Pentru a înțelege lumea, nu sunt de ajuns nici opiniile oficiale, prea multe fiind tributare demagogiei, și nici științele, care fragmentează realitatea. Abia gândirea sistematică, ce este în fond filosofie, permite captarea întregii experiențe și, pe baza ei, înțelegerea. Lărgirea orizontului este mereu salutară.

În sprijinul filosofiei, avem învățăturile istoriei. Există o „filosofie implicită” chiar la cei care resping filosofarea. Dar unde aceasta lipsește se trăiesc evenimente, dar nu se explică durabil, se ajunge la cunoștințe, dar nu și la înțelegere. Filosofia stă, desigur, sub asaltul suficienței. Primului filosof, Thales, i se atribuie replica după care iubitorul de înțelepciune, privind spre înalt, se poate împiedica, dar oponenții săi sunt, de obicei, împiedicați. Oricum, în atitudinea față de gândire și filosofie este inclus felul în care oamenii vor să trăiască.

Filosofia are și acum în față imperative deloc facile. Ea trebuie să prindă întregul, să o facă metodic, să fie deschisă față de schimbări și să lămurească sensul vieții.

Între timp, însă, realitatea vieții din jur pune întrebări dificile. De pildă, scientizarea nu a adus deocamdată mai multă libertate. Liberalizarea și pacificarea nu converg. Democrația a intrat în criză. Încălzirea globală obligă la reevaluarea naturii. Se creează ființe umane în laborator. „Transumanismul” este noua ideologie.

La rândul lor, științele au schimbat scena lumii. Spre exemplu, fizica actuală ne spune că în ecuațiile einsteiniene timpul este decisiv. Neurologia a reevaluat subiectivitatea. Inteligența artificială permite tablouri fără precedent ale realității.

Crizele timpului presează la a trece de la vorbirea despre gândire și filosofie la efortul personal în materie. Nu se mai poate trăi doar din moștenire. Nu este moral să se vorbească de imperative fără a privi în oglindă.

Hegel ne-a obișnuit cu înțelegerea filosofiei ca expresie a timpului ei. Și filosofia se schimbă. Hilary Putnam a considerat că perioada postbelică este mai bogată în înnoiri decât întreaga istorie anterioară. Aș spune mai mult – cotiturile în filosofie au fost mai dese ca oricând. Nu se ajunge acum la fapte fără a cunoaște cotiturile – „istorică”, „pragmatică”, „lingvistică” etc.- din filosofie.

După toate datele, a venit ora regândirii lumii, societății, vieții. Extrem de multe „dosare” se redeschid. Din capul locului, se cuvine să ridicăm privirile peste obișnuit și acceptat, spre coordonate mai largi. Stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală și viziunea au a-și da mâna în serviciul înnoirii.

Câțiva gânditori au revizitat însăși conceperea filosofiei (cum arătam detaliat în Introducere în filosofia contemporană, 2014), tocmai pentru a face față la ceea ce se petrece. Heidegger avea dreptate să propună să se plece de la fragilitatea omului, finitudinea sa, spre a pătrunde dincolo de „existent”, spre „ființarea umană” și „ființă”. Acest punct de plecare se cere, însă, lărgit. Richard Rorty a pornit de la „cotitura lingvistică” și implicațiile ei în înțelegerea prestațiilor umane. Numai că, în felul acesta, filosofia descrie posibilități, dar spune puțin despre ceea ce este de făcut. Dieter Henrich a văzut conștiința de sine la baza realității. Istoria se joacă însă nu numai în conștiința de sine, ci și în organizările devenite rigide ale societăților. Robert Brandom a observat că recunoaștem autoritate anumitor aserțiuni și că acestea stau pe straturi ale interacțiunilor. Dar și o astfel de optică se expune întrebării: ne limităm la a privi ceea ce este? Jürgen Habermas are dreptate să reconstruiască ceea ce trăim condus de întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri umane a vieții. Reconstrucția se cere întregită cu o construcție capabilă nu numai să dezvăluie posibilitățile existente, dar și să anticipeze viitorul.

