De ani buni, în lume se simte criza economică. S-au adăugat criza sanitară, mai nou criza internațională. Iar crizele acestor ani au probat criza de viziuni și, mai limpede ca oricând, criza de lideri. Efectele nefericite ale acestor crize au atins viața oricărui om. Așa cum se poate lesne observa, mulți se pretind creștini, dar nu se manifestă creștinește.

Destul să luăm în seamă, spre a avea confirmarea, dezinteresul în a lichida foametea, când se adună averi care exced cu mult viața și capacitatea de consum a posesorilor. Sau folosirea pandemiei mai curând ca ocazie pentru firme de a stoarce venituri, ori ca pretext de a limita libertăți și drepturi civice de către decidenți abuzivi. Sau mistificările răspândite dintr-o Ucraină mustind de armament și laboratoare pentru atacuri de tot felul, în loc de reforme democratice. Sau alunecarea mediatizării în manipulare și înlocuirea adevărurilor vieții de zi cu zi cu propaganda. Sau cramponarea de funcții, după ce ai dus la prăbușire sectoare întregi din propria țară, în vreme alții își afirmă națiunile.

Unii se filmează la biserică. Dar aceasta nu schimbă faptul că manifestările lor nu au de a face cu creștinismul.

Peste toate, promițătoarea cooperare a oamenilor din ultimele decenii a fost înlocuită cu desfigurarea democrației și antagonizarea societăților. Pe acest fundal, ura se extinde. Or, ura este tot ce-i mai opus dreptății și iubirii aproapelui.

În această situație, oricine gândește matur ajunge să se întrebe: ce îndreptățește persoana la calitatea de creștin? Ce are de făcut pentru a fi creștin? Aceste întrebări nu se pun pentru prima oară. Din păcate, ele se pun rar. Azi, ele ar fi de pus explicit – viața o cere.

Așadar, ce legitimează pretenția de a fi creștin? Răspunsul direct îl găsim mai întâi în ceea ce Noul Testament numește „justificarea” creștinului sau „îndreptățirea” la calitatea de creștin (în traducerea sugestivă a lui Bartolomeu Anania, Biblia, Editura Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, din care și cităm). Apostolul Pavel, care a semnificat viața și învățătura lui Iisus, a dat răspunsul durabil. Este îmbucurător că azi bisericile – catolică, protestantă, ortodoxă, neoprotestante – sunt mai curând convergente în această privință.

În Epistola către Corinteni, Pavel luptă sesizabil cu suficiența celor care nu mai văd dificultățile reale ale vieții, fiind instalați în conformismul instituțiilor existente. El argumentează stăruitor că a fi creștin înseamnă a fi liber și a te dedica unei cauze a tuturor. „Fiindcă deși sunt liber față de toți, rob tuturor m-am făcut, pentru ca cei mai mulți să-i dobândesc. …Tuturor toate m-am făcut, pentru ca în orice chip să-i mîntuiesc pe unii. Dar toate de dragul Evangheliei le fac, ca să-i fiu părtaș” (Corinteni I, 9:19-23). Așadar, nu mulțumirea cu ce ai ajuns este calea creștinului. În mod firesc, acesta are în față devoțiunea pentru oameni, sacrificiul lui Iisus și urcarea la ceruri, prin care Dumnezeu a semnalat valorile de urmat de către oameni. Creștinul se folosește de libertatea sa pentru a se dedica cauzelor omenești apărute în viața umanității și acționează astfel încât dificultățile să fie depășite. În Epistola către Galateni, Pavel luptă și cu cei care, având reticențe și teamă față de prezent, se refugiază în amintirea trecutului. Or, creștinul nu se manifestă doar în trăiri, ci săvârșește fapte specifice credinței sale. „Așadar, țineți-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și nu vă prindeți iarăși în jurul robiei….Fiindcă voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu vă folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți-vă unul altuia prin iubire” (Galateni II, 5:1-13). Creștinul are a urma deviza iubirii aproapelui în orice împrejurare a vieții. El are în față acțiunea lui Iisus, care a manifestat iubirea de oameni în toate împrejurările vieții lui și înfruntând pericolele cele mai mari.

