Emmanuel Macron şi Franţa sunt subiecte care-i interesează pe români din mai multe motive. Franţa este, după Germania, a doua forţă decizională în UE şi continuă să fie una dintre marile puteri economice mondiale. Iar Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, s-au asociat cu USR şi cu Dacian Cioloş în Parlamentul European, Dacian Cioloş a fost până nu demult liderul grupului Renew Europe, inventat de preşedintele francez. Acelaşi Dacian Cioloş a făcut studii în Franţa, este căsătorit cu o franţuzoaică şi a fost comisar european pe agricultură, reprezentând, după unii, mai mult interesele franceze decât cele româneşti. Traiectoria viitoare a USR-ului poate fi, tot după mulţi analişti, foarte influenţată de eventuala realegere a lui Emmanuel Macron în Franţa.

Alegerile prezidenţiale franceze au intrat practic în linie dreaptă. Până în aprilie 2022 mai sunt doar şase luni. A apărut deja un posibil candidat-surpriză pe partea dreaptă, naţionalistă, islamofobă. Este vorba de ziaristul de la Le Figaro (începând din 1996), Eric Zemmour, născut în 1958 la Montreuil, lângă Paris, şi provenind dintr-o familie evreiască din Algeria, stabilită în Franţa în 1952. Zemmour are deocamdată un singur cal de bătaie, islamul radical din Franţa, şi e creditat, în funcţie de sondaje, cu 8-15 % din voturi, deşi nu şi-a anunţat candidatura încă. Principalii săi sponsori par să fie tot cei care-l susţin pe Emmanuel Macron.

Candidatul principal, după cei mai mulţi observatori, favoritul, rămâne preşedintele în funcţie, Emmanuel Macron. 25 % dintre francezi, spun sondaje oficiale, continuă să-l susţină. După alte sondaje, Macron ar fi la 11 %. LREM, partidul său, a obţinut la alegerile regionale din acest an 5,5 %. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron din turul doi din 2017, preşedinta partidului ultraconservator Rassemblement National, riscă să nu mai intre în turul doi sau chiar să nu se mai prezinte la alegeri dacă Eric Zemmour îşi continuă cursa, deocamdată doar mediatică, şi candidează. Nici Philippe de Villiers, după câteva cărţi dure de analiză politică publicate în ultimii ani, şi nici fratele său, generalul Pierre de Villiers, şi el autor al câtorva cărţi cu conţinut patriotic şi critic la adresa evoluţiilor recente din Franţa, nu şi-au anunţat candidatura, deşi erau aşteptaţi.
Alegerile parlamentare, care se vor ţine imediat după cele prezidenţiale, în iunie anul viitor, par să fie deja tranşate în favoarea dreptei. Partidul Les Républicains pleacă în clar favorit. De altfel, Les Républicains au câştigat şi alegerile regionale din iunie 2021 (37,92 % şi şapte preşedinţi de regiuni). Partidul lui Marine Le Pen a obţinut numai 19,5 % din voturi şi nici un preşedinte de regiune. Xavier Bertrand, fost republican, preşedinte reales al regiunii Hauts-de-France, pare a fi cel mai bine poziţionat pe dreapta, dar fără mari şanse. Alţi candidaţi notabili la dreapta sunt Michel Barnier, fost comisar european, şi Valérie Pécresse, realeasă preşedinte al regiunii Île-de-France.

Succesul fulgurant al lui Macron în 2017, un tânăr Rastignac (din Balzac) din Picardia, la doar 39 de ani e incontestabil. Bilanţul său însă pare a fi unul catastrofal pentru Franţa. Analizele curg în acest sens. Pentru a reuşi, Macron a trădat mai întâi stânga, l-a trădat pe fostul său patron, preşedintele François Hollande, care l-a angajat în februarie 2012 la preşedinţie ca secretar adjunct al administraţiei la sugestia lui Jacques Attali şi l-a făcut ministrul Economiei în 2014, urmând sfatul aceluiaşi guru. A ajuns preşedinte atât de tânăr printr-o conjuraţie a marelui capital împotriva partidelor istorice (François Hollande : „Emmanuel Macron nu e preşedintele celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi.”). A fost parcă pus cu mâna de Jacques Attali (membru în Comisia Attali), a fost susţinut de Pierre Moscovici, Michel Sapin şi de alţi baroni socialişti, globalişti după ce François Hollande a renunţat să se prezinte din nou. A avut în spate Banca Rothschild şi câţiva miliardari, dimpreună cu presa pe care aceştia o posedă.

Dar marele reproş pe care i-l aduc azi francezii e că ar fi trădat şi Franţa, prin cedarea de active (peste 10 % din marile întreprinderi strategice – vezi CAC 40) către capitalul din SUA şi cel transnaţional. E citată adesea vânzarea Alstom – tranzacţia a început-o Macron din poziţia de ministru al Economiei – către General Electric între 2014 şi 2018.
La 13 octombrie 2021 a apărut la Paris cartea „Le Traître et le Néant”, 620 de pagini, la Editura Fayard, semnată de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme, amândoi jurnalişti la Le Monde de multă vreme (din 2002) şi profesori de jurnalism de investigaţie în şcoli de elită. Cei doi au publicat împreună 10 volume de anchete, printre care unele şi despre foştii preşedinţi Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „Trădătorul şi neantul” e o anchetă asupra personalităţii lui Emmanuel Macron, a scandalurilor şi afacerilor din timpul mandatului său, inclusiv dinaintea venirii sale la putere. Titlul noii anchete e o parafrază a unui titlu al lui Jean-Paul Sartre („L’Être et le Néant”). „Neantul” ar fi partidul lui Macron, LREM (La République en Marche).

