Connect with us

Featured

Se agită apele Pacificului, încât un conflict este posibil, chiar și din eroare

Publicat

pe

În ultimele luni, lumea pare că nu mai urmează înțelegerile Est-Vest din 1972 (Shanghai), 1975 (Helsinki), 1985 (Geneva), 1986 (Reykjavik), 1988 (Moscova), 1991 (Soci), ci se îndreaptă spre scindare. „Propaganda de război” a colonizat deja o bună parte dintre conștiințe.

Istoria este recentă. După ce Hillary Clinton a luat act de ascensiunea Chinei, Barack Obama a dispus strategia „încercuirii (containement)” acesteia, China a procedat la retragerea depozitelor ei valutare din Statele Unite (în care mai deține în jur de 1000 de miliarde de dolari) reclamând folosirea acelor bani împotriva ei. Au urmat acuzarea „virusului chinezesc” din 2020, apoi, din 2021, alte subiecte și, mai nou, Taiwan-ul.

Ca urmare, cooperarea de odinioară SUA-China nu mai conduce relația supraputerilor. Acum, în Taiwan și în jur se adună arme. Se agită apele Pacificului, încât un conflict este posibil, chiar și din eroare. Va fi război SUA-China?

În diferite țări se publică deja analize pătrunzătoare, documentate complet, delimitând subsistemele politic, economic, militar, cultural și observând interacțiunea lor în societățile americană și chineză. Aduc aici în discuție una dintre acestea, cea mai legată de actualitate și mai precisă. Este vorba de ampla lucrare a economistului american Ray Dalio, Principles for dealing with the Changing World Order (Simon & Schuster, New York, 2021. Folosesc aici traducerea germană, Weltordnung im Wandel. Vom Aufstieg und Fall von Nationen, FinanzBuch, München, 2022, având-o fizic la dispoziție).

Consultant de succes în macroinvestiții pe Wall Street, poziție ce i-a adus adus prestigiu internațional, Ray Dalio a examinat evoluția marilor puteri pe cincisprezece secole spre a identifica ciclurile ce permit, odată cunoscute, previziuni pentru viitor. Nu stărui aici asupra filosofiei sale a istoriei, ci mă opresc asupra răspunsului său la întrebarea: va fi război SUA-China?

Acest răspuns începe cu chestiunea financiară. Chiar decidenții celor două supraputeri sunt dependenți de acest aspect, scrie Ray Dalio. În rezumat, el constă într-o relație ce a funcționat multă vreme fără fisuri, între o țară, SUA, care avea la activ un succes istoric, dar intrase în „excese” și „slăbire”, și alta, China, care avea la activ o criză îndelungată, dar atingea o uimitoare dezvoltare. În aceste condiții, China în plină dezvoltare și-a plasat dividentele în dolarul american, iar SUA au devenit și mai mult principala rezervă de valută forte a lumii.

Treptat, însă, relația dintre SUA și China a devenit o relație între „îndatorat și creditor” (p.521): SUA au folosit crescând creditele chineze, iar China a început de la un moment dat să se întrebe asupra folosirii creditelor. Era cunoscut că în situația îndatorării masive a statului, SUA au trebuit să recurgă la ceea ce se recurge de obicei în astfel de cazuri: monetarizarea prin tipărirea de dolari pentru a finanța deficite bugetare. Ceea ce a slăbit dolarul însuși!

Desigur că relația dintre supraputeri depinde de numeroși alți factori, diferiți ca natură, și de acțiunile altor state. O seamă de fapte din ultimii ani – restricțiile aplicate concernului Huawei, sancțiunile pentru Hong Kong, închiderea de consulate, reamplasarea de nave de război, măsuri fără precedent de politică monetară, confruntări politice, conflicte și altele – au acutizat însă întrebarea: va fi război între SUA și China?

Printr-o generalizare a ceea ce s-a petrecut în istoria lumii din ultimii cincisute de ani, Ray Dalio distinge cinci feluri de războaie – „comerciale și economice”, „tehnologice”, „geopolitice”, „de capital”, „militare”- la care mai adaugă două – „culturale” și „războiul cu sine însuși”. Ultimele două le observă mai ales în relația SUA-China, când ele au căpătat importanță.

Aceste feluri de războaie nu sunt izolate unul de altul, ci sunt legate, ele depinzând de abordarea „strategică” din partea decidenților respectivi. Aceștia pot opri escaladarea pe calea „firelor roșii” ce-i leagă și a „firelor de oprire”, ce-i stopează. Ray Dalio examinează eventualitatea fiecăruia dintre aceste feluri de războaie între cele două supraputeri.

„Război comercial și economic” între supraputeri ar fi dacă o parte oprește importurile vitale pentru cealaltă parte. De pildă, dacă SUA ar bloca importurile Chinei de petrol și resurse materiale, de tehnologii americane, sau China ar opri funcționarea înăuntrul ei a concernelor General Motors (care desface în China mai mult decât în SUA) sau Apple. De aceea, ambele țări caută acum să-și dezvolte producția internă și să se „decupleze” de cealaltă. Este de așteptat ca în următorii cinci ani, SUA și China să devină mai puțin dependente una de alta. „În orice caz, China poate să reușească aceasta mai repede în următorii cinci ani” (p.528) și va atinge mai curând „independența” economică.

În domeniul tehnologiei, de care depinde direct forța militară, SUA au superioritatea, dar progresele Chinei sunt razante, iar distanța de SUA se reduce abrupt. În rapiditate, progresele Chinei sunt mai mari decât ale altor țări. SUA acuză China că firmele ei spionează tehnologia americană, dar înseși firmele chineze sunt deja la un nivel înalt competitiv, iar statul chinez poate replica oricând cu măsuri simetrice. Mai ales că firme precum Huawei, Alibaba, Tencent, Ant Group sunt deja comparabile ca inovație tehnologică cu oricare firme din lume. De altfel, în acest moment, 40% dintre supercomputerele civile ale lumii sunt în China, iar sectoarele chineze de BigData, computație cuantică, tehnici de comunicație, ca și cele de folosire de computere în plăți, sunt în avans pe plan mondial. În orice caz, „în domeniul tehnologic are loc între timp o deconectare, ca parte a unei decuplări mai ample între China și SUA, care va avea enorme consecințe asupra lumii în următorii cinci ani” (p.532).

În acest moment, însă, China are nevoie de importul de tehnologie din SUA și din alte țări, încât, dacă se instrumentează cumva această dependență împotriva Chinei, se poate ajunge la „război tehnologic”, chiar la escaladare și război. Dar „dacă lucrurile se desfășoară ca până acum, atunci China își va permite ca în cinci ani să devină tehnologic mult mai independentă și să capete o poziție clar mai puternică decât cea a Statelor Unite – încât aceste tehnologii să fie limpede deja decuplate” (p.533). Acest tablou „se schimbă practic zilnic”.

„Războiul geopolitic” poate fi relativ la aspirația de suveranitate a Chinei cu privire la toate părțile ei istorice – incluzând Taiwan, Hong Kong, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud – și la regiunile din lume de interes strategic, mai ales la țările care au aderat la construcția „Noului Drum al Mătăsii (Belt-and-Road)”. Învățând din umilințele ultimelor secole, chinezii își vor apăra tot ceea ce ține de suveranitatea lor, fie și cu prețul vieții. În schimb, „toate chestiunile ce nu ating suveranitatea lor, chinezii își permit, după părerea mea, să le soluționeze mai curând fără aplicarea forței și vor să evite un război fierbinte” (p.534).

Taiwanul este la inima chinezilor. SUA au promis noi arme insulei, dar, după evaluarea lui Ray Dalio, nu vor trimite nicidecum militari să lupte pentru Taiwan. „Plec de la premisa că un război cu China pentru Taiwan, în care ar muri americani, ar fi foarte nepopular în America și că SUA, prezumabil, ar pierde această luptă” (p.535). Iar groaza față de un război pe scară mare este și alt motiv de evitare a unei intervenții americane cu trupe proprii.

