Un şoc puternic în sistemul preţurilor de consum, în mai 2018, a împins în sus inflaţia din România, până la 5,41 la sută, pe cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană. BNR a răspuns, atunci, cu urcarea dobânzii de politică monetară. Efectul scontat a fost atins: inflaţia a intrat pentru mult timp pe o pantă descrescătoare.

Atunci însă, în ziua în care a fost comunicată decizia în cauză, un cunoscut formator de opinie se mira într-o dezbatere televizată: „Ce fel de bancă centrală mai e şi asta care urcă dintr-o dată şi dobânda, şi inflaţia?”… Deşi inflaţia o urcaseră reglementatorii preţurilor la energia electrică şi la gaze naturale! Banca Naţională urcase numai dobânda de politică monetară! Şi asta pentru că inflaţia şi dobânda sunt indicatori complementari. Cât timp inflaţia a stat cuminte, cam trei ani, n-a avut nici un motiv Banca Naţională să ducă dobânda sus. S-o ducă aşa, fără rost. Când însă preţurile au luat-o în sus, în octombrie 2017, urcând pe pe cea mai înaltă cotă în mai 2018, nu a existat un dig mai puternic în faţa valului inflaţionist dobânda; lângă care au fost ridicate şi alte diguri: gestiunea lichidităţii, rezervele minime obligatorii… Ca şi luni în şedinţa CA al BNR!

Banca Naţională a urcat dobânda numai când a fost nevoie si cât a fost nevoie. Ori de câte ori însă a fost posibil, a redus dobânda de politică monetară pentru a determina băncile comerciale să-şi asume un rol activ şi să-şi întoarcă privirile către economia reală si către populaţie, unde să-şi caute plasamente mai bune. A făcut-o si anul trecut, nu o singură dată, ci de trei ori, în martie, iunie şi august, în condiţii specifice: în 2020, în plină criză, România a ocupat cea mai bună poziţie (inflaţie optimă) între cele 27 de state membre ale UE. Şi cum, în decembrie 2020, a atins nivelul cel mai râvnit al inflaţiei, de 2,06 la sută, în ianuarie 2021 BNR a mai făcut o reducere de dobândă, până la 1, 25 la sută, cea mai mică din istorie.

Banca Naţională, desi a operat o scădere drastică de dobândă, a înaintat cu prudenţă, cu ochii aţintiţi pe ecranul inflaţiei. Pe care n-a scăpat-o nicio clipă din frâu. Dacă, pe măsură ce calendarul înainta către jumătatea anului curent, inflaţia dădea semne că va fi excesiv de mare, această creştere peste aşteptări nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs la nivelul preţurilor controlate de BNR. Preţurile la ţigări, la alcool şi la combustibil, în mare măsură, alături de cele la energia electrică şi la gaze în cea mai mare măsură au umflat rata pe 12 luni a inflaţiei.

La începutul verii, BNR a decis să menţină dobânda-cheie (dobânda de politică monetară) la 1,25 la sută. A fost o măsură de logică economică. Era prea devreme pentru o schimbare de macaz atât timp cât efectele inflaţioniste produse de cele cinci preţuri nu puteau fi oprite de banca centrală. Asa cum nu pot fi oprite de nicio bancă centrală din lume. Fără să ridice însă consemnul de prudenţă pentru politica monetară. Căci Banca Naţională, în bătălia cu inflaţia, n-a mizat niciodată, şi nu mizează nici în acest an, doar pe o singură carte. Iată de ce, în vară, contrabalansând dobânda de politică monetară, „îngheţată” deliberat, cu alte câteva „cărţi”, între care gestionarea adecvată a lichidităţii în sistemul bancar şi menţinerea relativ ridicată a ratei rezervelor minime obligatorii, s-a asigurat că nu a rămas cu garda deschisă.

De ce a urcat dobânda in octombrie? Cine a citit cu atenţie comunicatul publicat luni a înţeles motivaţia deciziei. Câteva chei, menţionate negru pe alb, ne ajută să clarificăm lucrurile: 1) rata anuală a inflaţiei a continuat să crească în august şi septembrie peste nivelul prognozat; 2) rata medie anuală a urmat aceeaşi traiectorie; 3) noul scenariu al inflaţiei, pentru acest ultim trimestru şi pentru primul trimestru al anului viitor, deschide perspectiva creşterii ratei anuale prin antrenarea şi a altor preţuri în spirala ce nu se va opri la sfârsitul acestui an. Evident, majorarea dobânzii-cheie se impunea în vederea alinierii a trei indicatori de maximă însemnătate: stabilitatea preţurilor, creşterea economică sustenabilă şi prezervarea stabilităţii financiare.

În condiţiile în care inflaţia anuală a urcat în loc să coboare, răspunsul a fost urcarea ratei dobânzii de politică monetară. Mai ales că, dacă avansul inflaţiei ar deveni prea mare, ar putea influenţa negativ rezultatele bune de pe piaţa creditelor. Populaţia, totodată, care economiseşte si susţine cu depozite bancare creditarea, se uită cu îngrijorare la inflaţia anuală în creştere, temându-se că depozitele din bănci vor fi remunerate cu dobânzi real-negative. Sub cifrele care exprimă nivelul anual al creşterii preţurilor. Am în vedere definiţia inflaţiei – „creşterea generalizată a preţurilor de consum”, a tuturor preţurilor – şi nu a celor care umflă în această toamnă până la disperare facturile la energie electrică şi la gaze, pe care banca centrală nu le poate influenţa.

Adrian Vasilescu