Lucian Davidescu de la Romania Curata dezvaluie ca, legea din România nu mai instituie nici măcar protecțiile de până în anii 2000. Această situație le servește de minune unora ca primarul Daniel Băluță de la sectorul 4, care a reclamat ziariștii la DIICOT.

Codul Penal din 1968, în vigoare până acum 10 ani, spunea la articolul 259 așa:

Art. 259. – Denunțarea calomnioasă
Învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Dacă cel care a săvârșit fapta declară mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana în contra căreia s-a făcut denunțul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce potrivit art. 76.

Noul Cod Penal este mai blând cu denunțătorii mincinoși. Dacă de exemplu procurorul decide că nu există temei, făptuitorul scapă de pedeapsă:

Art. 268. Inducerea in eroare a organelor judiciare
(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Schimbarea legii are poate o rațiune. Reaua-intenție este cel mai adesea foarte greu de dovedit. Ce te faci însă când cei care știu sau ar trebui să știe că plângerea lor este nefondată se folosesc de drepturile legale în scop de hărțuire? Poate că este cazul ca legea să se schimbe iar, ca să-i împiedice!

Jurnaliștii sunt mai expuși decât orice altă categorie profesională proceselor frivole, în scop de hărțuire – acestea poartă numele de Strategic Lawsuit Against Public Participation (SLAPP), adică Litigiu Strategic Împotriva Participării Publice. Scopul lor nu este neapărat să fie câștigate ci în principal să intimideze, să amenințe și să-l facă pe pârât – cel mai adesea dar nu întotdeauna ziarist – să renunțe.

Uneori cu succes, cum s-a întâmplat cu actualul președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Cele mai multe sunt procese civile. În ultimii ani fenomenul a luat o amploare deosebită, mai ales de când cei vizați de anchetele jurnalistice au căpătat iluzia că pot să obțină rescrierea istoriei prin ștergerea articolelor de pe internet. De asemenea, cele mai multe astfel de procese sunt frivole, dar asta nu înseamnă că nu pot fi uneori chiar și câștigate.

Așa ni s-a întâmplat nouă la România Curată, printr-o decizie strâmbă la fond răsturnată abia după doi ani, în Apel. Așa a pățit ziaristul Răzvan Durlan, care a câștigat la fond dar a pierdut în apel după ce a scris un articol cu SRI în titlu. Așa li s-a întâmplat celor de la RISE Project în cazul dezvăluirilor despre europarlamentarul Ramona Mănescu. Așa au pățit ziariștii de la Casa Jurnalistului care au câștigat la fond după hărțuiri nenumărate, dar care acum trebuie să se lupte în continuare în căile de atac, dar și alții care au câștigat pe toată linia, au de încasat cheltuieli de judecată de ordinul miilor de euro pe care încă nu le-au văzut și pur și simplu nici n-ar mai vrea să vorbească despre asta.

Ziarul Libertatea, unul dintre foarte puținele care mai face investigații, are acum câte cinci procesee civile simultan și capitol de buget dedicat pentru cheltuieli judiciare.

Plângerea penală care îl vizează în principal pe Cătălin Tolontan ca „autor moral” este deja un alt nivel, nemaivăzut din anii ’90. Dar dacă atunci pușcăria era remediul pentru delictele de presă, așa cum au pățit destui jurnaliști care și-au câștigat apoi dreptatea la CEDO, acum e altceva… Este rezultatul concluziei cinice au unor avocați care au constatat că n-au nici o șansă în civil, așa că trebuie să încerce altceva, la fel de frivol dar care să sperie mai tare. Sau cel puțin asta cred ei. Și tot ei ar fi trebuit să-și sfătuiască corect clientul și să-i pună în vedere consecințele: legale, morale și sociale.

Politic, în schimb, o spunem noi: consecința unor astfel de comportamente abuzive este că de la nivelul Parlamentului European este solicitată și se află în dezbatere legislație anti-SLAPP, de natură să descurajeze atacurile judiciare de orice fel împotriva libertății de exprimare și a dreptului publicului la informare.

Asta înseamnă ca cererile nefondate să fie aruncate direct la coș fără ca jurnalistul să mai fie pus pe drumuri la audieri, înseamnă taxe de timbru care să reflecte valoarea prejudiciului pretins (nu 100 de lei pentru 100.000 de euro cum am pățit noi), despăgubiri substanțiale plătite de cel care a deschis o acțiune nefondată și, în cazul acesta, iată: pedeapsă penală – măcar o amendă! – pentru cel care a încercat să abuzeze de lege.

Iar în cazul în care cumva procurorii DIICOT chiar găsesc de cuviință să înceapă urmărirea penală contra ziariștilor, atunci Codul Penal în vigoare chiar se poate aplica. Solicităm procurorilor ca în acest caz să se autosesizeze față de faptele primarului Daniel Băluță conform Art. 268 Cod Penal! (Sava N.).