Alții, de asemenea, în timpul serviciului, au fost răniți și au rămas cu sechele pe viață. Facem cunoștință cu câțiva dintre cei care, în uniformă militară, au fost răniți și ulterior s-au recuperat, măcar parțial.

Acum, la ani de zile distanță de la evenimentele nefericite, au puterea să vorbească relaxat, să povestească despre momentele dure prin care au trecut.

Plutonierul-major  Marius-Bertoni Taifas a fost rănit în teatrul de operații din Afganistan, în 2009. La mai bine de un deceniu de la cele petrecute, Taifas povestește despre incidentul care i-a marcat viața și cariera militară.

Cum s-a întâmplat acel incident în care ați fost rănit?

Am participat la misiune în 2009, cu Elementul Național de Sprijin, o structură a Comandamentului Logistic Întrunit (CLÎ) prin care asiguram sprijin logistic tuturor forțelor aflate în Afganistan. Atunci era Batalionul 280 Manevră din Focșani în teatru, iar misiunea noastră nu se anunța a fi una cu un grad de risc foarte mare, nefiind în prima linie.

La 20 noiembrie, la o lună după ce am ajuns în teatru, a avut loc un atac cu rachetă asupra bazei, în urma căruia am fost grav rănit.

Care a fost diagnosticul medical?

După ce a lovit racheta, am fost conștient, am reușit să mă târăsc câțiva metri din zona unde am fost lovit. Am strigat la colegi. Au venit și mi-au pus un garou la picior.

Am avut dublă fractură – de tibie şi peroneu –, artera femurală secționată, câteva răni la cap, din care una mai gravă, şi foarte multe schije în spate.

Am fost transportat la spitalul ROL 3, în Kandahar, unde, de urgență mi s-a reconstruit artera femurală. Ulterior, am fost evacuat către spitalul din Rammstein, Germania.

Am făcut o escală la Bagram, pentru că, pe traseu, personalul medical a constatat că nu se iriga piciorul cum trebuie, punându-se problema amputării acestuia. Cu tratament de urgență, problema s-a rezolvat şi am continuat către Rammstein, unde am suferit 14 operații de reconstrucție.

Au fost momente grele, dar am avut parte de medici foarte bine pregătiți. Acolo m-am întâlnit cu mai mulți colegi români, răniți în aceeași perioadă.

Ne-am întors în România, la 20 ianuarie, și la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central, timp de opt luni, am continuat recuperarea.

A fost o perioadă grea, aveam 24 de ani, îmi doream să continui cariera de militar, dar atunci am crezut că acela este capătul drumului. Atât eu, cât și colegii, cu sprijin din partea MApN și a medicilor, ne-am recuperat, după care ni s-a oferit posibilitatea să ne reintegrăm în armată pe funcții necombatante.

În cazul dumneavoastră, problemele fizice cauzate de acest incident au fost atenuate de un psihic puternic?

Cred că toți avem psihicul puternic. Când ești militar, știi care sunt riscurile meseriei. Un rol important în reintegrare îl joacă familia, dar și conducerea structurii unde urmează să activezi. Nu în ultimul rând, sprijinul colegilor este foarte important.

Dacă ești sprijinit și încurajat, dacă ți se oferă ceva pe care să te mulezi, să te simți util, poți reveni la o viață normală. Proiectul Invictus a venit ca o mănușă, într-un moment când aveam nevoie de așa ceva.

Militarii au nevoie să se simtă utili în continuare, la un nivel înalt, să poată aduce din nou cinste Armatei României și țării, prin participarea la competiții sportive și câștigarea de medalii.

Plutonierul-major Cătălin Pârvu a fost rănit la 18 august 2011, în teatrul de operații din Afganistan, atunci când se afla într-o misiune de patrulare pe un sector de autostradă. Această zi, specială pentru el și pentru familie, este rememorată în rândurile de mai jos.

Puteți să ne spuneți cum ați fost rănit? Este greu, știu, dar momentul acela trebuie cunoscut de mai multă lume.

