Când, în primăvara anului trecut, analiştii de la Saxo Bank au tras au avertizat că „preţurile în întreaga lume vor creşte pentru orice” şi că planeta noastră, tot mai integrată prin digitalizare şi globalizare, va fi inundată de inflaţie mai devreme de un an, puţini i-au crezut.

Marile centre de analiză din lume, multe dintre ele cu blazon ereditar, de care ţin cont autorităţile, erau speriate de… deflaţie. Principalele bănci centrale, între care Fed, BCE sau Banca Japoniei, nu se războiau cu preţuri mai sus de linia roşie – pentru că în ţările dezvoltate, mai cu seamă, inflaţia galopantă devenise o amintire – ci cu preţuri ce coborau ameninţător nu numai sub pragul psihologic de 2 la sută, ci chiar sub zero.

Deflaţia – şi nu inflaţia! – se dovedise a fi de mai mulţi ani marele pericol. Iar în primăvara lui 2020, într-un moment în care devenise evident că pandemia va arunca lumea în cea mai gravă criză de după Al Doilea Război Mondial, se născuse chiar speranţa că recesiunile iminente vor scoate preţurile din deflaţie. În strategia marilor bănci centrale, si cu deosebire în cazul Fed, obiectivul fundamental fusese deviat de la stabilitatea preţurilor către mobilizarea gamei complete de instrumente de politică monetară pentru a ajuta economiile din ţările lor să treacă fără pierderi grele printr-un grav declin economic. Era, de altfel, cam unicul câmp de luptă în care se puteau angaja cu şanse de câştig, după ce îşi epuizaseră armele şi gloanţele prin reducerea aproape de zero a dobânzilor de politică monetară.

Declaraţiile de la Fed, făcute prin vocea numărul unu, erau tranşante: „Nu va exista nicio limită în susţinerea programelor de urgenţă menite să menţină fluxurile de creditare către companii şi administraţii în vremea crizei”. Şi, ca să fie înţeles bine, preşedintele băncii centrale a SUA a precizat că „va face găuri” în orice baraj ar fi ridicat în calea creditării, că va aloca sume mari pentru a sprijini pieţele de împrumuturi şi, mai ales, „va acţiona în forţă şi agresiv” pentru a opri orice val ce ar veni să împiedice redresarea economică. Inflaţia – indicator principal de măsurare a sănătăţii oricărei economii – nu părea să fie un motiv de îngrijorare din moment ce Jerome Powell declara că „a pregătit scena pentru o perioadă prelungită de dobânzi reduse de politică monetară”. Mai mult, a lăsat să se înţeleagă că Fed va sprijini revigorarea pieţelor chiar cu riscul tolerării unei inflaţii mai ridicate, pe care s-o readucă ulterior în matca de 2 la sută.

Băncile centrale din Asia, la rândul lor, şi în primul rând Banca Japoniei, de asemenea nu vedeau vreun pericol inflaţionist. Fapt ce lăsa drumul deschis pentru acţiuni în forţă cu scopul de a opri anestezierea economiei. Acţiuni a căror eficienţă este incontestabilă în Japonia şi în China, dar problematică în ţările care n-au forţa lor financiară. Şi cu deosebire în India, unde distanţarea fizică este aproape imposibil de realizat, iar resursele financiare sunt insuficiente. Numeroase analize au semnalat dificultăţi şi în Uniunea Europeană, în general în gestionarea riscurilor şi a incertitudinilor, dar cu deosebire în atenuarea volatilităţii pieţelor financiare şi în mobilizărea resurselor financiare pentru stăvilirea impactului economic al crizei sănătăţii publice. Inclusiv au existat dificultăţi în ceea ce priveşte Acordul de Salvare, la care s-a ajuns greu, „fapt ce a lăsat cicatrici în ţările ce au resimţit slăbirea solidarităţii”, cum s-a exprimat un parlamentar european.

Christine Lagarde, preşedinţa Băncii Centrale Europene, semnala că băncile centrale din UE şi-au asumat un rol vital în recuperarea economică, dar că şansele sunt mici dacă vor fi lăsate singure. Adăugând că atât BCE, cât şi băncile centrale din cele 27 de state membre caută noi răspunsuri la întrebări privind rolul lor în împrejurările actuale, angajându-se decisiv în confruntarea cu criza şi cu schimbările climatice. După ce însă, ani în şir, BCE avea să constate că inflaţia este o ţintă greu de atins, iată că acum se vede nevoită să introducă stimuli de politică monetară suplimentari pentru a atenua riscul inflaţiei.

Expresia „inflaţia este o ţintă greu de atins” cere explicaţii. Pentru că lumea, în general, era obişnuită cu şocuri inflaţioniste greu de potolit. În aprilie 2020 însă, deşi o triplă criză ameninţa bâtrânul continent,

13 ţări din UE, între care Spania, Irlanda, Finlanda, Suedia şi Danemarca erau în deflaţie. În timp ce în alte opt, între care Germania, Franţa, Italia şi Olanda, preţurile alunecaseră sub rata anuală de 1 la sută, la jumătatea ratei optime, asadar. Şi cum, într-un grup de alte şase ţări, Ungaria, Polonia şi Cehia se poziţionau deasupra ratei optime, cu cea mai mare inflaţie din UE, doar România şi Slovacia erau cu rate în jur de 2 la sută. Pentru BCE, deci, inflaţia era greu de atins în sensul că masa critică a ţărilor UE se străduiau în zadar să iasă din deflaţie. Prognoza analiştilor de la Saxo Bank nu avea aşadar nicio şansă să fie acceptată.

Astăzi însă, după numai un an şi câteva luni, viaţa le-a confirmat prognoza. „Preţurile cresc la aproape orice”, cresc de la o lună la alta, depăşind nivelul de 5 la sută în SUA. Cresc la fel de repede şi în UE, numai că aici vin de jos, de sub zero, dar au depăşit deja 2 la sută fără vreun semn că tind să se oprească. Autorităţilor din ţările dezvoltate le-a rămas doar speranţa că inflaţia actuală ar fi doar… temporară. Şi nu temporală cum este de fapt.

Adrian Vasilescu