Așa cum se petrec lucrurile adesea în istorie, în lume va fi o tendință de atașare a țărilor la o supraputere sau alta.” În următorii cinci până la zece ani vom trăi nu numai decuplarea în alte domenii, dar vom vedea care țări, la ce putere conducătoare se atașează. Alături de bani și putere militară, formarea de alianțe va fi influențată de felul în care China și SUA interacționează cu alte țări (adică de felul în care înțeleg să aplice puterea lor blândă). Forme de abordare și valori vor juca aici un rol” (p.538).

Numai că nici alianțele nu sunt totul, căci și cea mai puternică țară poate atrage țări care, luate în sine, nu sunt puternice. Va fi, însă, o apropiere între China și Rusia, în virtutea bogățiilor naturale și a tehnicii militare ale Rusiei, respectiv a capacității de finanțare și a nevoilor Chinei.

Cele două supraputeri, SUA și China, vor putea avea ciocniri în forma unor războaie „punctuale”, în diferite locuri ale globului. Ambele depinzând în acțiunile lor și de garniturile de decidenți ce le conduc.

„Războiul de capital” poate fi în jurul valutei forte. În clipa de față, în ceea ce privește rezervele lumii în băncile centrale, situația valutelor este următoarea: 51% dolari americani, 20% euro, 12% aur, 6% yenul japonez, 5% lira britanică, 2% yuanul chinez. Este clar că SUA sunt rezerva de devize principală, că ele pot tipări bani și pot aplica sancțiuni adversarilor. În 2019, au și fost aplicate în jur de 8000 de sancțiuni guvernelor, firmelor, persoanelor.

Dar lucrurile au și altă față. SUA pot emite titluri și hârtii de valoare, numai că acestea își păstrează valoarea în timpuri liniștite, nu în atmosferă de conflict. Tipărirea de bani, la rândul ei, îi lovește pe deținătorii de dolari. Sancțiunile determină țările țintite la a căuta alte valute pentru a-și plasa rezervele.

Recursul la o altă valută decât dolarul american este acum, se înțelege, în interesul Chinei. „Dacă SUA nu afectează valuta chineză și piețele de capital din China pentru a le slăbi, și/sau chinezii nu dăunează propriilor valută și piețe de capital (prin schimbări politice care să reducă atractivitatea acestor piețe), valuta și piețele de capital ale Chinei, prezumabil, se vor dezvolta rapid într-un concurent mereu mai mare pentru piețele de capital din SUA” (p.546). Iar capitalul este un teren de competiție ce poate trece în război. Totul atârnă de politicile ce se decid.

S-au creat în secret o mulțime de arme, iar războaiele se duc cu mijloace noi și după „arte” diferite, încât previziunea unui „război militar” este complicată. În situația de acum, China ar câștiga un astfel de război în Marea Chinei, dar SUA rămân mai puternice militar în lume. Pe de altă parte, economic și tehnic, China face progrese rapide, încât nu este ușor să se evalueze raporturile militare. Se poate spune că „întrucât timpul lucrează pentru China, în cazul în care un război ar trebui să survină, este în interesul chinezilor să-l amâne (încă cinci până la zece ani, până când, prezumabil, ei devin mai puternici și mai independenți). Din punctul de vedere al SUA, acesta ar trebui să aibă loc mai devreme” (p.549). Nu este exclus ca între timp să aibă loc războaie în diferite locuri ale globului, în spatele cărora să fie supraputeri.

SUA și China se despart, după Ray Dalio, pe terenul valorilor. Cum se știe, „cultura chineză cere de la figurile ei conducătoare și de la societate să adopte decizii predominant ierarhic, stabilește reguli de decență riguroase, pune interesul colectiv înaintea intereselor indivizilor și pretinde ca fiecare să-și știe locul, să-și îndeplinescă corect sarcinile și să-i trateze pe toți cei care în ierarhie stau deasupra cu respectul unui copil față de părinții săi. Chinezii aspiră, de asemenea, la o <dominație a proletariatului>, ceea ce obișnuit înseamnă că șansele și poverile se împart în lărgimea societății. Dimpotrivă, cultura americană prescrie politicienilor ei de la vârf să guverneze țara de jos în sus, pretinde o măsură ridicată de libertate personală, pune individualismul în fața colectivismului, admiră gândirea și atitudinea revoluționară și respectă omul nu datorită poziției sale, ci datorită calității ideilor sale” (p.550). De fiecare parte, valorile marchează viața cotidiană, economia și politica.

Nu este previzibil ca americanii și chinezii să se constrângă unii pe alții la schimbarea propriilor valori. Și compararea acestora este adesea făcută superficial, fără cunoaștere efectivă, la fața locului. „Eu vreau totuși să formulez observația – scrie Ray Dalio – că cei mai mulți cunoscători ai istoriei au ajuns la concluzia că niciunul dintre aceste sisteme nu este fundamental bun sau fundamental rău […] Niciun sistem nu lucrează pe orice durată bine – sau nu funcționează în general – dacă individul, ce ține de el, nu respectă decât dorințele sale personale și dacă sistemul nu este atât de flexibil încât să se adapteze la alte timpuri fără să se descompună” (p.554).

Ne aflăm, însă în situația în care, potrivit sondajelor, o mare parte a americanilor au o părere negativă despre China (până la 50% mai cred în „virusul chinezesc”!), iar chinezii au o părere predominant negativă despre americani. Firește, există riscul ca asemenea „exprimări emoționale” să fie luate ca mai mult decât sunt – efecte de circumstanță. Depinde de decidenți și de cetățeni să rămână lucizi și să ia în seamă adevărul că, în ceea ce-i privește pe oameni, „tăria depinde de felul în care se comportă” (p.559). Un „război cultural” poate fi astfel evitat.

Cel mai mare „război” o țară îl duce cu ea însăși, căci acesta are cea mai mare influență asupra tăriei sau slăbiciunilor ei. Ray Delio întocmește lista factorilor pe care o supraputere are a-i întruni ca să se impună. Este vorba de: educație solidă – ce cuprinde competențe, formarea caracterului și a raportării la celălalt; profundă morală a muncii; reducere la maximum a corupției și a încălcării statului de drept; sistem echitabil de alocare a resurselor; receptivitate la cele mai bune idei din lume; capacitate de a concura pe piețele lumii; venituri ce cresc continuu; capacitate de a investi mai mult în infrastructură, educație, cercetare și dezvoltare; creștere rapidă a productivității muncii; descoperirea de noi tehnologii; pondere crescândă în comerțul mondial; armată puternică; valută și piață de capital internă și participarea la piețe externe pretențioase; crearea a cel puțin unui centru financiar conducător în lume. Cetățenii au a se întreba cum servesc decidenții lor atingerea acestor indicatori. Dezbaterea și deciziile interne, proiectele și faptele decid azi statura de supraputere – mai mult decât războaiele în afară.