Nu captăm întregul experienței fără a plonja în realitatea dată. Opinia mea este aceea că filosofia are de plecat de la diagnozele lumii în care trăim. Este adevărat că nu poți da o diagnoză fără asumpții teoretice. Alegerea acestora nu este arbitrară. Există o dependență până a stabilirii faptelor de asumpții (Cunoaștere și sens,1984). Este de recunoscut, însă, și continua dependență a asumpțiilor de fapte. Ceea ce se numește „cercul hermeneutic” este inevitabil.

Asumpțiile raționale le văd concentrate în prelungirea proiectului modern de umanitate, care stă, cum știm, pe trei piloni. Este vorba de ceea ce vechii greci au prins sub termenul de „viață bună”, de ceea ce strămoșii romani au socotit „viață virtuoasă” și de ceea ce vechii evrei au numit „viața veșnică”. Acești termeni se cer, firește, actualizați.

În definitiv, ce avem de atins în viață? Care poate fi acum punctul de plecare al filosofării asupra lumii? Putem răspunde cu o enumerare. Este vorba de: hrană și adăpost, evitarea durerii și rezistența la boli, facilitarea muncii, răsplata echitabilă, dreptatea în relația cu altul, întrajutorarea, participarea la decizie, libertatea personală, absența dominației, acces la învățătură, iubirea, frumosul. Acest tablou, luat nu pe fragmente, ci cuprinzător, este de asumat.

Cum se ating acestea? Răspunsul meu este că aspirațiile vieții umane se satisfac prin acțiuni și cunoștințe felurite, pe humusul tradițiilor culturale.

Dar lista acțiunilor se cere rafinată, în continuare. Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”. De la Max Weber știm că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”. De la Habermas știm că este nevoie de „acțiune instrumentală”, „acțiune strategică”, „acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm destule de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie adăugate „acțiunea emancipativă” și „raportarea la absolut”, ca tot atâtea acțiuni ireductibile, împreună cu cunoștințele ce le susțin. Știm astăzi prea puțin despre autoafirmarea persoanei și a comunității și nu avem nici acum o clasificare a științelor.

În orice caz, monismul acțiunilor, care încearcă să obțină toate performanțele amintite dintr-una dintre acțiuni, nu dă rezultate. De pildă, politizarea sau moralismul sau estetismul se iluzionează crezând că doar din politică sau morală sau artă iese altă realitate. Intelectualitatea nu dobândește pondere câtă vreme rămâne la propriile trăiri.

Trăim în Europa un stadiu al modernității ce are diagnoze îngrijorătoare. Este vorba de șubrezirea libertăților și intrarea într-o „carcasă tare ca oțelul a supunerii” (Max Weber), de extinderea „cinismului” (Sloterdijk), a „vidului moral” (Lipovetsky), de trecerea la o societate a „minciunii” (George Șerban-Reinhardt), la una a „indiferenței” (Slama). Este vorba de expansiunea societății „mediatice” (Adorno), a uneia „haotice” (Vattimo), a unei „societăți a cunoașterii”, nu și a „înțelepciunii” (Reale), a uneia a „comunicațiilor”, dar nu neapărat a „comunicării” (Habermas), de proliferarea „riscului” (Beck).

Nu se poate acționa fără a reuni diagnozele acestea într-una ce le explică pe fiecare. Opinia mea este aceea că putem face reunirea sub formula mai acoperitoare a „societății nesigure” (Societatea nesigură, 2016). Este o societate în care, siguranțele de odinioară – de pildă, a proprietății, a libertății, a triumfului adevărului și dreptății, a dezvoltării economice care lichidează sărăcia, a competenței ce generează soluții, a moralei ce rezultă din cunoaștere – sunt puse la încercare de forțe mari. Așa stând lucrurile, filosofia își îndeplinește menirea lămurind cum s-a ajuns la nesiguranță și cum se poate ieși din ea. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia le conceptualizează.

Trăim, pe de altă parte, în confuzia valorilor, pe care Nietzsche a anticipat-o. Din aceasta nu este ieșire, fără a urca de la interogarea de orice nivel la filosofie, în cele din urmă. Nu există ieșire spre cultura matură fără filosofie. De altfel, cine nu interoghează sensul, nu poate dezlega chestiunile practice din viața sa și a comunității. Nu se înfrâng, desigur, dificultățile vieții doar cu filosofie, dar ele pot fi depășite cu contribuția filosofiei responsabile.