În Epistola către romani, Pavel și-a formulat strâns răspunsul: „socotim că prin credință se va justifica omul” (Romani, 3, 28). Un adevărat creștin trăiește din credința sa. Credința în Iisus este o nesfârșită bogăție, iar cine are credință ajunge la ceea ce dorește, căci credința induce schimbări, iar Dumnezeu îl ajută.

Pavel a plecat de la premisa că Iisus ne-a făcut cunoscută „milostivirea” lui Dumnezeu și că numai în „credință ” primim acest „dar” (Eduard Lohse, Paulus. Eine Biographie, C. H. Beck, München, 2003). Doar prin mijlocirea „credinței” ne și putem înfățișa curați în fața lui Dumnezeu și putem dobândi „mântuirea”.

Din nefericire, situațiile la care a reacționat Pavel – reducerea credinței la respectarea câtorva prescripții, fără interes pentru situația oamenilor, sau retragerea în interioritate, lăsând să continue neajunsurile din jur – istoria le repetă. Astfel că mereu este nevoie de viață morală, civică, socială în curățenie și de acțiune de înnoire, luându-l în considerație pe fiecare semen.

Faptul a fost observat cu acuitate de părinții bisericii și de reformatorii creștinismului de cu secole în urmă. La întrebarea ce înseamnă în definitiv a fi creștin, ei au răspuns profilând mai departe viziunea justificării creștinului prin credință și bună purtare și prin acțiuni de apropiere a „împărăției lui Dumnezeu”. Cum scria Pavel, „Iisus ne-a eliberat pentru libertate” (Galateni, 5:1). Iar un teolog a formulat cel mai clar ce avem de înțeles prin aceasta: „libertatea este dar și sarcină, în același timp” și „a fi eliberat pentru libertate înseamnă pentru Pavel a fi eliberat și pentru iubire” (Hans Küng, Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katholische Besinnung, Piper, München, 2004, p. IV-V). A fi creștin înseamnă a și face cât mai mult din devoțiune față de ceilalți în vederea realizării proiectului divin.

Justificarea („îndreptățirea”) este actul prin care i se cere lui Dumnezeu recunoașterea unui om, expus inevitabil tentațiilor, păcatelor și presiunilor lumii, ca fiind bun. Premisa biblică este că Iisus a preluat pe cruce păcatele oamenilor și că Dumnezeu este cel care acordă „grația (gratia)” sa (Titus, 3:4, 5). Teza care a schimbat istoria umanității a fost aceea că justificarea creștinului se întemeiază pe „credință” (Romani, 3:28, 30; 4:5; 5:1, Galateni, 2:16). Această credință te face să eviți păcatul, să cauți iertarea, dacă l-ai săvârșit, totuși, dar te face și să lupți pentru o lume a dreptății și iubirii aproapelui. În cartea Despre libertatea creștinului (1520), Martin Luther este cât se poate de explicit: „Așa că ne dăm seama că un creștin are destul prin credință și nu are nevoie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci înseamnă că este dezlegat de toate poruncile și legile; iar dacă este dezlegat, atunci este cu siguranță liber. Aceasta este libertatea creștină, singura credință, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învață că nu avem nevoie de niciun alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântuirea, despre care vrem să spunem mai multe lucruri în cele ce urmează”( Martin Luther, Scrieri, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traducere Petru Forna, p.159-160). Altfel spus, libertatea creștină include credința ce te pune în mișcare să preiei cauze ale celorlalți oameni și să contribui la „împărăția lui Dumnezeu”.

Luther a găsit acest înțeles activ al credinței în Scripturile creștinismului și l-a valorificat. Pe baza ideii justificării prin credință, el s-a distanțat imediat de concepția curentă, după care Dumnezeu este doar Stăpânul, care dă lumii direcție și emite cerințe față de oameni, în favoarea concepției după care „milostenia” lui Dumnezeu este temei și imbold al vieții active. Nu lucrări cuvioase și exerciții sau recunoașteri lumești, ci orientarea în viață conform „dreptății” și „iubirii aproapelui”, izvorâte din viața lui Iisus, duce la „grație (Gnade)”. În acest fel, „credința (Glaube)”, dar nu oricare credință, ci acea „credință” ce se prelungește în fapte specifice, devine „justificarea” creștinului.