Relația dintre SUA și China este azi temă ce atinge, vrând-nevrând, viața fiecărui om. Este important ca ea să fie abordată plecând de la fapte. Desigur, oricine poate adăuga sau scădea ceva din distincțiile, criteriile și considerațiile lui Ray Dalio. De pildă, începerea abordării relației dintre SUA și China cu aspectul financiar nu este singura posibilă – se mai poate începe cu relațiile economice sau cu cele ale politicii externe din acest moment al istoriei. Pe lângă felurile de războaie pe care le delimitează Ray Dalio, pe lume mai sunt „războaie pentru teritoriu”, atunci când țările sunt învecinate, sau „războaie pentru supremație”, în situația în care țările sunt conduse de ideologii istorice sau de vederi mesianice. Mai mult, discuția despre valorile societăților americană și chineză nu se termină cu opoziția în care ele sunt puse de Ray Dalio. Bunăoară, pragmatismul le unește – așa cum a observat deja Alfred N. Whitehead: Cine îl citește pe Dewey, îl pricepe pe Confucius și invers. China a și realizat „revizii culturale” în raport cu o tradiție copleșitoare și reafirmă confucianismul. Pe de altă parte, democrația, așa cum a fost concepută de Thomas Jefferson și James Madison, este deschisă și-și asumă că ideea unui sigur fel de democrație este funciar nedemocratică.

Se mai poate adăuga observația că în cartea lui Ray Dalio se simte atmosfera creată după 2020, prin alegerea la Washington DC a unei administrații ce face greu față moștenirii democratice a Americii. Dar, nu ar fi onest să nu se recunoască impecabila argumentare a lui Ray Dalio în parametrii pe care și i-a fixat. Cu siguranță, avem de a face, odată cu cartea sa, nu numai cu date proaspete, ci și cu o tehnică de analiză nouă, aptă să ofere răspuns onest la întrebarea: război SUA – China?

Andrei Marga

Exclusiv

Fără rachete, dar cu ploaie: doi ani în care fermierii au trăit, iar mafia antigrindină a tușit – cum a lăsat Ciolacu mafia antigrindină fără ploaia de bani

Publicat

pe

De

Când Curtea de Conturi scrie negru pe alb, iar cerul scrie cu apă: experimentul antigrindină, pus pe silent

În timp ce Curtea de Conturi a României a consemnat, prin adresa nr. 39458/24.07.2026, că Sistemul Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor (SNACP) și AASNACP au călcat legea în picioare, au ignorat recomandări de audit și au apărat cu îndârjire „hectare protejate” doar pe hârtie, în câmp s‑a petrecut ceva ce nu încape în excesele lor de PowerPoint: cerul a fost lăsat, pentru prima dată după mult timp, în pace.

Nu pentru că norii ar fi devenit brusc miloși, ci pentru că, la vârful politicii, s‑a întâmplat o anomalie rară în fauna de la București: fostul prim‑ministru Ion‑Marcel Ciolacu a acceptat să apese pe frână. Să oprească un mecanism uns cu bani publici, reflexe de rețea și „știință” de birt cu rachete.

Decizia asta nu s‑a întors înapoi doar în bilanțurile agricole, ci și într‑un document care face praf limbajul de lemn al sistemului antigrindină: o scrisoare de mulțumire a fermierilor prahoveni, transmisă prin Adrian Mocanu, președintele Asociației Producătorilor Agricoli de Cereale și Plante Tehnice Prahova, către… fostul premier Ion‑Marcel Ciolacu.

În timp ce AASNACP și SNACP se agață de clapele tunurilor ca ultimii DJ‑i ai chimiei pe nori, fermierii au decis să schimbe piesa: de la „fără noi muriți” la „fără voi, plouă”.

„Norii nu citesc hotărâri, dar înțeleg când se oprește bătaia de joc”

Scrisoarea deschisă a fermierilor – publicată și analizată în context de Incisiv de Prahova – începe cu o palmă dată direct în falca propagandei antigrindină:

„Există hotărâri care schimbă bugete.
Există hotărâri care schimbă guverne.
Și există, mult mai rar, hotărâri care schimbă cerul.”

Dacă în varianta adresată fostului ministru al Agriculturii, Florin‑Ionuț Barbu, fermierii recunoșteau curajul de a opri rachetele, acum, în noua scrisoare, autorul deciziei este pus unde îi este locul: la vârful piramidei politice, în dreptul lui Ion‑Marcel Ciolacu, ca premier care și‑a asumat, formal și politic, oprirea unui „mecanism puternic, bine apărat de interese și obișnuințe”.

Fermierii descriu, cu o ironie calmă și tăioasă, ruptura dintre propaganda oficială și realitate:

„Într‑o vreme în care fiecare tabără își revendica, cu voce ridicată, monopolul adevărului, dumneavoastră ați avut curajul unui gest greu în politică: ați acceptat că, înainte de a merge mai departe, trebuie puse întrebări. Ați lăsat zgomotul să se oprească, măcar pentru o vreme, ca natura să poată fi ascultată.”

Norii, notează ei, „observă întotdeauna”. Nu comunicate de presă, nu contracte, nu comisioane. Observă doar un lucru: dacă oamenii mai au bunul‑simț să nu le traseze traiectorii cu rachete sau nu.

Două anotimpuri de tăcere a tunurilor: „Au început să plouă. Nu peste rapoarte. Ci peste rădăcini”

În timp ce AASNACP își umflă muschii de pe hârtie cu 2,3 milioane ha „protejate” (fără defalcare pe UAT, fără identificarea reală a fermierilor, fără corelări serioase cu bazele de date APIA – toate acestea consemnate de Curtea de Conturi și detaliate în anchetele Incisiv de Prahova), câmpul prahovean a produs propriul „raport de eficiență”:

„Au început să plouă.
Nu peste rapoarte.
Nu peste statistici.
Ci peste rădăcini.”

Rădăcina nu votează, nu urmărește talk‑show‑uri, nu intră în comisii și nu „apreciază” din burtă, așa cum rapoartele SNACP își „apreciau” eficiența, după cum a constatat Curtea de Conturi:

„În lumea vegetală nu există ideologii. Nu există televiziuni, rețele sociale, orgolii de partid sau declarații rostite pentru camere. Există doar apa care vine sau nu vine. Atât.”

După doi ani fără rachete, mărturia câmpului este indecent de limpede pentru gustul „științei” cu girofar:

„Anul acesta, câmpurile aproape că au uitat să mai fie galbene de sete. Rapița a scris unele dintre cele mai frumoase pagini ale agriculturii recente. Grâul și‑a umplut spicul fără grabă, cu răbdarea aceea pe care numai pământul o mai are. Țarina n‑a mai părut un bolnav ținut în viață cu perfuzii, ci un organism care respiră firesc, adânc, pe sub tălpile noastre.”

Datele oficiale ale Direcției Agricole Prahova – invocate în mod repetat de Incisiv de Prahova – vin să dea cifre poeziei:

  • 2025 – an fără intervenții antigrindină;
  • grâu și rapiță – producții record pe seria 2014–2025;
  • orz, legume – la niveluri foarte ridicate;
  • floarea‑soarelui – în jurul mediei multianuale.

Nimeni cu mintea întreagă nu spune că „lipsa rachetelor a făcut recolta”. Dar șantajul „fără noi muriți” s‑a făcut țăndări:

Când sistemul tace, pământul vorbește.
Când tunurile se opresc, ploaia nu cere voie de la mafie.

Curtea de Conturi: bilanț de mediu din 2007, program până în 2040, „știință” după ureche

Raportarea oficială nu arată mai bine decât recoltele, ci mult mai prost. Curtea de Conturi notează:

  • bilanț de mediu pentru intervențiile antigrindină – vechi, din 2007;
  • Programul Național Antigrindină împins cu seninătate până în 2040;
  • recomandările de actualizare și evaluare reală a impactului asupra mediului – ignorate ani la rând;
  • eficiența fizică a sistemului – „declarată”, nu demonstrată;
  • lipsa zonelor martor, a măsurătorilor comparative și a analizelor independente;
  • „hectarele protejate” – un concept elastic, mai apt de PowerPoint decât de realitate.

Cireașa de pe coliva științei de birt vine chiar dintr‑un răspuns oficial al AASNACP, citat de Incisiv de Prahova:

„După aprobarea Programului Național Antigrindină 2024–2040, în anul următor urmează să fie achiziționat studiul privind impactul asupra mediului…”

Adică: întâi dăm cu rachete până în 2040, apoi vedem – eventual – ce am făcut cu cerul, cu apa, cu solul, cu albinele, cu oamenii.

