Ce scriam într-un material din 20 decembrie, anul trecut:

”Cine i-a plătit studiile americane lui Cîțu?
Aflăm, dintr-o investigație pe net, că la ora actuală, un an de studii la Grinnell College costă 63.383 de dolari, dintre care 48.758 școlarizarea, 900 de dolari manualele, 11.980 de dolari cazare și masă, 2.200 alte cheltuieli.
Colegiul nu acordă burse, ci doar facilitează studenților granturi și credite.
Cu ajutorul unui calculator online de inflație aflăm că suma de acum însemna cca.35.000 de dolari pe an la nivelul lui 1992.
Bani la care s-ar fi adăugat, desigur, sume deloc neglijabile necesare transportului și altor situații.
În 1992, 35.000 de dolari însemna o avere în România, bani care ar fi putut lansa o afacere frumușică.
În 4 ani de studiu, vorbim de aproape 150.000 de dolari.
Dar asta nu e tot: pentru masteratul la Iowa University, taxele actuale sunt de cca.85.000 de dolari pe an, sau cca.52.000 de dolari din 1996.
În povestea siropoasă a lui Vlad Voiculescu, au intervenit slujbele pe care spune că le-a practicat din prima, ca și ajutorul unei mătuși care locuia în Viena, locul studiilor sale.
Povestea lui Cîțu nu spune nimic: nici despre bani, nici despre eventuale burse, nici despre neamuri peste Ocean, nici despre vreun cîștig la loterie șamd.
E doar povestea (prea) succintă a unui tînăr vîlcean care în decurs de doi ani a sărit de pe băncile unui liceu energetic provincial pe cele ale unui prestigios colegiu american, în perioada atît de tulbure din primii ani post-decembriști.
Mai ceva ca în basmele cu peștișorul de aur.
Una peste alta, marea întrebare e cine a plătit costisitoarele studii în SUA ale lui Cîțu?
Poate ar fi momentul ca premierul desemnat să lămurească el însuși, în spiritul transparenței, semnele de întrebare de mai sus, într-un moment în care cosmetizarea biografiilor pare să fi devenit un sport național care bate oina”.

Un jurnalist din provincie, directorul ziarului Curierul de Râmnic, Silviu Popescu, a postat pe Facebook în ziua decesului mamei premierului un material interesant, conținînd amintiri despre familia lui Cîțu, mama sa și cea a premierului fiind, cîndva, colege de serviciu,

„Cand, parca prin 1992, m-a oprit pe strada doamna Citu, nu intelegeam prea bine cum gindeste Timpul. Si nici care puteau fi efectele Lui asupra oamenilor si banilor. Am mers impreuna de la Primarie, pana in centru, unde era pe atunci ziarul Curierul. Stiam ca lucrase cu mama mea, asa ca i-am acordat atentia cuvenita, am vorbit multe, dar marunte.

In fata cladirii, insa, doamna Citu a indraznit sa ma roage ceva.

Vorbisem, desigur, despre fiul sau, dar si despre America, despre universitati si despre sanse. Pentru ca tocmai ma intorsesem cu porumbelul de pe capul ziarului din Elvetia, unde facusem un stagiu la un ziar, din zona Neuchatel, am incurajat-o sa mearga pe calea studiilor in strainatate, decizie care, aveam sa aflu, fusese deja luata.

Totusi, doamna Citu m-a rugat sa-l luam la ziar pe fiul ei, ca sa capete putina experienta, spunea dansa, dar sa si publice ceva. Sigur, doamna, i-am raspuns, chiar avem nevoie de articole economice. Aveam masini de scris, pe vremea aceea, le primisem donatie de la Bernadette Richard, care era la Ramnic, in cadrul Operation Villages Roumaines.

L-am asezat pe tanarul Florin Citu la o masina de scris si i-am spus sa scrie ce vrea el, dar, mai ales, despre cum ar trebui sa fie o economie, dupa iesirea din comunism, cu care aveam noi, ca redactie, ceva de impartit, pe vremea aceea. Iar Florin, care era un pustan, a scris.
Articolele lui au fost publicate, iar eu imi aduc aminte ca mi s-au parut putin ciudate, pentru ca el nu vorbea despre realitatea economica din care tocmai iesisem, ci despre ceva, care urma sa fie. Promit sa le caut si sa le republic, ar fi foarte interesante, astazi.
L-am tratat ca pe orice redactor, dar am avut grija de ceea ce ma rugase mama lui, Dumnezeu sa o odihneasca! Imi amintesc si faptul ca, la plecare, i-am pus articolele din ziar intr-un dosar, ma gandeam ca ii vor folosi, in America si i-am spus sa aiba curaj sa le arate, americanii vor fi impresionati.
Cam asta a fost, dupa putin timp, baiatul doamnei Citu a plecat la scoala. Ca om care am fost ani buni rezident in America, am sa revin, sa spulber supozitiile monstruase, cum ar fi recrutarea fiului doamnei Citu de CIA si alte prostii, care circula, in spatiul public romanesc. America este un sistem perfect functional, organizat dupa principii militare, dar liber de prejudecati, unde cei destepti se descurca, in orice situatie. Afirm asta, ca sa se stie clar cine l-a facut pe Florin Citu premier, mama lui si numai ambitia dansei. Ca si dragostea ei.