Sunt multe feluri de filosofare (Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, 1992). Unii nu sunt intimidați de compromisurile cerute de era practicismului și a scientismului și propun reluarea formei celei mai ambițioase a filosofiei, care este metafizica. Observația mea este că efortul de a clădi metafizica doar prin revenire la autori de referință ne dă o istorie a filosofiei, dar puține lămuriri asupra lumii. Mai trebuie și deschidere spre realitatea trăită de oameni. Nici metafizica, oricât de „meta” (adică „după și deasupra de”) „fizică” este, nu se poate dispensa fără pierderi de științele actuale, nu poate face abstracție de societate și nu se poate deroba de obligația de a orienta în contexte noi.

Religia este rivalul filosofiei. Evident, este vorba aici de religie la propriu – ceea ce înseamnă „legământ” între Dumnezeu și oameni, „revelație”, „învățătură” și „mântuire”. Dar rivalitatea dintre religie și filosofie privește opțiuni ultime. În rest, pot fi oricând cooperări.

Cât de presantă este astăzi lămurirea relației dintre religie și filosofie ne dăm seama din faptul că opere filosofice monumentale, tipărite recent, și-o asumă.

Heidegger (cu Schwarze Hefte, 2014-2021) a vrut să imprime un alt curs „culturii occidentale”, spre a o smulge din „dezrădăcinare”. El înfruntă componentele pe care le vedea la originea acesteia: iudaismul, creștinismul, democratismul, americanismul, comunismul, tehnicismul. Viziunea sa vizează înlocuirea acestora, iar sursa lor o vede în Biblie. A spus-o, într-un fel, și când a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră” (GA 97, 62). Heidegger reprezintă în cultura modernă năzuința creării alternativei la Biblie și a revenirii la zei.

Azi sunt numeroși zei. Voința, banii, puterea, șefii, divertismentul și altele sunt zei noi. Ceea ce se vede tot mai mult cu ochiul liber este însă că, odată cu zeii, vin vederile înguste. Heidegger nu a luat în seamă împrejurarea că abia într-o lume cu Dumnezeu este posibilă abordarea întregului uman. Abia de aici au venit economia, libertățile, cercetarea științifică, reflexivitatea și, cu ele, societatea modernă.

Habermas (cu Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019) a reactualizat relația originară dintre „cunoștință” și „credință” și a privit prin prisma ei istoria gândirii. Filosofia, arată el, a continuat și în cele mai laice formulări să raporteze „credința” și „cunoștința” una la alta. Habermas argumentează că modernitatea nu iese din crize fără „legitimare”, „stat de drept democratic” și „democrație deliberativă” și încurajează la a considera omul „ființa liberă ce dispune de rațiune”, conform tradiției biblice. Numai astfel, filosofia poate face față provocărilor actuale.

Folosirea diferenței dintre filosofie și religie ca pretext al antagonizării lor și ignorarea cooperării dintre ele nu folosește nimănui. Nici Kant, care cerea religiei să accepte tribunalul „rațiunii pure”, nici Karl Barth, care cerea teologilor să ignore filosofia, nici Carnap, care postula că ambele cad în afara propozițiilor cu sens, nu fac față nevoilor de azi. Abia conlucrarea filosofie-religie-știință-artă este benefică.

Sub multe aspecte, Omul (cu majusculă) al tradiției a fost dărâmat de pe soclu, în favoarea oamenilor vii, care-și reproduc viața lovită de limite pământești. Numai că dărâmarea are un efect pervers. Este vorba de dizolvarea oamenilor în altceva: comerț, conflicte, consum, cobai în experimente.

Deocamdată, însă, viețile oamenilor sunt prinse în plasa de relații a unei lumi deslimitate. Doar în timpul vieții unei generații aceasta s-a schimbat de două ori, iar schimbările afectează viețile. Anii 1990 au pus capăt diviziunii postbelice a lumii, iar anii 2010 au creat o altă constelație. Dependențele sunt mai tari ca oricând, încât nu se mai poate vorbi de viața oamenilor fără a examina structurarea lumii (Filosofia unificării europene, 2005; The Destiny of Europe, 2011; România în Europa actuală, 2018; Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2020; China ca supraputere, 2021). Și filosofia este chemată să se ocupe de studii strategice.