Între timp, când sunt întrebați de sănătate, lanț trofic, produse apicole sau organisme acvatice, cei de la AASNACP ridică din umeri: „nu sunt atribuțiile noastre, dar, stați liniștiți, nu există efecte negative semnificative”. Hârtia semnează, responsabilitatea dispare.

„Pământul are o memorie mai lungă decât arhivele statului”. Statul are doar sertare

Fermierii pun diagnosticul exact invers:

„Pământul are o memorie mai lungă decât arhivele statului. În fiecare brazdă rămâne câte ceva din fiecare decizie omenească. Nu imediat. Uneori după un an. Alteori după zece. Alteori după o generație. Dar rămâne.”

O ploaie căzută la timp, mai scriu aceștia, nu poate fi abrogată ca o ordonanță de urgență:

„O lege poate fi abrogată.
Un guvern poate fi schimbat.
Un ordin poate fi retras.
Dar o ploaie căzută la timpul ei rămâne pentru totdeauna în bobul de grâu pe care îl va mânca un copil peste câteva luni.”

Între acest tip de responsabilitate – pe termen lung, real, în brazdă – și jongleriile birocratice ale SNACP și AASNACP există o prăpastie pe care nici măcar rachetele lor nu o mai pot acoperi.

Auditul intern „impecabil” din hârtii intră în contradicție directă cu ce a constatat Curtea de Conturi: lege încălcată, recomandări de audit tratate ca hârtie igienică, bani publici aruncați într‑un cer transformat în laborator privat.

De la racheta sigură pe sine la îndoiala cu bun‑simț: Ciolacu în rolul rar de premier care apasă STOP

În timp ce SNACP și AASNACP se comportă ca proprietarii de drept ai norilor – cu uzufruct chimic asupra cerului, iar pământul doar un detaliu contabil – fermierii prahoveni îi atribuie fostului premier Ion‑Marcel Ciolacu un gest aproape exotic în politica românească: îndoiala asumată.

„Poate că mulți nu vor înțelege niciodată riscul pe care vi l‑ați asumat atunci când ați ales să opriți un mecanism puternic, bine apărat de interese și obișnuințe. În politică, este aproape întotdeauna mai simplu să continui ceea ce există decât să accepți o pauză, o evaluare, o îndoială.”

Și lovitura decisivă:

„Numai oamenii slabi se prefac că știu totul.
Numai oamenii puternici acceptă că adevărul trebuie verificat.
(…) Nu ați pretins că dețineți adevărul. Ați avut răbdarea să‑i faceți loc.”

Ceea ce SNACP și AASNACP au refuzat sistematic – studii de impact serioase, zone martor, evaluări independente – a fost făcut, paradoxal, de câmp: doi ani de „zonă martor” naturală, fără rachete, cu recolte foarte bune și fără apocalipsele cu care mafia antigrindină își justifica bugetele.

„Civilizația începe când nu te mai crezi proprietarul lumii”. Statul încă se crede proprietarul norilor

Curtea de Conturi a confirmat, în documentele sale, ceea ce fermierii și Incisiv de Prahova au strigat ani de zile:

  • „suprafețele protejate” – slab definite;
  • protocolul cu APIA – decorativ, nu instrument real;
  • responsabilitatea pentru sănătate, mediu, precipitații – împrăștiată astfel încât să nu mai fie a nimănui.

În oglindă, scrisoarea fermierilor formulează o teologie simplă a bunului‑simț:

„În fond, civilizația începe cu adevărat în clipa în care omul încetează să creadă că este proprietarul lumii și acceptă că este doar administratorul ei vremelnic.”

Sistemul antigrindină a acționat exact pe dos: ca un chiriaș obraznic care sparge pereții și apoi cere bani de la vecini pentru „renovare”, susținând că fără el blocul se prăbușește.

Singura decontare reală vine însă din sol: dacă plouă, dacă rădăcina trăiește, dacă bobul se umple, dacă recolta există. Restul – conferințe, rapoarte, „eficiență estimativă” – e doar fum de la rachete.

„Nu mulțumim pentru recolte. Mulțumim pentru că ați închis tunurile”

Scrisoarea nu cade în capcana slugărniciei politice. Fermierii nu îl ridică în slăvi pe Ion‑Marcel Ciolacu pentru „anul bogat”, ci pentru gestul rar de a nu se mai juca de‑a Dumnezeu pe cer:

„Astăzi, după doi ani, fermierii nu vă mulțumesc doar pentru recoltele bune.
(…) Există ceva mai prețios decât un an bogat: încrederea că natura trebuie ascultată înainte de a fi corectată.
Această lecție valorează mai mult decât orice producție‑record.”

Mulțumirea nu este pentru ce „a dat” premierul, ci pentru ce a avut curajul să nu mai ia: libertatea norilor, dreptul ploii de a cădea fără să treacă prin avizul mafiei antigrindină.

„Vă mulțumim pentru că, acum doi ani, ați avut curajul să lăsați cerul să vorbească.
Și vă dorim să aveți aceeași înțelepciune ori de câte ori viitorul vă va pune din nou în fața unei alegeri între zgomotul certitudinilor și liniștea adevărului.”

Din rachete pe datorie la recunoștință pe câmp: nota de plată a mafiei antigrindină

Tot puzzle‑ul, așa cum reiese din:

  • raportul AASNACP 2025 (nr. 25/14.01.2026),
  • răspunsurile AASNACP nr. 1965/06.05.2026,
  • răspunsul ANM nr. 2853/05.06.2026,
  • memoriul Asociației Producătorilor Agricoli de Cereale și Plante Tehnice Prahova,
  • scrisoarea deschisă a fermierilor către Ion‑Marcel Ciolacu,
  • adresa Curții de Conturi a României nr. 39458/24.07.2026,

arată așa, după cum a sintetizat deja Incisiv de Prahova:

  • un sistem care, în 2025, nu a tras nicio rachetă, dar a cheltuit aproape 100 de milioane de lei;
  • 2,3 milioane ha „protejate” în documente, nu și în realitate;
  • bilanț de mediu din 2007 pentru un program împins până în 2040;
  • recomandări ale Curții de Conturi – ignorate cu consecvență;
  • audit intern strălucitor, sistem găurit în teren;
  • fermieri transformați în cobai, fără consimțământ, dar cu nota de plată pe birou.

Noutatea nu mai este că sistemul minte. Asta a fost deja confirmat oficial.
Noutatea este reacția câmpului lăsat, doi ani, fără rachete: plouă, pământul respiră, recoltele sunt bune, iar fermierii – nu ONG‑iști, nu „conspiraționiști” – scriu negru pe alb că cel mai mare act de curaj a fost OPRIREA experimentului.

Concluzie: când rachetele tac, se aude adevărul. Iar mafia antigrindină rămâne fără text

Până când:

  • studiile de impact nu vor fi independente, actualizate și publice;
  • „hectarele protejate” nu vor fi demonstrate, nu doar desenate;
  • eficiența fizică nu va fi măsurată, nu doar proclamată;
  • iar cei care au ignorat deliberat legea și recomandările Curții de Conturi nu vor răspunde cu nume, funcție și patrimoniu,

orice tentativă de repornire a Sistemului Național Antigrindină nu mai poate fi vândută drept „politică agricolă”, ci trebuie tratată exact cum o arată faptele: un atentat direct la bun‑simț, la lege și la memoria pământului.

Fermierii prahoveni și‑au ales, prin scrisoarea lor adresată fostului prim‑ministru Ion‑Marcel Ciolacu, tabăra:
nu între rachete și grindină, ci între zgomotul certitudinilor interesate și liniștea grea a adevărului care cade, fără spectacol, odată cu o ploaie la timp.