Am mai auzit de el cand eram la Paris, la ICR, cand il contra pe Mugur Isarescu si am fost mandru de rebeliunea lui fata de un monstru sacru, as fi facut la fel, daca aveam argumente economice. Am fost mandru ca am fost in aceeasi redactie.

Pe doamna Citu am revazut-o, acum cativa ani la Ramnic si am felicitat-o, pentru ca a avut puterea sa se lupte pentru fiul sau, cu ardoare, vanzand tot ce avea, mosteniri, case, firme. A crezut cu tarie in steaua fiului sau si a riscat tot.
Astazi, zi trista, sunt totusi bucuros ca femeia asta razbatatoare a trait sa se bucure de reusita fiului sau. In ultimele saptamani am cautat sa-i aflu numarul de telefon, ca sa-i transmit salutari de la mama mea, care tocmai a trecut printr-un AVC. L-am facut rost pe al premierului, dar nu pe al mamei sale. Era sortit sa nu reusesc, domna Citu era foarte bolnava.
A fost o femeie puternica, care si-a iubit enorm baietii. Dumnezeu sa o aiba in Paza Lui!”, a scris Silviu Popescu.

Să recapitulăm: în 1992, Florin Cîțu, despre care nu știm ce a făcut după terminarea liceului, în 1990, dar sigur nu studii universitare, este dus de mamă, de mînuță, la o redacție a unui prieten de familie, ca să se facă jurnalist peste noapte. O mamă care negociase pe cont propriu viitoarea carieră de ziarist a odraslei cu directorul publicației.
Odată ajuns acolo, Cîțu e pus să scrie ce-i trece prin cap – că, deh, se știe că așa se nasc jurnaliștii! – și, deși scrie chestii despre viitor, e publicat fără rezerve.

”Să scrie ce vrea el”, zice Popescu. Dar pe teme economice. Și direct la mașina de scris, cînd 90% dintre jurnaliștii epocii scriau de mînă, pentru că mașinile de scris fuseseră un lux controlat în comunism și puțini aveau știința utilizării lor.
Să fie clar: un reportaj despre viața porumbeilor din parc poate fi scris de orice tînăr cu talent și putere de observație, fără o pregătire aparte.
Presa economică reclamă, însă, specialiști.
Să înțelegem că junele Cîțu a redactat din prima articole economice despre dezvoltarea post-comunism a României din postura de recent absolvent de liceu, care nu reușise doi ani să intre la ASE ori la altă facultate, deși fentase stagiul militar obligatoriu??

E oarecum neclar și de ce Cîțu trebuia musai să intre în presă și să fie rapid publicat într-un moment în care aflăm că plecarea lui la studii în SUA era deja bătută în cuie și urma să se producă peste cîteva luni. Dar poate că familia credea și ea că un dosar cu articole apărute în presa județeană din România îi va da pe spate pe americani.

Se clarifică, în schimb, altceva: studiile americane atît de costisitoare ale premierului nu s-au bazat pe burse ori pe granturi și nici pe niscaiva slujbe prestate acolo de studentul Cîțu, care muncea noaptea să-și plătească taxele ziua.
Nu.
Studiile i-ar fi fost plătite de părinții săi, din satul Tulei, Vîlcea, care au vîndut, în 1991-92, ”case, moșteniri, firme”.

Mulți cititori își amintesc, poate, primii ani de după revoluție, cînd valuta forte însemna imens în România, tocmai pentru că nu se găsea.
În toamna anului 1991, rezervele valutare ale României ajunseseră la cîteva zeci de milioane de dolari, fapt care a generat celebra decizie a guvernului Stolojan de a naționaliza conturile în valută în schimbul unui echivalent în lei stabilit de către BNR. O manevră considerată pînă azi un veritabil jaf la adresa românilor, pentru că diferențele între cursul oficial și cel la negru erau uriașe.

Exact în acea perioadă de maximă penurie valutară națională, mama lui Florin Cîțu face rost de zeci și zeci de mii de dolari ne-naționalizați pentru studiile fiului. Nu de alta, dar americanii nu prea primeau lei mioritici.

Pe de altă parte, controversată e și formularea ”vînzînd tot ce avea”, dacă ne gîndim că familia Cîțu a continuat să facă afaceri înfloritoare și după plecarea fiului la studii, iar declarația actuală de avere a premierului, destul de consistentă, se bazează în cea mai pare parte pe bunuri donate de părinți. Atît de valoroase încît a ajuns să se judece cu propriul frate pentru ele.

Studiile din SUA ale premierului, mister lămurit, deci. Ori cumva adîncit și mai tare?