Da, este adevărat. La 18 august 2011, mă aflam în teatrul de operații din Afganistan. Executam o misiune de patrulă, pe autostradă, și completam o misiune a partenerilor americani, ca parte de final a acelei patrule.

Undeva în jur de ora nouă dimineața, mașina în care mă aflam pe funcția de top cover a declanșat un dispozitiv explozibil improvizat. Pentru că eram afară din mașină, acea explozie m-a prins mai mult decât pe ceilalți colegi. A fost un moment pe care pur și simplu nu l-am putut controla.

Mașina a fost distrusă, iar în momentul impactului am fost lovit la cap, față și coloană. Am fost ca o minge de ping-pong, deoarece aveam o centură de siguranță legată de podeaua MRAP-ului.

În momentul exploziei am fost aruncat în sus și tras, în același timp, în jos. Așa mi s-a rupt o vertebră. Am fost dat cu capul de mitralieră și cam atât aș putea spune despre momentul incidentului.

Au fost secunde pe care nu le pot povesti, pentru că de fapt nu sunt secunde, ci o singură fracțiune de secundă. În momentul respectiv nu te poți controla, nu te poți apăra absolut deloc și, ulterior, leșini.

Urmează praf, sunete pe care le auzi, dar de fapt urechile îți piuie sau ai amețeli. Este o fracțiune de secundă în care, oricât de pregătit ai fi ca militar, nu ai cum să reacționezi. Este acel moment zero al vieții.

Care a fost diagnosticul medical?

Imediat după incident am fost internat în FOB Bullard, în infirmeria bazei, unde am fost cusut la față. Plaga tăiată la față a fost suborbitală stânga.

La aproximativ patru zile de la incident, am fost evacuat medical la spitalul ROL 3, în Kandahar, cu prezumție scădere vizuală a ochiului stâng. În urma CT-ului făcut în Kandahar, am fost diagnosticat cu comoție cerebrală de gradul I, care, mulțumită lui Dumnezeu, a avut o evoluție favorabilă.

Ulterior, am stat internat aproximativ trei săptămâni în ROL 3, după care m-am întors alături de camarazii mei. Sunt unul din militarii români care au continuat misiunea imediat după incident. Am considerat că Dumnezeu mi-a dat o șansă și trebuie să-mi continui misiunea până la capăt.

Făceam parte din Batalionul 265 Poliție Militară. Polițiștii militari sunt învățați că niciodată nu fac pasul înapoi. Fiind unul din militarii răniți mai norocoși decât alți camarazi, am considerat că trebuie să continui această misiune și s-o duc până la capăt.

Cât de mult a contat camaraderia, dincolo de grad, de haină militară, de funcție, atunci când ați fost salvat din acel incident?

Îmi aduc aminte momentele de după explozie. Era mult praf în mașină. Am văzut sânge. Am crezut prima dată că este sânge de la colegii mei din mașină. Am intrat în MRAP, mi-am întrebat colegii dacă sunt bine. Abia apoi mi-am dat seama că sângele era de fapt de la fața mea.

În protocolul urmat după incident, trebuia să iasă cineva și, dacă eram apți de luptă, să asigurăm perimetrul, astfel încât ceilalți din spate sau din față să poată să se apropie de mașină.

Când am ieșit afară din MRAP, cum era el într-o parte, mă uitam stânga-dreapta și vedeam cu bucurie camarazi care deja făcuseră cordonul de siguranță și încercau să se apropie de mașină. Ceilalți camarazi din patrulă au răspuns prompt.

Ulterior, am ajuns în bază, în infirmerie. Acesta a fost un moment care m-a impresionat. Acolo camarazii încercau să mă ajute cum puteau, unul să-mi ia vesta, altul să mă ajute să mă schimb. Au venit cu toții să mă sprijine și să mă ajute să trec oarecum bine peste acest eveniment.

Medicii din infirmeria de acolo m-au ajutat, inclusiv medicul american, care m-a cusut la față.

Pentru mine era o problemă oarecum deosebită. La 18 august făceam 18 ani de căsătorie, iar soția aștepta să o sun să-i spun La mulți ani! N-am reușit să fac acest lucru deoarece capacitatea mea mintală era afectată.