 „Doi ani în care cerul a fost lăsat să vorbească

Stimate domnule Ion – Marcel Ciolacu,

fost prim ministru al Guvernului României,

Există hotărâri care schimbă bugete.
Există hotărâri care schimbă guverne.
Și există, mult mai rar, hotărâri care schimbă cerul.

Acum doi ani, într-o vreme în care fiecare tabără își revendica, cu voce ridicată, monopolul adevărului, dumneavoastră ați avut curajul unui gest greu în politică: ați acceptat că, înainte de a merge mai departe, trebuie puse întrebări. Ați lăsat zgomotul să se oprească, măcar pentru o vreme, ca natura să poată fi ascultată.

Poate că, în acea zi, în aparență, nu s-a schimbat nimic.

Soarele a răsărit la aceeași oră.
Vântul a trecut peste dealuri cu aceeași nepăsare.
Păsările și-au văzut de zborul lor.

Numai norii au observat.

Norii observă întotdeauna.

Ei nu citesc hotărâri, nu urmăresc sondaje, nu se tem de conferințe de presă și nu aplaudă pe nimeni. Ei cunosc doar limbajul vechi al libertății. Iar când au simțit că oamenii au încetat, fie și pentru un timp, să le mai traseze drumuri pe cer și să le spună unde au voie să plângă, și-au reluat meseria lor de dinaintea ministerelor, licitațiilor, procedurilor și contractelor.

Au început să plouă.

Nu peste rapoarte.
Nu peste statistici.
Ci peste rădăcini.

Și rădăcinile au înțeles primele.

În lumea vegetală nu există ideologii. Nu există televiziuni, rețele sociale, orgolii de partid sau declarații rostite pentru camere. Există doar apa care vine sau nu vine. Atât. O rădăcină nu poate fi convinsă prin discursuri. Ea știe un singur adevăr: dacă primește apă, trăiește; dacă nu, se stinge.

Iar în acești doi ani, rădăcinile au depus mărturie.

Lanurile au devenit din nou biblioteci deschise, în care fiecare spic scrie aceeași propoziție simplă: ploaia nu este doar apă. Este memorie.

Anul acesta, câmpurile aproape că au uitat să mai fie galbene de sete. Rapița a scris unele dintre cele mai frumoase pagini ale agriculturii recente. Grâul și-a umplut spicul fără grabă, cu răbdarea aceea pe care numai pământul o mai are. Țarina n-a mai părut un bolnav ținut în viață cu perfuzii, ci un organism care respiră firesc, adânc, pe sub tălpile noastre.

Nu știm dacă istoria va reține toate aceste recolte.

Dar știm că pământul le ține minte.

Pământul are o memorie mai lungă decât arhivele statului. În fiecare brazdă rămâne câte ceva din fiecare decizie omenească. Nu imediat. Uneori după un an. Alteori după zece. Alteori după o generație. Dar rămâne.

De aceea, gesturile politice care ating natura sunt diferite de toate celelalte.

O lege poate fi abrogată.
Un guvern poate fi schimbat.
Un ordin poate fi retras.

Dar o ploaie căzută la timpul ei rămâne pentru totdeauna în bobul de grâu pe care îl va mânca un copil peste câteva luni.

Aceasta este responsabilitatea adevărată.

Poate că mulți nu vor înțelege niciodată riscul pe care vi l-ați asumat atunci când ați ales să opriți un mecanism puternic, bine apărat de interese și obișnuințe. În politică, este aproape întotdeauna mai simplu să continui ceea ce există decât să accepți o pauză, o evaluare, o îndoială.

Dar îndoiala, atunci când vine din grijă, este una dintre cele mai curate forme ale curajului.

Numai oamenii slabi se prefac că știu totul.
Numai oamenii puternici acceptă că adevărul trebuie verificat.

Poate că acesta este cel mai important lucru pe care l-ați făcut.

Nu ați pretins că dețineți adevărul.
Ați avut răbdarea să-i faceți loc.

Iar adevărul, ca ploaia, nu vine niciodată atunci când îl obligi. Vine atunci când găsește cerul deschis.

Astăzi, după doi ani, fermierii nu vă mulțumesc doar pentru recoltele bune.

Recoltele vin și pleacă.
Anotimpurile se schimbă.
Vor exista și ani grei.

Dar există ceva mai prețios decât un an bogat: încrederea că natura trebuie ascultată înainte de a fi corectată.

Această lecție valorează mai mult decât orice producție-record.

În fond, civilizația începe cu adevărat în clipa în care omul încetează să creadă că este proprietarul lumii și acceptă că este doar administratorul ei vremelnic.

Vă mulțumim pentru că, acum doi ani, ați avut curajul să lăsați cerul să vorbească.

Și vă dorim să aveți aceeași înțelepciune ori de câte ori viitorul vă va pune din nou în fața unei alegeri între zgomotul certitudinilor și liniștea adevărului.

Cu recunoștință,

fermierii din Prahova care au învățat, încă o dată, că uneori cea mai bună intervenție asupra naturii este respectul

prin

Adrian Mocanu

Președinte

Asociatia Producătorilor Agricoli de Cereale și Plante Tehnice Prahova”

Restul e doar:

Citeste in continuare

Exclusiv

Republica secretelor de stat la bucata: Contabilul-Șef al jefuielii din MAI și „excelența” lui în furt cu ordin clasificat

Publicat

pe

De

Contabilul care numără milioane, nu și drepturile polițiștilor

Același contabil din Ministerul Afacerilor Interne care, potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul Polițiștilor “Diamantul”, a jecmănit polițiștii prin aplicarea secretă a Ordinului MAI S/7/2018 – „metodologia de salarizare” – stă astăzi cocoțat pe o poziție-cheie: decide, de facto, dacă acest ordin rămâne sau nu clasificat.

Acest OMAI S/7/2018, ascuns cu grijă sub pretext de „secret”, a permis raportarea de „economii” de zeci de milioane de euro la nivelul MAI, economii obținute nu din reforme sau eficiență, ci din ciuntirea drepturilor salariale ale polițiștilor. Un exemplu concret invocat de Sindicatul Diamantul:
sporul pentru condiții deosebit de grele – tăiat sau „optimizat” în perioada concediului, astfel încât omul să fie jumulit fix când nu e la serviciu, dar cifrele pe hârtie să arate superb la raportările către minister.

Acest „magician” al cifrelor nu doar că a girat schema, dar acum se erijează, prin poziția și influența lui, în paznic al lacătului: dacă S/7/2018 rămâne secret, jaful rămâne „legal”; dacă se declasifică, cineva va trebui să explice cum au fost tocați banii polițiștilor.

Hoții de la DGF explică de ce nu e bine să se vadă furtul

În primul document, un răspuns oficial al Direcției Generale Financiare a MAI către Sindicatul Polițiștilor „Diamantul” (răspuns la petițiile nr. 111/1/27.06.2026 și 5347/2026, înregistrate la DGF cu nr. 49797/2026), vedem cum se joacă teatrul „noi nu suntem de vină, dar nici nu vrem transparență”.

DGF se spală pe mâini spunând, pe fond de legalism doct:

  • că nu este structură de securitate pentru informații clasificate,
  • că numai emitentul (ministrul afacerilor interne) poate dispune declasificarea Ordinului MAI S/7/2018.

Până aici, te-ai zice că totul e corect procedural. Dar imediat vine miezul:

DGF ține să precizeze că, deși nu poate decide formal, își exprimă „punctul de vedere de oportunitate economico-financiară” și anume că, în opinia lor,

NU se impune declasificarea OMAI S/7/2018.

