarea de vrăjitoare” cocepută de acesta. Ideologia lui naționalistă bloca drumul planurilor globale ale celor prezenți și numeroși europeni și-au manifestat teama în legătură cu posibilitatea ca SUA să evolueze spre o dictatură fascistă. În a treia zi, Prințul Bernhard a anunțat: „Deși nu figura pe agendă, s-a vorbit atât de mult despre mccarthism că, dacă vom avea timp, am să cer ca Jackson să expună opinia americană despre el”. C.D. Jackson a domolit temerile manifestate de o serie de bilderbergi europeni, dând asigurări: „Fie că moare de glonțul unui asasin, fie că dispare în modul tradițional american, vă spun că, atunci când vom asista la următoarea noastră întrunire, McCarthy va fi dispărut de pe scena americană”. McCarthy a murit în 1957, în urma unor complicații derivate din alcoolismul său cronic, după cum au menționat surse oficiale, dar înainte fusese criticat de către Senat, perzându-și întreg prestigiul și puterea. Toate acestea i-au convins pe europeni că americanii se țineau de cuvânt.

Un participant la întrunirea inaugurală, Jorge McGhee de la Departamentul de Stat al SUA a declarat că „diferendele cele mai aprige între europeni și americani s-au risipit încă de la prima întrunire a Clubului Bilderberg. De atunci, n-a mai existat nicând un conflict atât de îndârjit între noi și Europa”.

Secretarul lui Retinger, John Pomian, a rememorat într-o carte a sa momente de la acea întâlnire: „Totul era foarte nou și diferit. Ne-am dus în Olanda. Nu existau reporteri, iar securitatea era copleșitoare, cu gărzi în fiecare colț din hotel. La deschidere, toți erau neliniștiți, nervoși, și se priveau de sus în jos ca stăinii. Se temeau să nu spună ceva în plus. Prințul Bernhard mergea de la unul la altul, afișându-și farmecul personal. Treptat, atmosfera s-a destins, iar cei de față au început să converseze între ei. Prințul și-a păstrat calmul și, când a simțit că încordarea creștea, i-a făcut pe toți să se destindă cu câte o frază ingenioasă, ori și-a impus autoritatea. Deși este un bărbat încântător, știe să fie și sever. Reimpunea ordinea într-un mod atât de subtil, că nimeni nu se putea simți ofensat”.

Din cauza presiunilor pe care diferite organisme de presă le-au exercitat pentru ca enigmaticul Club Bilderberg să-și deschidă porțile pentru public, în 1989, acesta a emis o severă notă informativă în care, după ce și-a schițat sumar originile, și-a rezumat motivul primei întruniri în următorii termeni: „Întâlnirea a reflectat îngrijorarea multor cetățeni americani importanți de pe ambele țărmuri ale Atlanticului cu privire la faptul că Europa Occidentală și SUA nu colaborau pe cât de strâns ar fi trebuit în chestiuni de importanță critică. S-a căzut de acord asupra faptului că, în dezbaterea regulată și extraoficială, ar fi de ajutor să se promoveze o mai bună înțelegere între forțele și tendințele principale, care afectaseră națiunile occidentale în dificila perioadă postbelică”. Rezultatul a fost atât de bun, că ei au hotărât să se reîntâlnească anual, atât pentru a evalua rezultatele măsurilor stabilite la întâlnirea prealabilă, cât și pentru a avansa, fixând mereu noi obiective.

În același stil, Clubul s-a definit drept „o instituție care urmărește întărirea unității nord-atlatnice, frânarea expansionismului sovietic, promovarea cooperării și dezvoltării economice a țărilor din zona occidentală”. Dar, în spatele vorbelor și intențiilor, se ascundeau și metodele ce urmau să fie flosite în vederea ducerii la bun sfârșit a strânsei înțelegeri dintre țările occidentale și adevăratele lor țeluri.

Conform definiției, observăm că natura Clubului este supranațională iar obiectivul său constitutiv a fost acela de a-i uni pe membrii Alianței Nord-Atlantice (NATO) în scopul realizării politicilor externe ale acestora, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Cum s-a dovedit după mulți ani, aceste preocupări se traduc în visul tuturor bilderbergilor de a realiza unitatea mondială, edificând o planetă omogenă, guvernată de normele și principiile lor, în care să pună bazele unui nou statu-quo. Odată cu constantele transformări sociale, țelurile lor inițiale s-au schimbat, luând-o înaintea, și, uneori, adaptându-se evoluției în timp.