Ulterior, colegii mei de pluton și comandantul m-au ajutat să reintru în patrulă. Imediat ce m-am întors din spital și am solicitat să ies iar în patrulă, îmi era frică pur și simplu să pun piciorul jos sau să ies să fiu top cover. Îmi tremurau picioarele. Dar cu ajutorul colegilor din pluton am reușit să trec peste asta și totul a decurs bine până la finalul misiunii. 

V-ați recuperat atât de bine încât acum faceți și lucru voluntar pentru armată. Povestiți-ne!

În 2014 am fost operat a doua oară pe coloană. După, am început să fac sport. În 2016 am îmbrățișat cu drag invitația Ministerului Apărării Naționale, de a participa la Invictus Games, un proiect frumos, care se adresează tuturor militarilor răniți în teatrele de operații și nu numai. Proiectul a devenit o familie.

Cel puțin noi, militarii, am reușit să ne cunoaștem între noi, să ne cunoaștem problemele, afecțiunile, să ne ajutăm și să ne susținem. În timpul serviciului ești înconjurat de camarazi, iar acasă ești înconjurat de familie. Ei îți dau puterea să mergi mai departe.

Consider că orice persoană care trece printr-un moment traumatic poate să folosească un pic din spiritul Invictus, care înseamnă familie, înseamnă să ai curajul să spui ceea ce simți, să ceri ajutorul când nu mai poți și să oferi ajutorul când ai posibilitatea.

Astfel, majoritatea oamenilor vor conștientiza faptul că doar împreună putem reuși.

Începând cu 2019 am reușit să demarez procedura de înființare a unei asociații. Această idee mi-a venit încă de la Toronto, unde prințul Harry, la finalul Jocurilor Invictus, ne spunea:

Ați găsit lucruri frumoase aici. Mergeți acasă, faceți și voi lucruri frumoase și nu contează ce faceți, dar faceți un pas cât de mic.

Am prins curajul, în cele din urmă, să spun prietenilor, camarazilor mei, că îmi doresc să creez o asociație care să se ocupe de partea vocațională a tinerilor care doresc să îmbrățișeze cariera militară, a copiilor din zona rurală care nu au posibilități să se antreneze, nu au posibilități materiale să acceadă în sistemul militar.

De ce spun asta? Pentru a intra în sistemul militar ai nevoie de antrenament. Automat ai nevoie de o pereche de adidași și de spațiu unde să te antrenezi.

Asociația pe care am înființat-o a reușit să pună la dispoziția tinerilor un traseu utilitar aplicativ, format din cele zece elemente în care tinerii se pot antrena gratuit pentru accederea în sistemul militar. Printre altele, ne dorim, cu această asociație, să încercăm și partea educativ-culturală, cu proiecte care să atragă tineri spre domenii culturale.

Caporalul Eugen Pătru, unul dintre reprezentanții României la ultima ediție a Jocurilor Paralimpice, s-a ales cu o rană greu vindecabilă, la 30 martie 2014, în teatrul de operații din Afganistan. Cum s-a recuperat, cum a trecut peste traumele psihice și fizice, cum a devenit sportiv de performanță, sunt informații care se regăsesc în rândurile de mai jos.

Vă aduceți aminte de acel moment care, până la urmă, a însemnat un punct de cotitură în viață dumneavoastră, dar și în cariera sportivă?

Am fost rănit la 30 martie 2014. Îmi aduc aminte acea dimineață, când plecam în patrulă. Eram în deschiderea drumului către casa guvernatorului afgan, unde comandantul avea o întâlnire cu acesta. Am făcut pregătirea misiunii cu o seară înainte.

Eram la cercetare cu colegul meu Marius Cănuci, am oprit o mașină suspectă pentru a o controla. Am dat prin stație să vină și celelalte două mașini, pentru a putea face inelul de siguranță, numai că în acel moment o altă mașină a trecut pe lângă noi și s-a detonat.