„După mai mulţi ani de anchetă, ne-am dat seama că e vorba de cele două aspecte primordiale în ceea ce-l priveşte pe Macron dar şi macronismul („trădătorul” şi „neantul” – n.n.). E mai întâi o succesiune de trădări ca să ajungă la putere […]. Cât despre „neant”, e aproape o evidenţă, neantul partidului La République en Marche, despre care partizanii săi spun ei înşişi că nu-l pot defini”, a declarat Fabrice Lhomme la BFMTV la 12 octombrie 2021. În total, 110 persoane au acceptat să depună mărturie deschis pentru această anchetă, dar nu şi preşedintele Republicii, personajul central al cărţii, de depoziţia căruia autorii nu au fost interesaţi.

În 2016, Emmanuel Macron îşi creează propriul partid, En Marche. Principalul său susţinător, cel mai des citat în orice caz, a fost miliardarul Xavier Niel, coproprietar al grupului Le Monde, ginerele lui Bernard Arnault, al treilea cel mai bogat om de pe planetă. Media people (Paris-Match, Voici, Gala…) au „vândut” cuplul Macron ca pe un nou cuplu Kennedy. Operaţiunea de promovare începută cu cinci ani înainte de alegerile propriu-zise a reuşit pe deplin. De remarcat că presa şi media din Franţa sunt deţinute în proporţie de peste 90 % de doar şase miliardari, care funcţionează ca un cartel.
Cum a ajuns Emmanuel Macron preşedinte la doar 39 de ani ? Explicaţia principală vizează oligarhii şi interesele din spatele său. Dar şi tânărul candidat a avut „calităţile” sale. Ce l-a ajutat cel mai mult e faptul că nu are nici o convingere. Un ultraliberal, un globalist care spune totul şi contrariul său. Dar rămân faptele sale prin care, cum vom vedea, fluieră vântul. Emmanuel Macron a reuşit să câştige în 2017 prin înlăturarea spectaculoasă a lui François Hollande, fostul său şef (la stânga), şi apoi a lui François Fillon (la dreapta), marele favorit, căruia presa şi media prostituată (Le Canard enchaîné, foarte probabilă oficină a serviciilor, ca şi Academia Caţavencu în România, cum s-a scris) i-au fabricat dosare peste dosare în plină campanie, unul mai inconsistent şi mai fals decât altul, dar care l-au dărâmat.

Édouard Husson, profesor de universităţi, geopolitician şi expert în istorie şi politică germană, îi face lui Macron un rezumat catastrofal în ceea ce priveşte politica externă : „La momentul bilanţului din aprilie 2022, Emmanuel Macron nu va putea prezenta decât o serie de eşecuri în politica externă. Episodul SMS-ului „australian” e ultimul avatar dintr-o serie de rateuri ruşinoase încasate de un preşedinte al Republicii care n-a înţeles că arta de a fructifica o putere naţională nu se învaţă nici la Sciences Po şi nici frecventând asiduu marile forumuri internaţionale ale globalismului, ci cunoscând istoria şi geografia propriei ţări şi fiind înconjurat de indivizi cu experienţă în domeniile apărării, diplomaţiei şi industriei” („Le catastrophique bilan d’Emmanuel Macron en politique étrangère”, lecourrierdesstrateges.fr, 4.11.2021).

După Édouard Husson, în politica externă, Emmanuel Macron a eşuat pe toată linia : Australia, Africa, Mediterana, Noua Caledonie, Rusia etc. : „Cinci ani de înjosire a Franţei. Nici nu mai putem număra gafele, erorile sau incidentele diplomatice provocate de Emmanuel Macron de când e preşedinte […]. Şi chiar şi aşa, a obţinut preşedintele francez ce voia în Europa ? Ţintind exclusiv relaţia franco-germană şi snobând „ţările mici”, Emmanuel Macron a fost absolut incapabil să-şi facă acceptată global viziunea despre „suveranitatea europeană”. Şi asta cu atât mai mult cu cât a dus îndatorarea ţării la 120 % din PIB […]. Preşedintele francez a declarat că NATO era în stare de „moarte cerebrală”, dar n-a reuşit nimic pentru a crea o Europă a Apărării chiar dacă s-a avansat foarte imprudent în privinţa posibilităţii de a împărţi arma nucleară sau locul Franţei în Consiliul de Securitate. A vrut să îmbunătăţească relaţiile UE cu Rusia dar n-a obţinut nimic […]. E primul preşedinte francez care a făcut şcoală după reforma Haby, cea care a zdrobit pentru prima oară predarea istoriei în liceu. Or, nu poţi face politica externă a unei ţări ca Franţa fără cultură istorică şi geografică” (Idem).

Campania electorală nu a început încă, ne găsim doar într-o precampanie precoce. În şase luni se mai pot întâmpla multe. De pildă, înscrierea în cursa prezidenţială a lui Philippe de Villiers (72 de ani), conservator, suveranist, cu o întinsă şi consistentă carieră politică, ar putea răsturna toate calculele de azi. (Petru Romoşan)