Jean Calvin a explicitat alt aspect al justificării. El a plecat de la premisa după care Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci și diriguitorul ei continuu și izbăvitorul ei. Dumnezeu alege oamenii pentru proiectul său cu lumea. „Alegerea” este gestul prin care Dumnezeu stabilește că unii oamenii sunt destinați vieții veșnice, alții morții perpetue (Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, traducere Elena Jorj și Daniel Tomuleț, vol.I p.345-347). Credința în Iisus este condiție a „salvării” pentru viața veșnică, iar obținerea ei este chestiune de „grație (Grace)”. Semnul obținerii „grației”este reușita în lucrările întreprinse pentru apropierea „împărăției divine”, spre gloria lui Dumnezeu.

Omnipotența lui Dumnezeu este vigilentă, eficientă și activă (p.305) și rezultă din bunătate și grijă pentru oameni. Nimic în evenimentele individuale nu este la întâmplare; nimic nu se petrece în lume fără providență (p.310). Dumnezeu își pune în aplicare proiectul pentru poporul său, dar de aici nu rezultă că oamenii trebuie să stea pasivi. „Predestinarea” nici nu este același lucru cu „soarta” antică. Și Jean Calvin este cât se poate de clar: „Aceasta înseamnă că noi nu suntem nici pe departe împiedicați de hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu să ne purtăm de grijă sau să ne punem în ordine toate lucrurile, dar întotdeauna cu supunere față de voința sa. Motivul este evident, căci Cel care a stabilit limitele vieții noastre ne-a încredințat în același timp și grija față de ea. El ne-a oferit mijloacele și remediile necesare pentru a o păstra; de asemenea, ne-a făcut capabili să prevedem pericolele și, ca nu cumva ele să ne ia prin surprindere, ne-a pus la dispoziție remediile și precauțiile necesare. Acum este limpede care este sarcina noastră”(p.321-322). Certitudinea „predestinării” pune în inimi o încredere în Dumnezeu plină de bucurie (p.330) și determină la „asceză”, care este chibzuința rațională de a îndeplini condițiile obținerii „grației”.

În vreme ce comilitonul său la Sorbona, Ignatiu de Loyola, întemeia ordinul iezuiților cu deviza „sentire in Ecclesia”, Jean Calvin formula deviza „onoare lui Dumnezeu”. El fructifica afirmația lui Pavel că „în Hristos Dumnezeu ne-a ales pe noi (credincioșii) să salvăm lumea”(Efesieni, 1, 4).

Convingerea potrivit căreia justificarea s-ar obține doar prin „credință” a atras și reacții. Conciliul din Trento (1543-1565) a fixat pentru multă vreme replica după care cel care crede că doar prin „credință” se atinge iertarea păcatelor și „grația” divină nu are de a face cu creștinismul. Mai trebuie luate în seamă Poruncile lui Dumnezeu și nevoia manifestării credinciosului în acord cu voința divină.

Luther însuși nu a fost deajuns de explicit atunci când a discutat libertatea creștinului. Când țăranii germani s-au răsculat în numele ei, el i-a criticat – ceea ce nu avea legătură cu creștinismul. În contrapondere, însă, lucid, în 1830, Hegel a pus capăt tezei „bisericii cu diferite clase de oameni”. „Înțelegem însă libertatea creștină – declara magnificul rector de atunci al Universității din Berlin – astfel că fiecare este declarat demn să se adreseze, cu gândurile sale, rugăciunile sale și slăvirea sa, lui Dumnezeu, că fiecare își stabilește el însuși relația sa cu Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu el, iar Dumnezeu însuși se realizează, la rândul său, în spiritul uman. Avem de a face, astfel, nu cu o divinitate care este supusă determinărilor naturii, ci cu un Dumnezeu care este adevărul, rațiunea veșnică și conștiința acestei rațiuni, adică este spirit” (Hegel, Berliner Schriften 1818-1831, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997, II, p.33). Hegel a făcut clar faptul că libertatea creștină este reală doar fiind pentru orice om și în orizontul „libertății spiritului (Freiheit des Geistes)”- „spiritul” fiind sinteză a libertății individuale și a bunei stări a tuturor.