În incident și-a pierdut viața camaradul meu, Claudiu-Constantin Vulpoiu, care avea o fetiță de doi ani acasă, pe Sara. Echipa de evacuare medicală a venit destul de greu. Comandantul de patrulă a rămas fără o mână, din păcate.

Toți ne-am fi dorit să fi rămas în viață și Claudiu Vulpoiu, însă din păcate nu a fost așa. Eu am suferit 26 de operații. Am fost transferat în Germania, unde am făcut și recuperare timp de patru luni și jumătate. A fost cea mai grea perioadă. La recuperare am învățat din nou să merg, ceea ce este greu.

Ulterior, în 2016, după ce mi-am mai revenit fizic și psihic, am fost invitat în proiectul Invictus. Inițial nu am vrut să vin, dar m-a convins plutonierul-major Ionuț Butoi. Am venit pentru înot.

Medicii din Germania mi-au recomandat înotul, dar pentru recuperare, nu pentru sport de performanță. Am încercat și arcul. M-am îndrăgostit de el și am rămas acolo.

Ulterior, am participat la mai multe competiții, unde am câștigat și medalii, inclusiv la Jocurile Invictus de la Sydney, din 2018, unde am câștigat aurul la individual și argintul la echipă.

Am mai participat la jocurile militare din Wuhan, din 2019, unde am câștigat medalia de bronz. Anul acesta, la 8 iulie, m-am calificat la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, unde, din păcate, am terminat pe locul 17. Totuși, sunt fericit că am participat.

Cred că eram mult mai trist dacă ratam calificarea, pentru că în iulie au fost două turnee de calificare: la primul, în Europa, am terminat pe locul al III-lea și am ratat calificarea, dar la al doilea, internațional, am terminat pe locul I și m-am calificat.

Înainte de acest incident tragic, în care ați fost rănit, ați mai fost martor la
alte incidente de această natură?

Din fericire, nu. Am mai avut o misiune în 2011, cu Batalionul 2 Infanterie Călugăreni, unde a fost un incident cu un militar român pe zona noastră. Incidentul a avut loc în ziua în care nu am fost în patrulă și nu l-am văzut de aproape.

În schimb, am mai văzut incidente cu afgani. Eram destul de pregătiți pentru orice se întâmpla acolo, dar nu ne-am așteptat la o mașină-capcană, cu o cantitate mare de explozibil, care să ne lovească tocmai pe noi.

A fost primul incident cu o mașină-capcană care a atacat o patrulă românească și, din câte am înțeles de la EOD, au fost undeva la 500 de kilograme de explozibil. E bine că încă stau în picioare și am ajuns acasă și fac sport de performanță în continuare.

Cum a fost perioada de recuperare?

Eu am fost transferat în Germania, unde medicii germani s-au ocupat de recuperare. Am spus că a fost grea din cauza că aveam o operație, iar a doua zi, imediat, venea fizioterapeutul și trebuia să fac exerciții. Mă dureau atât de rău picioarele, dar ei nu renunțau la exercițiile din program.

Am învățat să merg din nou după două luni și jumătate. Când puteam deja să merg cât de cât ok, medicul chirurg plastician a venit la mine și mi-a spus că nu mai trebuie să merg pentru că nu mi se închide rana și trebuie să stau o lună la pat.

Atunci m-a doborât psihic, pentru că știam ce am pățit după ce am stat 17 zile în pat, cât de greu mi-a fost să mă ridic din nou în picioare.

Cel mai greu test a fost când a venit fizioterapeuta și mi-a zis că în ziua respectivă am un singur exercițiu: să mă ridic din pat, să merg la baie, să mă spăl pe dinți și să vin înapoi. A fost foarte greu.

Trebuie să ai voință să mergi mai departe și să treci peste durere. Asta m-au învățat ei: să nu mă mai gândesc la durere. Devenisem dependent de medicamente și au venit la mine și mi-au spus: noi îți dăm medicamente pentru durere câte dorești, dar ca să te vindeci trebuie să renunți la ele.

Și am zis că nu pot să stau toată viață cu rănile deschise, mai bine renunț la morfină, care oricum îmi dădea coșmaruri când închideam ochii. Îl visam pe Claudiu Vulpoiu, că stau de vorbă cu el, și atunci am renunțat la morfină.