Dar se crease deja o instituție care urmărea întărirea armoniei în zona occidentală, Alianța Nord-Atlantică (1949), așa că ce rost mai avea, oare, înființarea alteia, adică a Clubului Bilderberg? De ce atâta mister, doar în scopul armonizării politicilor de pe ambele țărmuri ale Atlanticului? Încă de la început, în sânul Clubului Bilderberg, miza a fost mai mare decât ni s-a spus oficial.

Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda

Faptul că acest Club a văzut lumina zilei în Olanda nu înseamnă că cetățenii din Țările de Jos sunt mai informați în privința lui. Din contră, cu excepția câtorva, ei împărtășesc ignoranța restului lumii. „În Olanda, există foarte puține informații referitoare la Clubul Bilderberg”, explică Gerrit Jan, corespondentul ziarului olandez De Telegraaf în Spania. „Dacă răscolești prin colecțiile de ziare ale bibliotecilor”, adaugă el, „nu găsești aproape nimic. La început, toți voiau să știe ce coceau marile capitale ale lumii în Hotelul Bilderberg, dar Prințul a ținut întotdeauna presa la distanță, cu excepția câtorva medii importante ale sectoarelor conservatoare. Dacă îl întrebi pe olandezul de rând despre Club, el îți va răspunde că a fost creat în 1954, și cam atât. Dar nici presa olandeză nu prea pune astfel de întrebări. Totuți, aceasta nu justifică faptul că noi, jurnaliștii olandezi, nu știm că Clubul Bilderberg a fost fondat în scopul unirii marilor capitale din Europa și SUA. De atunci, toate întrunirile anuale au avut loc într-un climat de discreție și lipsă de transparență”.

Marii preoți ai capitalismului

Banca Rotschild, Rockefeller și Henry Kissinger au făcut încă de la început parte din sâmburele tare al grupului; au fost trei piese-cheie în decursul istoriei, iar unii i-au botezat „marii preoți ai capitalismului”. Treptat s-a reușit ca la acest Club să adere cât mai multe persoane investite cu putere și influență, și, în aceeași măsură, să i se însănătoșească rândurile, scăpând de participanții care îi interesau mai puțin, ori nu le erau prea utili.

David Rockefeller, fondator și al Comisiei Trilaterale, a definit cel mai exact țelul ocult al Clubului Bilderberg: „Ceva trebuie să ia locul guvernelor, iar puterea privată mi se pare o instituție potrivită acestui scop” (declarație făcută publică la 1 februarie 1999, în Newsweek International).

De cum s-a născut, Clubul Bilderberg a devenit o puternică alianță secretă, la care aderau magnați de anvergură, strategi internaționali, elita politică, academică și militară, și a cărei existență, susține Clubul, salvează hegemonia occidentală și reprezentanții ei în lume. De aceea, în întrunirile și domeniile unde își exercită influența, aceștia încearcă, din punctul lor de vedere, să-i sensibilizeze pe oamenii politici cu privire la nevoile economiei și sistemului financiar internațional, țel a cărui atingere le aduce beneficii incomensurabile.

Cursul ulterior al evenimentelor a demonstrat că soarta lumii este cu adevărat hotărâtă tocmai la întrunirile Clubului Bilderberg. Aceasta folosește și alte organizații secrete, cu caracteristici similare, pentru a-și pune în practică strategiile. La întrunirile acestea n-au acces nici martori indiscreți, nici jurnaliști care se opun sistemului, și doar de curând au început să fie admise și femei. Mulți susțin că acest club este o asociație de sorginte satanică, implicată în rituri mistice și conspirații globale. Faptul e parțial adevărat, adică, mulți dintre membrii săi fac parte și din societăți de acest tip, însă trebuie să subliniem că nu toți.

Putem afirma, totuși, că obiectivele sale se rezumă la unul singur: știrbirea progresivă a suveranității naționale și transferarea acesteia către instituții cu caracter oligarhic și transnațional. Așa cum bine a semnalat David Rockefeller, Clubul Bilderberg urmărește să obțină „o suveranitate supranațională a elitei intelectuale și a băncilor mondiale, care este cu siguranță preferabilă autodeterminării naționale practicată în secolele trecute”. O adaptare modernă a filosofiei aristotelice.

Material preluat din cartea „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii” de Cristina Martin