Este de salutat faptul că bisericile au evoluat spre a-și pune de acord înțelegerea justificării (îndreptățirii). În 1999, spre exemplu, s-a semnat o declarație în care se proclamă o „înțelegere împărtășită a învățăturii justificării” de către biserici odinioară rivale. În declarație se spune că numai din „grație” și în „credință” în „mântuirea” propovăduită de Hristos suntem luați în seamă de Dumnezeu și primim „sfântul spirit”, care ne înnoiește inimile și ne face capabili de bune lucrări. Mesajul „justificării” este în mijlocul mărturiilor Noului Testament despre acțiunea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos și ne spune că noi, păcătoșii, datorăm viața noastră nouă „milosteniei lui Dumnezeu”, pe care o primim în „credință”, dar abia urmează să o merităm. Teoria justificării, parte a doctrinei creștine și legată de „adevărurile de credință”, va orienta teoria și praxisul ce se revendică din Iisus (Hermann Fischer, Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert, W.Kohlhammer, Stuttgart, 2002, pp.272-304). În acest fel s-a încheiat controversa istorică asupra îndreptățirii pretenției de a fi creștin.

Fără a intra aici în detalii, putem spune că „justificarea” creștinului este privită astăzi cu ochi noi, rezultați din nevoia resimțită de revenire la „mesajul creștin originar” (Hans Küng, Rechtfertigung…, p.X). Acest mesaj includea în credință și acțiunea în consecința îmbrățișării dreptății și iubirii aproapelui. Pe de altă parte, deja Karl Barth a înlocuit împărțirea oamenilor în aleși și damnați cu ideea că în Iisus orice om este ales și că biserica mijlocește alegerea.

Alegerea de către Dumnezeu nu mai desparte creștinii și lasă loc cooperării pe alte teme. Pe acest curs au ajuns la înfăptuiri practice în viața comunităților cei care au încurajat intensificarea grijii pentru justificare din partea fiecărui creștin, recunoscând că Dumnezeu îl poate oricând chema la judecată.

Teologi profund credincioși și excelent pregătiți juridic și retoric au contribuit la crearea spiritului civic al oamenilor liberi și întreprinzători ai societății moderne, care contribuie, la rândul său, la apropierea „împărăției lui Dumnezeu” pe Pământ. În orice caz, faptele ar trebui să dea de gândit din prima clipă atunci când se discută cine se poate socoti îndreptățit să se socotească creștin.

Teza mea este aceea că a fi creștin presupune vederi, atitudini și acțiuni, plecând, firește, de la credință: credința în Iisus ca revelator al unei relații anume cu Dumnezeu, care a așezat „mântuirea (redempțiunea)” în consecința promovării dreptății și iubirii aproapelui. Ne amintim, Kant a formulat imperativul categoric al moralei creștine: poartă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maximă a conduitei fiecăruia. Hegel a simțit nevoia să precizeze că libertatea creștină leagă intim viața persoanei cu viața tuturor. Alți filosofi au rafinat această legătură. Aș reformula imperativul, la rândul meu, astfel: „acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieții umane pe Pământ și să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața oricui, de ceea ce s-a petrecut în sfera acțiunii tale”.

În opinia mea, imperativul ce se adresează creștinului în zilele noastre este ca înfăptuirea dreptății și iubirea aproapelui să fie duse până la capăt – adică dincolo de conformismul instituțional al unora („fac ceea ce se cere”) și de exhortațiile subiectivismului („nu-s vremuri să faci ceva” sau „fac doar ce-mi spune tradiția”) ale altora. Duse până la capăt – adică, făcând ceea ce este nevoie în orizontul înfăptuirii „împărăției lui Dumnezeu”! Schimbând, așadar, tehnologii, cunoștințe, relații, instituții, roluri pentru a întruchipa valori! A fi creștin presupune vederi- de pildă, a valorifica oamenii înainte de orice, a cultiva disponibilitatea la schimbare, inclusiv la schimbarea de sine, a pune dialogul mai presus de orice. A fi creștin presupune atitudini – de exemplu, a nu ceda egoismului și lăcomiei, a nu te lăsa în seama primelor impresii și a simplei propagande. A fi creștin presupune acțiuni – precum a spune pe nume sărăciei, imposturii, minciunii, nedreptății, a-l apăra pe cel în necaz și a propune celor din jur soluții mai bune decât cele pe care le practică.

Numai sub aceste condiții ești azi creștin – cum cerea apostolul Pavel.

Andrei Marga