E cert: trăim împreună sub presiunea unei inflaţii agresive, care muşcă zdravăn din venituri, făcând să scadă puterea de cumpărare a banilor. Sunt vremuri ce împing mase largi ale populaţiilor de pretutindeni, de la copii la bătrâni, să-şi restrângă consumul, lovind astfel în creşterea economică.

Şedinţa de marţi 10 mai, a Consiliului de Conducere al BNR, s-a înscris pe agenda acelor evenimente aşteptate cu interes sporit de autorităţi, de responsabilii din economie, de mass-media şi de publicul larg. Mai ales că, în urmă cu mai multe zile, au început predicţiile. Analişti dintre cei mai cunoscuţi, unii din bănci, alţii din mediul academic ori din presă, au deschis un câmp larg pentru cele mai diferite opţiuni. Semnificativ este faptul că mizele pe creşteri ale dobânzii de politică monetară de 0,25 la sută au fost puţine, cei mai mulţi indicând modificări între 0,50 şi 1,25 la sută. Aşadar, comunicatul BNR, care menţiona urcarea dobânzii cu

0,75 de puncte de bază, până la 3,75 la sută, nu avea cum să surprindă pe nimeni şi nici nu a avut acest scop. Dimpotrivă, tocmai faptul că deciziile BNR de ieri nu au fost de natură să surprindă pe nimeni este remarcabil. Pentru că dezbaterea pe marginea acestor predicţii a fost în bună măsură lămuritoare. Şi nu doar pentru publicul larg, nu doar pentru cei interesaţi de ratele la credite, ci şi pentru pieţe.

De reţinut însă, cu deosebire, este punctul forte al comunicatului din 10 mai, şi anume efectul scontat de BNR. Şi anume, un echilibru solid între trei obiective de prim ordin, pentru obţinerea căruia banca centrală nu se rezumă să-şi calibrele corect dobânda de referinţă, ci activează întregul arsenal de care dispune. Scopul fiind să asigure, în cât mai scut timp, stabilitatea preţurilor, deodată cu stimularea economisirii prin creşterea ratelor dobânzilor la depozite şi cu un PIB sustenabil. Trei decizii, împreună, vin să susţină aceste obiective: 1) creşterea la 3,75 la sută a dobânzii de politică monetară; 2) păstrarea controlului ferm al lichidităţii în sistemul bancar; 3) menţinerea nivelurilor actuale ale rezervelor minime obligatorii ale pasivelor în lei şi valută din instituţiile de credit.

Aceste decizii, ce exprimă în fond o înăsprire a politicii monetare, sunt departe de a fi fost adoptate numai prin raportări la mediul intern. Inflaţia e globală, e un flagel ce produce suferinţă în toată lumea, aşa că atât analizele ce au precedat aceste decizii, cât şi votul din Consiliu, au ţinut seamă – cum se arată expres în comunicat – de ce se întâmplă în toată lumea. Au fost deci analizate confruntările cu inflaţia ale marilor bănci centrale, îndeosebi ale Fed şi BCE, dar şi ale celor din Cehia, Polonia şi Ungaria. Pentru că România nu este singură pe o mare în furtună.

E cert: trăim împreună sub presiunea unei inflaţii agresive, care muşcă zdravăn din venituri, făcând să scadă puterea de cumpărare a banilor. Sunt vremuri ce împing mase largi ale populaţiilor de pretutindeni, de la copii la bătrâni, să-şi restrângă consumul, lovind astfel în creşterea economică.

În acest context, pe fondul unei crize globale, intervine o schimbare radicală în politica monetară a băncilor centrale. Din America până în Extremul Orient. Acum vreo 10-11 ani, imediat după ieşirea din criza globală de la cumpăna primelor două decenii ale acestui secol, cele mai importante bănci centrale din lume au deschis calea pentru Marea Relaxare, făcând ca dobânzile de politică monetară să coboare agresiv către zero sau până la zero. Decizie urmată de cumpărarea, de către bancile centrale, a unui mare număr de obligaţiuni ale guvernelor sau ale companiilor. Efectul? Bani mulţi şi ieftini, care să susţină redresarea economică, în împrejurarea în care inflaţia părea un dragon în adormire. Presa lumii a descris fenomenul ca un val mare, în creştere, ce a făcut să urce toate bărcile.

Acesta a fost fluxul. Acum e refluxul. Valul care a urcat toate bărcile se retrage. Bărcile îşi caută poziţii noi. Marea Relaxare a rămas undeva în urmă. E un timp nou, specific unor împrejurări noi, sub imperiul Marii Înăspriri. Dobânzile nu mai privesc în jos. Vremea dobânzilor mici a trecut.

Inflaţia globală curentă – care a marcat o creştere explozivă în martie, fără să-şi fi atins vârful, dovadă fiind faptul că a continuat să urce şi în aprilie pe cea mai mare parte a planetei -, este o problemă greu de rezolvat. Întâi şi întâi prin ea însăşi. Apoi, pentru că este potenţată de rănile provocate de războiul din Ucraina şi de perspectiva recesiunii. Europa contabilizează această problemă într-un cont de „extremă urgenţă”! România, de asemenea, şi-a deschis propriul cont de „extremă urgenţă”, în care înregistrează tot ce este legat de dinamica inflaţiei! Necazul, cel puţin deocamdată, este că în ambele conturi sunt înregistrate prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri.

Explicaţia e legată de tipul de inflaţie ce macină nervii şi banii lumii de mai bine de 16 luni încoace. O inflaţie în prea mică măsură dependente de vechea normalitate, devenită istorie începând din martie 2020, dar cu ochii larg deschişi către noua normalitate, de pe aversul medaliei, cu centre de atracţie cum sunt tranziţia energetică şi tranziţia ecologică, lângă multe alte tranziţii către viitorul apropiat. Or, ambele tranziţii, cea energetică şi cea ecologică, plutesc încă în metafizică, mai având ceva drum de parcurs până să devină realitatea încărcată cu forţa de intervenţie necesară pentru a dezrădăcina partea cea mai agresivă a acestei inflaţii. Acea parte structurală a inflaţiei, imună în faţa politicilor monetare ale băncilor centrale, îşi are cauzele pe reversul medalie, ca expresie concentrată a unei lumi dominate de o turbulenţă multiplă. Marea Înăsprire va rămâne o soluţie până când criza energetică şi criza ecologică nu se vor topi, treptat, în tranziţia energetică şi tranziţia ecologică.

Adrian Vasilescu