Actualitate
Editura Militară vă așteaptă la standul C-10 al celei de a XV-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care va avea loc în perioada 1-5 iunie, la Complexul Expozițional Romexpo din București, în Pavilionul B2.

Eugen Tilichi (1900-1986) a absolvit Școala Militară de Artilerie și Geniu (1920), Școala Specială de Artilerie (1926), iar în 1928 a intrat la Școala Superioară de Război din București. Obținând locul întâi şi calificativul „Foarte bine” la sfârşitul anului I, a fost trimis în Franța, unde a urmat, timp de doi ani (1 noiembrie 1930-31 octombrie 1932), cursurile Școlii Superioare de Război din Paris – încheiată, de asemenea, cu calificativul „Foarte bine”. Din 1935, a lucrat în Marele Stat Major, Secția Operații, Biroul 1 Studii și Operații, ca ajutor al șefului frontului de vest şi, ulterior, în poziția cea mai înaltă. A făcut parte din delegațiile României la tratativele de la Turnu Severin și la Dictatul de la Viena (august 1940), apoi, din cele care au reglementat evacuarea teritoriului cedat și, respectiv, traseul frontierei vremelnice. După intrarea României în război, a fost pe front, la Marele Cartier General, Secția Operații. Avansat locotenent-colonel în martie 1943, după un scurt stagiu la trupă și un curs de specializare în Germania, la 1 septembrie, același an, a fost numit atașat militar la Berlin. În perioada petrecută în cel de-al Treilea Reich, a fost martorul mai multor evenimente importante, inclusiv al ultimei întâlniri Hitler–Antonescu, din august 1944. După trecerea României de partea Națiunilor Unite, a respins solicitările de a rămâne în Germania. A fost internat în lagăr și a revenit în țară în noiembrie 1945. Deși reîncadrat și înaintat colonel în 1946, în același an a fost trecut în rezervă. Refuzul de a colabora cu conducerea „armatei populare” l-a redus la condiția rezervată elitei militare de noile autorități, fiind urmărit și hărțuit de Securitate. „Redescoperit” în anii ’70 ai secolului trecut, a lăsat posterității o serie de mărturii importante despre evenimente dramatice ale istoriei noastre, care văd pentru prima oară lumina tiparului. Am selectat aici un episod din memoriile sale care se referă la Dictatul de la Viena din august 1940. Subtitlurile aparțin redacției.
„Arbitrajul” e, de fapt, un dictat
La 28 august 1940, ora 15.00, delegația română, compusă din Mihail Manoilescu, Valer Pop, generalul Dragalina, maiorul Tilichi, doi secretari de legație și dactilografi, a părăsit capitala cu un tren special.
La 29 august, ora 5.30, ne-am trezit în gara Budapesta în huiduieli. Ele au durat vreo patru-cinci minute. Vedeam organele de ordine ungurești procedând la evacuarea peronului. La plecarea trenului au rămas câțiva care strigau.
Fără comentarii!
La Viena, ne-au primit la gară cu o companie de onoare din Wehrmacht, pe care au trecut-o în revistă Manoilescu și generalul Dragalina. Ne-au dus, apoi, la Grand Hotel, pe Ring. S-au făcut vizitele de rigoare. Așteptam fixarea ședinței. Nimic.
Am auzit că Manoilescu este chemat la [Joachim von] Ribbentrop. Cam după o oră sau o oră și jumătate, s-a înapoiat și ne spune că situația este cu totul alta față de cum credeam că va fi arbitrajul, anume că cei doi șefi ai delegațiilor vor expune, cu argumente, punctele lor de vedere, iar cei doi arbitri, Ribbentrop și [Galeazzo] Ciano, vor „arbitra”.
– Adică cum?, am întrebat noi.
– Nu ne mai ascultă. Nu se mai ține nicio ședință plenară. Hotărârea se pare că este luată. Traseul viitoarei frontiere este definitivat. După care a plecat.
– Cum se poate așa ceva?, ne-am întrebat noi.
Și au început discuțiile între noi: Valer Pop, Dragalina, eu și secretarii de legație.
– Cum e posibil? Noi am venit doar pentru arbitraj!
Între timp, apare și [Wilhelm] Fabricius, ambasadorul Germaniei la București, și întreabă:
– Ei, ce faceți? De ce nu admiteți arbitrajul?