De ce? Pentru că, spun ei, ordinul cuprinde informații despre:

  • structura cheltuielilor salariale,
  • modul de acordare a drepturilor de personal,
  • date care, dacă ar deveni publice, ar putea „afecta buna desfășurare a activității” și alte asemenea formule standard de speriat fraierii.

Tradus din limba de lemn a hoțului cu mapă:

  • dacă polițiștii și opinia publică ar vedea cum sunt împărțiți banii,
  • cât s-a tăiat din sporuri,
  • unde s-au făcut „economii”,
    atunci nu ar mai încăpea povestea cu „totul e legal și conform legii”.

Pe scurt, DGF transmite ceva de genul:
„Noi nu clasificăm, noi doar spunem că nu e bine să fie declasificat, că altfel se vede dezastrul. Pardon, ‘structura cheltuielilor salariale’.”

„Excelența” Grecu și arta de a fi chestor cu pixul în seif

Numele Grecu, pomenit în articolul inițial, nu apare întâmplător. În documentele oficiale, semnături de tipul director general, chestor de poliție și șef serviciu, comisar de poliție legitimează întreaga poveste birocratică. Așa ajunge un sistem întreg să fie confiscat de un cerc de „exelențe” care nu-și justifică gradul prin lupta cu infractorii, ci prin lupta cu transparența.

În loc să apere legea împotriva infractorilor, apără OMAI S/7/2018 împotriva polițiștilor.
În loc să protejeze instituția de corupție, protejează metodologia secretă de salarizare de lumina zilei.

Întrebarea firească a polițiștilor – și nu numai – rămâne:
Cum își mai justifică “Grecu” gradul de chestor și “excelența”, dacă mâine ordinul devine transparent și se vede că „economiile” sunt, de fapt, tăieri din drepturile oamenilor?

Cum ajunge un contabil să fie mai tare ca un ministru?

Mulți dintre voi vă scărpinați în cap și vă întrebați, pe bună dreptate:
Cum ajunge un contabil să hotărască, în fapt, dacă un ordin de ministru, care afectează toți salariații MAI, stă sau nu stă clasificat?
De unde atâta putere?

Răspunsul e simplu și urât:

  • Ai un ministru decorativ,
  • un aparat central plin de „excelențe”,
  • direcție financiară care dă „avize de oportunitate” ca și cum ar fi Constituția,
  • și un ordin de salarizare secret care ține la adăpost toate aceste jocuri.

În al doilea document oficial menționat, se face referire la Regulamentul de organizare și funcționare al aparatului propriu al Inspectoratului General pentru Imigrări, aprobat prin OMAI nr. 10/2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 123 din 15 februarie 2017. Acest detaliu arată limpede că, atunci când vor, conducătorii MAI pot emite regulamente și ordine perfect transparente, publicate la vedere, în Monitorul Oficial.

Când e vorba de un regulament de organizare (IGI – OMAI 10/2017), totul e public, oficial, cu număr și dată.
Când e vorba de banii polițiștilor, metodele de calcul ale salariilor, sporurilor și „economiilor”, brusc nu se mai poate. Brusc, devine „secret”. Brusc, vezi doar parafa, nu conținutul.

Așadar, nu e vorba de imposibilitate legală, ci de voință politică și interes financiar. Ordinul S/7/2018 stă la sertar nu pentru că n-ar putea fi public, ci pentru că nu le convine să fie public.

Popândăul-minstru și republica „fiecăruia cu ordinul lui”

Textul inițial o spune direct: „popandaul pus ministru” este ocupat să fie inert când nu joacă rol de Brutus. Asta înseamnă că la vârful MAI nu avem un om care să ia decizii în interesul personalului, ci o piesă de decor lăsată să fluture pe post de „demnitar”, în timp ce alții trag sforile.

Când ministrul este inexistent ca autoritate reală, toți ceilalți devin mini-miniștri:

  • contabilul decide ce se clasifică;
  • direcția financiară decide ce se declasifică „nu se impune”;
  • „excelențele” cu epolet fac zid în jurul documentului;
  • sindicatele sunt lăsate să bată la uși care se închid cu pretextul „informațiilor clasificate”.

Așa se ajunge ca, în aparatul central MAI, „toată lumea este ministru”, cu o singură excepție: ministrul însuși, care pare doar un popândău oficial trimis să zâmbească în poze.

Când regulamentul e public, dar jaful e secret

Contrastul e devastator:

  • Regulamentul IGI, aprobat prin OMAI nr. 10/2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 123/15.02.2017 – complet transparent, la vedere.
  • Metodologia de salarizare din OMAI S/7/2018 – secretă, încuiată, apărată cu zel de Direcția Generală Financiară, cu argumentul „bunei desfășurări a activității”.

Ce activitate, mai exact?
Cea de jupuit salarii, de mascat tăieri și de raportat economii obținute pe spinarea polițiștilor? Dacă s-ar aplica același standard de transparență ca la regulamentul IGI, fiecare polițist ar putea vedea negru pe alb:

  • cum i se calculează salariul,
  • ce sporuri îi sunt recunoscute,
  • ce „economii” se fac din drepturile lui.

Și atunci, „excelențele” din aparat ar trebui să explice, nu să se ascundă.

Concluzie: Jaful la adăpostul stampilei „Clasificat”

Pamfletul de față se bazează pe:

  • răspunsul oficial al Direcției Generale Financiare a MAI către Sindicatul Polițiștilor „Diamantul”, în care DGF refuză, la nivel de recomandare, declasificarea OMAI S/7/2018;
  • trimiterea oficială la Regulamentul IGI aprobat prin OMAI 10/2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 123/2017, dovadă că, atunci când vor, pot fi transparenți.

În realitate, nu există niciun motiv onest pentru care metodologia de salarizare din OMAI S/7/2018 să fie mai secretă decât un regulament de organizare.
Există, în schimb, un motiv extrem de clar:
dacă se vede cum s-au făcut „economiile”,
se vede și cine a furat, cine a protejat furtul și cine a tăcut.

Când hoții din birouri decid ce rămâne clasificat,
când popândăul pus ministru se face că nu vede,
când contabilul-șef al jecmănelii se joacă de-a stăpânul lacătului,
atunci nu vorbim de siguranță națională.

Vorbim de siguranța jafului organizat. (Cristina T.).

Citeste in continuare

Exclusiv

„Anexa minune” care te face sclav pe gratis. Cum se fură munca polițiștilor cu ștampilă și zâmbet administrativ

Publicat

pe

De

Delegarea ilegală, marca Poliția Română: „Nu te-am mutat, doar te-am anexat”

Sindicatul Europol dezvăluie, cu documente și exemple concrete, una dintre cele mai murdare practici de management din Poliția Română: delegarea ilegală, ambalată frumos în „anexe la fișa postului”.
Oficial, aceste anexe sunt doar instrumente administrative „nevinovate”, folosite ca să se rezolve „urgențele” apărute din cauza deficitului de personal. Neoficial, ele au devenit o varză instituțională prin care un polițist este transformat, pe termen lung, în forță de muncă ieftină pentru orice altă specialitate, fără procedura legală de delegare, fără recunoaștere, fără plată corectă.

Mecanismul e simplu și toxic, explicat public de Sindicatul Europol:

  • ai deficit de oameni,
  • angajările sunt blocate,
  • dar „nevoile” curg,
  • așa că, în loc să respecți legea, îi mai lipești omului o „anexă” la fișă, ca la afișele de pe stâlp.

Și gata: din două-trei semnături, un polițist de ordine publică ajunge, peste noapte, și dispecer, și om la relații cu publicul, și evidență operativă, și ce mai visează șeful plictisit de regulamente.