Sportul a fost întâi o metodă terapeutică, după care s-a transformat într-o pasiune de performanță.

Da, pot să spun că sportul m-a ajutat foarte mult, pentru că simțeam că sunt dat la o parte în armată, pus într-un birou.

Venind de la trupe, unde făceam instrucție, mergeam în poligon, trăgeam cu arma, după accident nu mai aveam această opțiune de a merge cu colegii la instrucție, nu mai aveam voie să car greutăți și mi-a fost destul de greu.

Sportul mi-a dat încă o șansă să arăt că pot face parte din armată, că pot să ridic drapelul pe catarg, și am reușit să-l ridic de cele mai multe ori.

Cea mai frumoasă competiție la care am participat a fost în 2017, la Campionatul Mondial din Franța, unde am câștigat medalia de aur și m-am simțit foarte bine când s-a cântat imnul doar pentru mine. Ești foarte fericit în acel moment când reușești să arăți că ești cel mai bun.

De la colegul meu în scaun rulant, Ionuț Butoi, pot să spun că mi-am luat puterea de a concura. El tot timpul se antrenează. Am zis că dacă un om în scaunul cu rotile merge atâtea ore la antrenament, înseamnă că pot să merg și eu, în picioare, chiar dacă durerea e imensă. 

Ce pasiuni aveți în afară de sport și de armată?

În ultimul an, cu pregătirea de la Tokyo, pot să spun că mi-am neglijat puțin familia. Am stat departe de ea. Când am revenit în țară, am început să aloc mai mult timp pentru familie.

Am un băiețel de trei ani și jumătate. Aștept să mai crească copilul, ca să pot să-mi mai satisfac și eu din pasiunile pe care le am: pescuitul, mașinile, fotbalul.

O să vină momentul în care va trebui să-i povestiți fiului ceea ce s-a întâmplat în Afganistan. V-ați imaginat această discuție?

Încă nu. Dar, cu toate că e încă mic, a început să-și dea seamă că eu nu pot face anumite lucruri, că nu pot să alerg cu el în parc. El e foarte energic și aleargă foarte mult sau se plimbă cu bicicleta. De multe ori încerc să-i explic că eu nu pot, că am anumite probleme la picioare.

Nu i-am spus încă despre faptul că am fost în teatru de operații, că am fost rănit și din cauza asta nu mai pot să alerg. Dar sper va înțelege atunci când se va face mare.

L-a văzut pe camaradul meu, Ionuț, în scaunul cu rotile și atunci m-a întrebat: de ce stă acolo? A trebuit să-i explic că are o problemă la picioare și nu poate să se ridice. E destul de greu să-i explic, dar sunt sigur că voi fi pregătit atunci când va veni acea zi.

Bănuiesc că familia v-a ajutat foarte mult în procesul de recuperare.

Soția – de fapt atunci încă nu eram căsătoriți – m-a ajutat foarte mult și tot timpul îmi spunea să nu renunț. Au fost clipe în care am vrut să renunț la tot și mi-a spus că nu trebuie s-o fac, că trebuie să merg mai departe, orice ar fi, pentru că sunt un învingător.

Pentru că trecea foarte mult timp și piciorul drept nu mi se recupera, nu știam ce să fac. La un moment dat s-a infectat rana și a fost destul de greu în acele zile, să vezi că ai o rană la picior care nu se vindecă chiar dacă faci tot, tot ca să se vindece.

Am fost fumător, dar în acea perioadă m-am lăsat de fumat tocmai din cauza că au venit medicii și mi-au spus că trebuie să renunț, ca să mă vindec mai repede. Medicii tot timpul susțineau și partea asta psihică.

Dacă psihic ești bine, rănile se vindecă mai ușor. Acest lucru l-am învățat de la ei și se aplică inclusiv la tirul cu arcul. Cele mai multe meciuri au fost câștigate psihologic. Partea psihologică e cea mai importantă în sport, în viață. Trebuie să fii calm și vei reuși. (Cristian Frisk).