– Domnule ministru Fabricius, noi am venit pentru arbitraj. Asta este o hotărâre. Ce fel? De ce ne-am mai deplasat până aici? Am venit atâția oameni cu documente, cu…
– Ce să mai pierdem timp? Noi ne-am gândit, am hotărât, răspunde Fabricius.
– Dar nu se poate fără discuții, intervine Valer Pop. Manoilescu nu era prezent. Pe urmă a venit și el. Și în momentul acela, a rostit o vorbă mare, spunând lui Fabricius: „În cazul acesta, noi nu putem accepta această situație”. Erau de față Dragalina, Valer Pop și eu.
– Atunci ne vom bate. Va fi război, adaugă Manoilescu.
Îmi tremura inima. Trebuie să spun sincer că doream mai degrabă războiul.
Fabricius răspunde, zâmbind ușor sarcastic:
– Dar în cazul acesta, al unui război între dvs. și unguri, situația se schimbă. Germania nu poate să stea impasibilă la această acțiune. Așa că războiul nu se va duce între dvs. și unguri. Nu putem tolera asemenea lucruri. Vom interveni să-l stingem.
S-a terminat.
A fost chemat din nou Manoilescu și, când s-a întors, a spus:
– Domnilor, eu nu pot lua o hotărâre. Trebuie să ne adresăm Bucureștiului.
Noi am spus că trebuie să ne ducem la București ca să raportăm. Ei (nemții) au răspuns:
– De ce? Nu-i nevoie! Vă punem la dispoziție un fir telefonic direct cu Bucureștiul – Palatul Regal.
– Dar să-l ținem atâta timp ocupat?
– Nu vă doară pe dvs. capul de ocupat.
Zoe şi Eugen Tilichi (Arad 1935)
Nu știu exact cine sunt aceia cu care a discutat Valer Pop atunci când am cerut să plecăm la București. Îmi amintesc însă că, la un moment dat, s-a hotărât să stăm pe rând la telefon, eu, Barbul și celălalt secretar, și tot timpul să ținem legătura cu Bucureștiul. Asta numai de când va începe Consiliul de Coroană, pentru că noi nu știam ora începerii.
Evaluare, în 15 zile
Vasăzică, întâi s-au cerut de la București instrucțiuni. De la București, s-a răspuns că va avea loc un Consiliu de Coroană și să așteptăm. Acesta cred că a început pe la ora 5 după-amiază sau 6, așa ceva. Eram foarte neliniștiți, agitați.
Tot timpul – între noi – discutam despre război, cum să cedăm? Cum să facem concesiuni?… Noi înțelegem să cedăm ceva, dar după discuții, după o expunere a punctelor de vedere… Așteptarea a durat până după miezul nopții. Toți eram obosiți.
Pentru a menține legătura deschisă, vorbeam pe rând cu cei de la Palat. Am stat și eu de vorbă cu căpitanul Gh. Stănescu, ofițer de ordonanță. Noutăți? Prezent tot guvernul și alte figuri proeminente ale statului. Lumea îngrijorată. Consiliul de Coroană a început… Durează… durează…
Se pare că se apropie de sfârșit… La ora 21.00, o mică întrerupere… Se discută… Au trecut la telefon alții. La Viena, strânși toți în apartamentele de hotel, parcă eram la priveghiul unui mort. Se vorbea în șoaptă. Figuri obosite, îngândurate.
După miezul nopții, comunicarea: Consiliul de Coroană aprobă arbitrajul, adică diktatul germano-italian.
Vă închipuiți efectul moral asupra noastră a tuturor, când am auzit hotărârea Consiliului de Coroană; n-am dormit până dimineața. Pe la ora 11.00, ne-au luat cu o mașină la Schloss [Palatul] „Belvedere”. Acolo era un pluton de SS cu toboșari. Ne-au primit iarăși cu onor.
Am intrat în castel, în palatul acela, și după aceea a venit și delegația ungară. Am intrat într-o cameră mai frumoasă, unde era o masă mare și unde au apărut Ciano și Ribbentrop. Nici n-au dat mâna cu noi.
Încă un detaliu, am uitat: pe 29 august, noi am cerut, prin domnul Manoilescu, amânarea convorbirilor cu o zi pentru consultare cu Bucureștiul. Ni s-a răspuns (și asta îmi stă la inimă și de asta vreau să o spun):
– Nu se poate amâna, pentru că domnul ministru de Externe al Italiei, contele Ciano, are programată o vânătoare.
Asta ne-a revoltat pe noi. Vasăzică vânătoarea lui Ciano e mai importantă decât soarta unei țări, când era vorba de pace sau război. Pentru că noi puteam să ne batem atunci.
Deci am venit acolo (în camera frumoasă). Vă închipuiți tabloul! Deși eram mai tânăr decât ceilalți, militar mai călit, inima îmi bătea destul de tare. Ce o să fie?
A luat cuvântul Ribbentrop, spunând: „Ca urmare a studiilor întreprinse și de comun acord cu Italia, am hotărât frontiera dintre România și Ungaria să fie cea trasată pe harta anexată, pe care v-o prezentăm.” Evacuarea urma să se facă în 15 zile. Prima zi, în 1 septembrie.
Ne-au întins, pe masă, o hartă la scara 1:500 000, ediție românească, o hartă de-a noastră. Când am văzut-o, am rămas toți copleșiți, inclusiv eu… Asta nu se poate! mi-am zis. Am văzut linia pe sub Crișul Repede până la nord de Brașov – și pe frontiera din 1916, Oituz, Ghimeș…
Eugen cu fiul său Horia-Alexandru, născut la 11 martie 1940
Semnează documentul Ribbentrop, apoi Ciano, contele [István] Csáky și pe urmă Manoilescu, care, după a patra semnătură – erau patru exemplare –, leșină. Rumoare, neliniște. Apeluri pentru ca să vină un doctor.
„Trenul rușinii”
Eu priveam harta 1/500 000, ediție nouă a Serviciului nostru geografic, și mă întrebam dacă văd sau nu bine. Linia nouă de frontieră trecea pe la sud de Oradea, sud de Crișul Repede, sud de Cluj și la vest de localitățile Târgu Mureș, Odorhei, Sfântu Gheorghe, toate la Ungaria.
Trecea pe la circa 30 km nord de Brașov. Linia mergea apoi spre est până la un punct de pe vechea frontieră din 1916, dintre România și fosta împărăție austro-ungară. Continua apoi acea frontieră până în Bucovina. Mai târziu am aflat că suprafața de teren ce ni s-a luat era de circa 45 000 km2.
Mi s-a dat un exemplar. Îl țineam în mână și mă gândeam la reacțiunea țării, când va afla de sacrificiul ce ni s-a impus.
Domnul Manoilescu își revenise. Se scuza…
Am fost invitați la un dejun oficial care a durat foarte puțin, într-o stare sufletească greu de descris. În dreapta mea, maiorul ungur Rákolcáj făcea considerații asupra justeții hotărârii, iar în stânga, un diplomat german mă asigura că „de acum va fi liniște”.
Vă închipuiți în ce condiții s-a desfășurat acea masă oficială! Fiecare dintre noi am înghițit cu noduri. Ungurii, desigur, foarte mulțumiți, noi, mai puțin.
S-a terminat masa. Ne-au bătut iar tobele și ne-au prezentat armele când am plecat de acolo. Ne-am dus la hotel, ne-am făcut bagajele și, la ora 16.00, am plecat cu trenul special care ne aștepta.
Toate gândurile mele erau acum concentrate pentru a evita neplăcerile petrecute cu ocazia evacuării Basarabiei. Ni se acordase pentru evacuare 15 zile (până la 15 septembrie inclusiv), timp care trebuia folosit cât mai bine.
La trecerea prin Arad și Brașov, am predat comandanților militari de gară note pentru Marele Stat Major, cu unele detalii privind traseul liniei de frontieră și sugestii în legătură cu problema transporturilor.
Propuneam ca orașele Satu Mare, Carei și Oradea să fie evacuate prin Salonta spre sud. Să dea prioritate depozitelor de muniții Zamul Bihorului și Câțcău, precum și acelora secundare, create odată cu operațiile de concentrare.
La fel pentru depozitele de hrană. În schimb, trenurile de muniții ale diviziilor să nu fie încă deplasate spre interior (mă gândeam la o eventuală schimbare de situație).