Fișa postului – „hartă oficială”. Anexa – tunelul ilegal pe sub hartă

Fișa postului, spune chiar cadrul legal, nu e o hârtiuță de decor:

  • stabilește raporturile de muncă și subordonare,
  • definește atribuțiile și responsabilitățile,
  • fixează indicatorii de performanță,
  • conturează riscurile, timpul de muncă și criteriile de evaluare.

Pe scurt, e „harta” funcției ocupate de polițist.
Dacă ești încadrat la ordine publică, dar anexa te bagă, ani de zile, în munca de dispecer, nu e nicio „organizare a muncii”. Este, cum corect arată Sindicatul Europol, o delegare mascată, ilegală, care aruncă în aer tot cadrul normativ.

În loc să se parcurgă procedura legală de delegare sau modificare a fișei postului, se folosește anexa ca un fel de sertar ascuns, în care se îndeasă sarcini străine de post, ca să nu deranjeze realitatea: nu există oameni, nu există bani, nu există respect pentru profesie, dar există inspirație la „combinat” hârtii.

Ordinul 140/2016: lege pentru fraieri, anexa pentru „descurcăreți”

Sediul materiei, adică temelia juridică, este Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 140/2016 privind managementul resurselor umane în unitățile de poliție ale MAI.
În logica acestui ordin, anexa la fișa postului trebuie să acopere situații strict delimitate: sarcini temporare, care decurg dintr-o calitate oficială a polițistului (de exemplu, membru într-o comisie, responsabil cu o activitate punctuală, în interesul MAI).

În niciun caz nu scrie nicăieri că:

  • un polițist de la ordine publică poate primi, prin anexă, atribuțiile complete de dispecer;
  • sau că un om de la relații cu publicul poate fi transformat, tot prin anexă, în jumătate dispecer, jumătate evidență operativă;
  • sau că anexa devine al doilea document funcțional, paralel cu fișa postului, care schimbă complet conținutul muncii.

Anexa nu este, cum plastic se poate descrie, un „sertar secret” al șefului, în care acesta bagă orice nu încape în fișa postului, pentru că l-ar obliga să respecte legea, să discute cu sindicatul sau să justifice de ce poste de o specialitate sunt acoperite cu oameni din altă specialitate.

Cum arată „delegarea mascată”, pas cu pas: din agent la OP devii, prin anexă, factotum

Sindicatul Europol descrie limpede mecanismul, așa cum se aplică în multe unități:

  1. Polițistul este încadrat oficial pe o funcție – de pildă, agent la ordine publică și patrulare.
  2. Fișa postului lui e corectă pe hârtie: atribuții de ordine publică.
  3. Brusc, apare „anexa la fișa postului”, care îi dă atribuții aproape complete din altă specialitate: dispecerat, relații cu publicul, evidență operativă sau alte activități ce aparțin altei structuri.

Rezultatul:

  • pe hârtia „oficială” rămâne om de ordine publică;
  • în realitate, muncește ca dispecer, operator, ghișeist sau ce lipsește în unitatea respectivă;
  • din punct de vedere legal, nu e delegat, nu are funcție schimbată, nu i se ajustează salariul, nu i se recunoaște experiența;
  • dar i se cere să răspundă, să semneze, să își asume responsabilitatea ca și cum ar fi încadrat oficial pe noua specialitate.

Trei bombe cu ceas: atribuții, timp de muncă, evaluare

Practică „descurcăreață” pentru șefi, catastrofă pentru polițist și legalitatea muncii lui. Delegarea mascată prin anexe la fișa postului generează, cum arată Sindicatul Europol, cel puțin trei probleme majore:

  1. Atribuțiile
    Dacă sarcinile aparțin altei specialități, ele nu pot fi „lipite” artificial unei funcții de ordine publică printr-o simplă anexă. E ca și cum ai spune că un medic chirurg poate, printr-un post-it, să devină și anestezist, și brancardier, și infirmier, doar pentru că „nu sunt oameni” și „trebuie să ne descurcăm”.
  2. Timpul de muncă
    Fișa postului existentă acoperă deja 100% din timpul de serviciu. Când bagi sarcini suplimentare din altă linie de muncă, înseamnă, în mod logic, că omul ar trebui plătit și programat ca și cum ar avea două posturi într-unul singur. În realitate, i se calculează timpul ca pentru unul singur, dar muncește ca pentru doi.
  3. Evaluarea profesională
    Polițistul este evaluat după indicatorii stabiliți pentru funcția de încadrare – de ordine publică – deși el execută, zi de zi, sarcini care aparțin unui post de dispecer, operator, etc.
    Imaginea dată de Sindicatul Europol e perfectă:

    • șofer de ambulanță pus, printr-o anexă, să lucreze ca asistent medical timp de trei ani;
    • la final, instituția îi spune: „Nu ne interesează ce-ai făcut efectiv, noi te evaluăm doar ca șofer.”

Nu e doar o bătaie de joc morală, e și o absurditate funcțională: munca reală nu e recunoscută, experiența nu e recompensată, profesionalismul este folosit, dar nu și plătit.

Caz concret: trei ani de dispecerat „la negru”, apoi salariu mai mic „la alb”

Un exemplu relatat de Sindicatul Europol demontează până la os toată această „inginerie” administrativă:

  • un polițist încadrat la ordine publică primește o anexă la fișa postului;
  • această anexă conține, în integralitate, atribuțiile unei fișe de post de dispecer;
  • timp de trei ani, omul muncește ca dispecer, la greu, în baza acestei anexe.

După trei ani, când se mută efectiv la dispecerat, constată că salariul îi scade semnificativ:

  • pentru noua specialitate este tratat ca și cum ar fi zero barat,
  • i se taie majorarea salarială de „specialist de clasă”,
  • experiența practică de trei ani este ștearsă dintr-un condei.

Când polițistul face raport și arată negru pe alb că a îndeplinit atribuții de dispecer conform anexei la fișa postului, răspunsul unității este de manual de cinism birocratic:

  • pentru salarizare contează ce scrie în fișa postului de încadrare,
  • nu ce scrie în anexa la fișa postului.

Cu alte cuvinte:

  • anexa e suficient de importantă ca să te oblige trei ani să muncești în altă specialitate;
  • dar este suficient de lipsită de importanță ca să nu conteze absolut deloc când se calculează drepturile tale.

Aceasta este, cum corect subliniază Sindicatul Europol, esența mizeriei: instituția folosește anexa în afara cadrului legal pentru delegări mascate, dar refuză să recunoască munca atunci când trebuie plătită sau valorificată.

Realitatea muncii vs. ficțiunea de pe hârtie: ruptură periculoasă și ilegală

Delegarea mascată produce o fractură între realitatea muncii și documentele care, teoretic, ar trebui să o reflecte. Consecințele sunt grave:

  • pe hârtie, polițistul e într-o specialitate;
  • în practică, execută atribuții din altă specialitate;
  • în salarizare, e tratat ca și cum ar fi rămas pe postul inițial;
  • la evaluare, e analizat după criterii care nu corespund muncii reale;
  • la răspundere disciplinară, poate fi sancționat pentru greșeli făcute într-o activitate pentru care, oficial, nici nu e încadrat;
  • în dezvoltarea profesională, nu i se recunoaște experiența efectivă;
  • juridic, documentele întocmite de el (în altă specialitate) pot fi vulnerabile.

Aceasta nu mai e doar o problemă de „resurse umane”, este, așa cum subliniază Europol, o problemă de legalitate. Tu, ca instituție, pretinzi că respecți legea, dar îți construiești funcționarea zilnică pe artificii administrative care o ocolesc.

Soluția legală există. Instituția alege, deliberat, calea „combinată”

Dacă o unitate constată că un post trebuie să includă alte atribuții, există soluție legală, chiar dacă e „deranjantă” pentru șefime:

  • se analizează postul de către o comisie de specialitate;
  • se raportează la regulamentul de organizare și funcționare a unității;
  • se verifică dispozițiile de linie;
  • se stabilește clar ce atribuții reale are polițistul și cât timp de muncă îi ia fiecare;
  • se întocmește o fișă de post nouă, coerentă, asumată.