Relația între cele mai vechi civilizații a reintrat deja în scenă. Nu ca retorică colonială tradițională, ci ca problemă concretă. Așa cum arată deja cercetări din SUA și Germania, va trebui acceptat că și alte culturi au ajuns la performanțe competitive, chiar dacă au operat cu o logică diferită a cunoașterii. Faptul are deja urmări.

Din cauze diverse – ignoranță, lașitate, rea credință – se înlocuiește răspunderea oamenilor cu învinovățirea destinului istoric. Se poate discuta la nesfârșit metafizica destinului. Afirm însă că este sănătoasă revenirea la Fichte – în mod exact la teza potrivit căreia oamenii creează realitatea vieții lor în comunități, începând cu cea națională. Ea are veritabila ei introducere în teoria cunoașterii ce începe cu întrebarea (Argumentarea, 2010) și în logica gândirii naturale. O filosofie a inițiativei creatoare este acum necesară.

O filosofie a lumii actuale este, prin forța noilor realități, o filosofie ce are de prestat deopotrivă: analiză factuală, sistematizare conceptuală și anticipare. Acestea sunt legate.

Sunt filosofii care lămuresc lucruri mai mult pentru autor sau pentru felul de a vedea al unui grup – nu pentru alți oameni. Caut să evit acest pericol prin analize factuale a ceea ce se petrece în realitate (Die kulturelle Wende, 2005; Crizele modernității târzii, 2008; Criza și după criză, 2010). Sunt de părere că filosofia fără analize factuale este goală, iar analizele factuale fără filosofie sunt cel mult parțiale.

Analizele factuale au fost și pentru mine materia în care am promovat soluții conceptuale. În filosofia religiei (Religia în era globalizării, 2005) arăt că asincronia religiei nu înseamnă nesincronizare cu nevoi actuale, în filosofia dreptului (Justiția și valorile, 2020) readuc justiția la valoarea dreptății, în filosofia statului (Statul actual, 2021) repun contractul la baza statului, în filosofia educației (Educația responsabilă, 2018) așez educația pe tripticul competențe, abilități, valori, în filosofia artei (Profunzimea artei, 2020) argumentez pentru artă ca prelucrare simbolică a trăirii umane a lumii.

Sistematizarea am început-o, la rândul meu observând filosofii de referință (Herbert Marcuse, 1982; Filosofia lui Habermas, 2005; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2010; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; Heidegger, 2021). Starea filosofiei și teologiei (Philosophia et Teologia hodie, 2008; Filosofi și teologi actuali,2019) este normal să intereseze astăzi.

Numai că sistematizarea filosofică are de făcut față nu doar istoriei, ci și realității pe care o trăim. De aceea, am căutat să aduc la formulare filosofia proprie (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Relativismul, 2004; Întoarcerea la sens,2015; Pragmatismul reflexiv, 2016; Rațiune și voință de rațiune, 2017; The Sense of our History, 2019; Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și să-i rezolv problemele de bază.

Astăzi, însă, o filosofie care nu anticipează este marginalizată de abundentele calculări ale viitorului. Ca urmare, anticiparea alternativelor intră printre datoriile filosofiei. Am și dat, la rândul meu, anticipări: dependența tranziției de democratizare (Die kulturelle Wende, 2005), nevoia reafirmării proiectului european inițial (The Destiny of Europe, 2011), schimbarea inexorabilă a lumii (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012), noua cuplare a identității naționale cu modernitatea (Identitate națională și modernitate, 2018), corectura globalizării (După globalizare, 2018) etc. Dincoace de acestea, lămuresc ce se prefigurează (Ordinea viitoare a lumii, 2017; Viitorul Universității, 2020) și arunc sonde în viitor.

A filosofa astăzi are printre presupoziții capacitatea de a diagnostica situația dată și de capta întregul, de a da analize factuale, sistematizări conceptuale și anticipări de evoluții, cultura teoretică. Abia pe asemenea suport filosofia își poate satisface acum menirea dintotdeauna. (Din conferința Filosofia lumii actuale, susținută în 24 septembrie 2021, în cadrul „Conferințelor Tribuna”)

Andrei Marga