Mai sugeram numirea unei delegații care să se întâlnească imediat cu autoritățile ungare pentru stabilirea condițiilor de evacuare (în timp și spațiu), precum și supravegherea execuției.
De asemenea, crearea unui organ suprem pentru organizarea, conducerea și execuția evacuării pe teritoriul nostru, având puteri depline asupra organelor civile și militare.
Gara Brașov, 31 august 1940.
– Ce tren este acesta, bunicuțo? întreabă un copil pe o femeie în vârstă.
– Este trenul rușinii, maică!
Acestea au fost primele cuvinte, cea dintâi apreciere pe care am auzit-o asupra arbitrajului de la Viena. Într-adevăr, era trenul special în care se înapoia la București delegația română din care făceam parte și eu.
Desigur că nu mi-a plăcut. Le-am spus și celorlalți, și lui Dragalina:
– Iată cum suntem apreciați!
Eram foarte necăjiți și mâhniți!
O primire cu „Huo!”
La Ploiești, după ce a plecat trenul din gară, îl văd pe generalul Dragalina îmbrăcat în haine civile (aveam și haine civile cu noi) și pe Valer Pop gata îmbrăcat. Și atunci am făcut o glumă, am riscat o glumă:
– Dar ce faceți, de pe acum vă pregătiți? Mai avem până la București. De ce v-ați gătit așa repede?
Și atunci Valer Pop îmi spune:
– Mă, Tilichi, mă, la București te duci numai tu cu Barbul. Noi ne dăm jos la Chitila. De la Chitila vom continua drumul cu automobilul. Aceasta, deoarece am fost avertizați la Ploiești că în Gara de Nord „se fac pregătiri pentru o manifestație ostilă”.
– Trenul nu are oprire în Chitila, am răspuns eu.
– Am spus noi să oprească la Chitila.
La Chitila s-au dat jos, inclusiv Manoilescu.
Am fost destul de calm. Am ajuns în Gara de Nord. Când trenul a oprit și am deschis ușa, am văzut peronul aproape plin de lume. O mișcare, parcă de adunare peste linii, spre peronul unde sosise trenul. Aud strigăte de „Huo! Huo!”, dar destul de timide și rare.
În uniformă, cu o geantă în care era harta de la arbitraj, am rămas puțin în cadrul ușii. Am privit înapoi, parcă așteptam pe cineva. În momentul când am început să cobor, au izbucnit puternice strigăte de „Ura! Ura! Trăiască armata română!”.
Ele punctau parcă fiecare pas pe care-l făceam pe treptele vagonului de dormit din care coboram, urmat de tinerii civili.
Cu geanta în mână, foarte serios, înaintam încet prin culoarul care se crea în mulțime, îndreptându-mă spre ieșire. Când am ajuns pe peronul perpendicular pe linii, aud din nou „Huo!”. M-am uitat înapoi și mi-am dat seama că lumea aștepta să coboare și ceilalți, care de fapt coborâseră la Chitila.
În fața gării erau mai multe automobile. Un subofițer de la Marele Stat Major m-a invitat la una dintre ele. Ce s-a mai întâmplat la gară nu mai știu. Manifestanții au rămas însă înșelați. Au mai așteptat ei să coboare „mărimile”, dar în zadar.
*
Însemnare 13 septembrie 1940
Astăzi, am terminat la Ilieni, (la) nord de Brașov, lucrările de evacuare a teritoriului „cedat”.
Cu câtă durere am văzut:
- Niște troițe ridicate de o școală secundară din Muscel, aduse de unguri în curtea școlii primare, unde erau aruncate pe jos și distruse cu securea. Treceau domnul general Náday și membrii ceilalți ai comisiei ungare și vedeau actele „unui popor cu o civilizație milenară (!?)”.
- La masa de la preotul reformat, nici el, nici soția, de origine română, nici fiica ei, nici primarul comunei nu au mai știut să vorbească românește. Așa au înțeles ei patriotismul?
Pentru seară, i-am invitat la un dineu la Aro. De nu le-ar face ungurii din Brașov o manifestație ca aceea de la Oradea.
…Iar eu mâine dimineață plec la București pentru procesele verbale ale Transilvaniei de nord cedate.