În cazul delegării reale:

  • polițistul își exercită atribuțiile funcției sale într-un alt loc sau la nivelul altei structuri;
  • dacă se ajunge la activități dintr-o altă specialitate, este obligatoriu acordul scris al polițistului;
  • acesta trebuie să îndeplinească, în exclusivitate, noile sarcini specifice postului pe care este delegat.

Ce face însă instituția, potrivit dezvăluirilor Sindicatului Europol?

  • evită procedurile legale;
  • își construiește un univers paralel cu „anexe”;
  • cere munca pe gratis;
  • refuză recunoașterea când vine vorba de bani și drepturi.

Delegare „la plic”: munca e reală, recunoașterea – ficțiune

Delegările ilegale în Poliția Română nu se fac cu fanfară, prin dispoziții explicite de mutare sau delegare. Ar sări toată lumea în sus, ar trebui acte, justificări, semnături, poate chiar discuții cu sindicatele.

Nu. Ele vin discret, „la plic”, printr-o anexă:

  • nu te-am mutat, colegule, doar ți-am mai dat niște sarcini;
  • nu te-am delegat, doar te-am „ajutat” să fii „mai flexibil”;
  • nu schimbăm specialitatea, doar îți schimbăm viața de zi cu zi.

Problema explodează atunci când această anexă nu mai completează temporar vreo atribuție justificată, ci schimbă în fapt conținutul muncii, specialitatea și responsabilitățile zilnice ale polițistului. Atunci, toată „șmecheria” administrativă devine, în esență, delegare ilegală.

Concluzie pamfletară, dar perfect adevărată: în Poliția Română, anexa e rege, polițistul e figurant

Instituția nu poate susține, cu o minimă decență logică, două lucruri simultan:

  • că anexa la fișa postului e suficient de importantă ca să oblige un polițist să muncească ani de zile în altă specialitate;
  • dar suficient de lipsită de importanță ca să nu conteze absolut deloc la salarizare, recunoașterea vechimii și a activității.

Aceasta este contradicția centrală a delegării mascate, expusă clar de Sindicatul Europol:

  • munca este reală,
  • responsabilitatea este reală,
  • stresul este real,
  • riscurile sunt reale,
  • dar recunoașterea este refuzată printr-un simplu „nu scrie în fișa postului”.

Când realitatea muncii este ascunsă în spatele unor anexe făcute la comandă, problema nu mai este doar că nu sunt destui oameni în sistem. Problema reală este că instituția a devenit dependentă de încălcarea proprie-i legislații pentru a funcționa.

Iar acolo unde legea devine opțională în interiorul Poliției Române, anexele nu mai sunt simple hârtii. Sunt dovada că, în loc să se aplice legea, se aplică „șmecheria”. Iar polițistul cinstit, prins între fișa postului oficială și anexa neoficial-obișnuită, rămâne doar piesa de consum într-un sistem care îi cere totul și îi recunoaște… nimic. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv21 de ore ago

Fără rachete, dar cu ploaie: doi ani în care fermierii au trăit, iar mafia antigrindină a tușit – cum a lăsat Ciolacu mafia antigrindină fără ploaia de bani

Când Curtea de Conturi scrie negru pe alb, iar cerul scrie cu apă: experimentul antigrindină, pus pe silent În timp...

Exclusiv21 de ore ago

Republica secretelor de stat la bucata: Contabilul-Șef al jefuielii din MAI și „excelența” lui în furt cu ordin clasificat

Contabilul care numără milioane, nu și drepturile polițiștilor Același contabil din Ministerul Afacerilor Interne care, potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul...

Exclusiv21 de ore ago

„Anexa minune” care te face sclav pe gratis. Cum se fură munca polițiștilor cu ștampilă și zâmbet administrativ

Delegarea ilegală, marca Poliția Română: „Nu te-am mutat, doar te-am anexat” Sindicatul Europol dezvăluie, cu documente și exemple concrete, una...

Exclusiv21 de ore ago

Expertul universal de pe Facebook lovește din nou: cum a împărțit prost 1.081,25 și a dat cu oiștea-n gard

S-a redeschis sezonul de „specialiști universali”. Episodul Giurgiu: matematică, oi și zero rușine Credeați că au dispărut „deontologii” de Facebook...

Exclusiv21 de ore ago

Poliția Penitenciară, atacată de hackeri. Sindicatele, rugate să nu strice decorul de pe Titanic

Criză cibernetică la Poliția Penitenciară: cine a stins lumina la servere? Poliția Penitenciară a luat-o recent „în freză” de la...

Exclusiv2 zile ago

Zeul Luca și Colonia Cuba: cum s-a transformat MAE într-o prăvălie de familie, cu diplomă franceză la butonieră

Diplomație de clan, nu de stat: când Havana devine sufrageria unei rețele de prieteni și soți Ce vedem în povestea...

Exclusiv2 zile ago

„Elita” care mulge polițiștii la concediu: cum a făcut DGF-ul lui Grecu Răzvan din sporurile de condiții grele o pușculiță de 30 de milioane de euro

Concediu pe banii cui? Pe banii polițistului, normal! Bani furați, la bucată, de la fiecare polițist, de „elita” aparatului central...

Exclusiv3 zile ago

Kinder-MAI: Dialog social cu surpriză, la termen de valabilitate expirat

Invitații de pe o zi pe alta, acord colectiv strâmb, polițiști folosiți și aruncați, dar conducerea „negociază” cu zâmbetul pe...

Exclusiv3 zile ago

Militarii și-au plătit singuri pensiile cu 1,32 miliarde de euro. Statul doar încasează aplauzele

1,32 miliarde de euro din solda militarilor. Pentru „pensiile lor speciale”… Potrivit datelor oficiale ale Ministerului Apărării Naționale, comunicate prin...

Exclusiv3 zile ago

Diplomație de familie, business de prietenie: cum se transformă ambasada din Cuba în sală de protocol pentru combinații private

Star Focus bate la ușa MAE: „Deschideți, nu venim cu flori, venim cu întrebări” Redacția STAR FOCUS nu mai bate...

Exclusiv3 zile ago

Fermierii prahoveni din cea mai mare asociație rup tăcerea: scrisoare de mulțumire către fostul ministru Barbu pentru oprirea „experimentului” antigrindină

Mafia antigrindină, pusă pe uscat: doi ani fără rachete, cu ploaie, recolte și o scrisoare care face praf „știința de...

Exclusiv4 zile ago

România offline: când cade serverul, se aprinde „grija” față de deținuți

Atac cibernetic sau scuză perfectă? Din păcate – sau poate din tradiție – ne trezim din nou în Evul Mediu...

Exclusiv4 zile ago

Hipodromul Ploiești – fabrica de campioni „intact dopati”. Cum se suspendă calul, se iartă trofeul și se umflă comisia „Nae & Stimatu”

„Ținutul Vinului” cu parfum de dopaj: turism de broșură, laborator de culise În proiectul turistic „Prahova Tips & Tricks –...

Exclusiv4 zile ago

„Sporul de antenă” sau cum îți fură MAI ție banii cu formula ținută la sertar

„Secret de serviciu”: cum se calculează, de fapt, sporul pentru condiții grele În Ministerul Afacerilor Interne, adevărata artă nu e...

Exclusiv4 zile ago

Șoferul apocalipsei pe cocaină și cu permisul suspendat, salvat de la propria prostie de „noua generație” de polițiști

Cursa prostiei dintre Deda și Toplița sau cum să-ți distrugi viața (și pe a altora) într-o singură tură de cocaină...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv