Un ofițer e numit comandant de batalion. Știre. Preluată, apoi, pe o pagină a unui ofițer în rezervă. Se adună comentariile. De-a valma, civili și militari, deopotrivă.

Încă un oportunist care vine doar să mai ia un grad în plus. Un neavenit de promovat…, scrie, tranșant, unul. La cum se fac numirile în armata română, azi…, se pretinde cunoscător un altul, lăsând, la adăpostul punctelor de suspensie, posibilitatea unei generalizări stupide, marcând, astfel, printr-un oftat scriptic – care ar vrea să încorporeze cunoașterea profundă a unei realități cu totul viciate în care suntem nevoiți să supraviețuim – tristețea sa iremediabilă.

De remarcat, niciunul din vajnicii critici de circumstanță nu-l cunoaște personal pe ofițer. Nu l-au întâlnit niciodată, nu l-au auzit vorbind, nu au fost cu el într-o misiune, nu au făcut parte dintr-o structură pe care a comandat-o. Nu citesc nici măcar comentariile celor care îl cunosc și care intervin în discuție, adăugând frumoase și elogioase cuvinte despre cariera militară a ofițerului.

Un text plasat pe pagina de Facebook a publicației săptămânale a MApN este distribuit pe un grup unde se regăsesc destui militari, activi și în rezervă deopotrivă, cu grade diferite, mai degrabă spre „execuția” autorului decât spre lectură și opinii diverse.

Ploaia de invective este însoțită de mizerii suportate cu greu de arealul electronic, de neadevăruri evidente, scrise într-o limbă română aproximativă, …ăsta nu are armată câtă avem noi… (deși autorul textului distribuit e militar de carieră, plecat de la 14 ani la liceul militar, cumulând 37 de ani de port al uniformei militare!), …e un politruc făcut ofițer la apelul de seară…, …habar nu are despre ce vorbește, eu știu, că sunt șofer…, …să cerem (greu de aflat cine e acel „noi”, subînțeles!) să fie dat afară… Pentru a vă cruța ochii de ploaia injuriilor, m-am străduit să reproduc aici numai câteva din zicerile indignaților.

Un frumos cuplu de muzicieni militari e prezentat cu realizările sale, dar mai ales cu dificultățile întâmpinate în garnizoane diverse, de-a lungul vremii, alături unul de altul, la bine și la rău, încercând să-și facă meseria și participând la inițiative locale, oferind, prin muzică, un sprijin copiilor cu autism. Neplătiți, voluntari.

Ăștia nu au stat ca noi, în poligoane, să nu se plângă…, scrie unul. Viață de greieri, ce să zic, alte subiecte nu aveți?…, își închipuie că știe altul cum e viața „greierilor”…

Pe aceia care nu au nicio legătură cu armata îi pot înțelege. Nu pricep și nici nu vor putea pricepe vreodată frumusețea și dificultățile inerente ale diferitelor arme și specialități, pentru că o astfel de cunoaștere le este imposibilă din afara instituției militare.

Puși să alerge 1.000 (nu zic 3.000!) de metri, să mânuiască un colos de oțel, să tragă cu o piesă de artilerie sau să sufle într-un instrument muzical, în deplasare sau pe loc, la -5 sau 40 de grade Celsius, vor trăi deplin neputința împlinirii unor asemenea sarcini.

Probabil, nici după un antrenament asiduu. Fiindcă, de aceea, a fi militar presupune să te dedici unui domeniu prin excelență vocațional.

Nu-i înțeleg însă pe aceia care sunt sau au fost în uniforma armatei române. Lipsa informării e o culpă. Frustrarea, o înfrângere neasumată. Răutatea, un eșec al ființei.

Dar m-am întrebat când oare au început unii rezerviști, care pretind, firesc, respect, să vorbească mizerabil despre unii ofițeri numiți în funcții, fără să-i fi cunoscut, fără să-i fi întâlnit măcar o dată în viața lor?

Oare când s-a instalat în mintea criticilor iuți la mânie ideea că orice comandant numit într-o funcție este un ticălos, un oportunist, un neavenit, un mațe-fripte, un sac de box în care poți lovi cu frustările nici măcar „înmănușate”, cu resturile fetide ale unei existențe ratate și complexate?

Oare de când aspirațiile de comandă trebuie terfelite, socotindu-i pe aceia care încă visează frumos ca fiind ariviști, lipsiți de scrupule, parveniți, unii care doar „bifează” funcții? Sigur, există excepții. Au fost și vor fi mereu.

Dar chiar nu mai poți stărui măcar în gândurile tale la „bastonul de mareșal” din ranița aceea de soldat, pentru că unii te așteaptă la „colțul” postărilor pe Facebook pentru a te acoperi de lături?

De când unii, încă sau foști în uniforma armatei, își închipuie că știu întocmai detaliile parcursului profesional al altor militari cu vechime, pentru a-i judeca și înjura, sub nume propriu sau pseudonim (o mare dovadă de curaj civic!) în spațiul public – fiindcă acesta este, din nefericire, statutul postărilor Facebook secvențial citate de mine, aici –, fără teama de ridicol, înainte de toate, fără spaimă de pedeapsă, fără, măcar, o urmă de bun simț și onoare? Mințind, rostind/scriind injurii, amenințând.

Din punctul meu de vedere, cred că avem nevoie de un tsunami de solidaritate, mai ales astăzi. De respect reciproc, de conviețuire profesională onestă, cunoscându-l bine pe Celălalt, diferit de noi, sancționându-i pe impostori și infractori.

Și modelele, nu uitați, vor fi mereu liderii către care privesc cei din formație. De la care vor trebui să învețe ceilalți dăruirea, altruismul, omenia, dreptatea, tenacitatea și respectul față de regulă. Inclusiv onoarea. Nu doar în salut,
ci și în fapte! (Florin Sperlea).