Ce curiozitate a soartei! Eu, care șapte ani am lucrat pentru a fi în cea mai bună situație de a ne bate cu acești „vecini”.
Editura Militară vă așteaptă la standul C-10 al celei de a XV-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care va avea loc în perioada 1-5 iunie, la
Complexul Expozițional Romexpo din București, în Pavilionul B2.
Invitatul de onoare, în acest an, va fi Japonia.
Salonul Internațional de Carte Bookfest este organizat de Asociaţia Editorilor din România, sub egida Federației Editorilor din România, cu sprijinul Ministerului Culturii și al Ambasadei Japoniei din București. (Trustul de Presa al MApN)
Actualitate
Startup-ul Shield AI dezvăluie X-BAT, un nou concept de dronă de luptă cu inteligență artificială
Actualitate
Armata SUA intensifică producția de piese 3D, depășind restricțiile de proprietate intelectuală

Lipsa drepturilor de proprietate intelectuală asupra multor componente ale echipamentelor militare împiedică armata să le reproducă rapid și eficient prin imprimare 3D. Astfel, armata intenționează să producă singură mai multe piese.
Armata SUA întâmpină dificultăți în reproducerea și imprimarea 3D a pieselor necesare pentru arme și platforme, deoarece nu deține proprietatea intelectuală a acestora. Din acest motiv, armata ar putea începe să fabrice mai multe piese prin imprimare 3D, fără a utiliza proprietatea intelectuală a furnizorilor, a declarat șeful interimar al Comandamentului de Materiale al Armatei, pentru Breaking Defense.
Lipsa proprietății intelectuale, o problemă costisitoare și timidă
Generalul-locotenent Christopher Mohan, comandantul adjunct și comandantul interimar al AMC, a declarat că industria nu ar trebui să fie surprinsă dacă armata va începe să producă mai multe piese prin imprimare 3D, fără a utiliza proprietatea intelectuală a furnizorilor. Scopul este de a repune în funcțiune tancurile, elicopterele și alte platforme mai rapid. El a recunoscut că acest lucru face industria „îngrijorată și obosită”, dar a adăugat că a fost transparent cu furnizorii cu privire la dificultățile armatei.
„Nu mai putem aștepta”
„Am fost foarte deschiși cu ei și i-am spus ieri unuia dintre partenerii noștri din industrie, nu fiți surprinși dacă veți vedea că facem lucruri pentru că nu putem aștepta. Nu putem aștepta”, a declarat Mohan într-un interviu acordat la conferința anuală AUSA de săptămâna trecută.
„Recunosc că proprietatea lor intelectuală este proprietatea lor intelectuală”, a spus Mohan despre furnizori. „Ne este rușine că nu am cumpărat-o de la început, ceea ce este o prostie, o misiune prostească.”
Exemplu concret: O valvă de anvelopă
Ca exemplu, Mohan a spus că, în urmă cu câteva luni, unul dintre vehiculele armatei nu funcționa din cauza unei probleme provenite de la o mică valvă din anvelopă, așa că a cerut furnizorului principal datele tehnice pentru a face inginerie inversă asupra valvei. Cu toate acestea, furnizorul nu deținea datele tehnice, deoarece aparțineau celui care a fabricat valva cu aproximativ două sau trei niveluri sub principal, așa că a durat și mai mult pentru a repara piesa.
„Nu putem trăi așa, nu-i așa? Așa că, din nou, am spus să nu fiți surprinși dacă începem să facem lucruri”, a spus Mohan, adăugând: „trebuie să existe un fel de model care să spună: ‘Hei, putem cumpăra drepturile doar pentru piesa pe care trebuie să o imprimăm. Nu trebuie să cumpărăm întregul sistem de vehicule sau orice altceva.”
Progrese în imprimarea 3D la scară largă
Deși lipsa deținere a proprietății intelectuale a furnizorilor rămâne o problemă pentru armată, Mohan a spus că armata a făcut progrese în utilizarea fabricației aditive la scară largă. Ca parte a unuia dintre „sprinturile” de imprimare 3D ale armatei, serviciul este pe cale să creeze 60 de piese în 60 de zile, deși Mohan nu a precizat pentru ce vor fi piesele. De obicei, ar dura săptămâni pentru a face o singură piesă.
În plus, serviciul a creat un depozit digital care are piese „simpliste” care sunt ușor de imprimat pentru soldații de pe câmpul de luptă, cum ar fi grile de ventilator, mânere de uși și multe altele.
„Este un magazin containerizat. [Soldații] au putut să treacă prin rețelele tactice până la capăt, să se conecteze la depozitul digital, să descarce piesa și să o imprime pe teren, așa că știm că funcționează”, a spus Mohan. „Nu este atât de ușor pe cât ne-am dorit, dar știm că avem capacitatea de a face asta.”
Economii substanțiale și piese mai rezistente
Secretarul armatei, Dan Driscoll, a făcut ecou sentimentelor lui Mohan, arătând unei mulțimi de la AUSA o aripioară pentru rezervorul de combustibil extern al unui Black Hawk pe care serviciul a creat-o fără proprietatea intelectuală a companiei.
„Acest lucru poate suna banal, dar simpla posibilitate de a ne face sau repara propriile piese poate economisi milioane de dolari și poate salva vieți”, a spus Driscoll în timpul discursului său de deschidere la AUSA săptămâna trecută.
„Sunt construite ieftin, așa că se strică des. Furnizorul percepe peste 14.000 de dolari pentru o înlocuire. Echipa noastră o poate face mai bine. Au scanat-o 3D, au făcut inginerie inversă, au imprimat prototipuri și au efectuat validarea structurală în doar 43 de zile”, a adăugat el, ținând piesa în mână.
El a spus că armata a reușit să fabrice piesa cu puțin peste 3.000 de dolari, adăugând că piesa fabricată de armată era „cu 300% mai puternică și cu 78% mai ieftină”.
Autorizarea soldaților de a repara pe câmpul de luptă
În plus, în septembrie, Driscoll a dat soldaților autoritatea de a repara ceea ce trebuie reparat pe câmpul de luptă, în cadrul anumitor linii directoare create de armată.
De exemplu, dacă există un risc mic de a repara ceva, soldații nu trebuie să treacă printr-un proces birocratic mai înalt pentru a obține aprobarea, dar dacă există un risc „mediu” sau „mare”, soldații vor trebui să treacă printr-un proces de aprobare lung. Acest nou sistem este benefic, a spus Mohan, deoarece anterior exista o abordare „unică pentru toți” pentru a obține aprobarea de a repara ceva pe teren, astfel încât soldații nu puteau repara nimic, chiar dacă era „risc scăzut”.
„Sunt în armată de mult timp. Nu am văzut niciodată pe nimeni să aibă probleme pentru că a reparat ceva, nu-i așa? a spus Mohan. „Trebuie să schimbăm modul în care gândim.”
Actualitate
Baza Aeriană din SUA devine poligon de antrenament pentru Qatar: Un semnal geopolitic puternic
-
Exclusivacum 3 zile
Burcu acuză: „SNPP transformă angajații în carne de tun pentru răzbunări personale! – Nu apără, ci exploatează!”
-
Ancheteacum 3 zile
ANP liniștește spiritele: Salariile polițiștilor de penitenciare nu sunt în pericol, restructurările nu implică disponibilizări
-
Administratieacum o zi
Băicoi: Primăria asigură verificări gratuite ale instalațiilor de gaz, prioritizând siguranța locuitorilor
-
Administratieacum 3 zile
Penitenciarul de Femei Ploiești – Târgșorul Nou: O abordare proactivă pentru reintegrarea socială, cu beneficii concrete pentru angajatorii din Prahova
-
Exclusivacum 3 zile
Protest divizat în penitenciare: Acuzații de deturnare și manipulare în SNPP – Reacția polițiștilor de penitenciare
-
Exclusivacum 2 zile
Jilavawood: Minciuni, padocuri și proteste de carton – Clanul Teoroc joacă teatru ieftin pe scena Justiției!
-
Exclusivacum 17 ore
Penitenciarul Ploiești si eternul Valentin Matei: Comisar-Șef, influencer de ocazie și păzitorul mistic al mormanului de gunoi
-
Exclusivacum 4 ore
Circul Teoroc își joacă ultima reprezentație: Lacrimi sindicale pentru „Finu” și un grad de chestor confiscat de la obraz!