Recitirea splendidului articol dedicat de Andre Marga în paginile electronice ale cotidianului – Agentiea de presă – Amos News, o sinteză a problematicilor multiple cu care se încruciseazà criticii de artà, teoreticienii acesteia și interpreții artei de pe platformele istorie și filosofiei culturii, categorie reprezentatà cu  rigoare și deplinà întelegere a șocului produs în arta modernà de demersurile creatoare de càtre autor*,   m-au îndemnat să reiau în aceste pagini unele dintre remarcile dintr-un text semnat de mine în urmà cu cinci ani tot în cadrul rubricii editoriale din aceastà publicație. El repropunea reîntregirea imaginii despre efectele “contaminatoare” pe care arta concetàțeanului nostru le-a avut asupra regândirii modalitàților expresive ale sculpturii în spații culturale și geografice îndepàrtate unele de altele – Europa, Statele Unite, Asia – și în țara sa de origine a Maestrului, în care i-a fost sàrbàtorità , în zilele trecute,  împlinirea a 145 de ani   de la naștere.  

Trei ar fi elementele poeticii lui Brancusi care au fost “prizate” în orientàrile  unor artiști contemporani cu el, cât și în cele ale unor numeroși urmași.

Primul constà în conștientizarea faptului cà simplificarea formei, purificarea sa de elementele superflue, sintetizeazà exprimarea și o readuce la forma purà, originarà a materiei (umanà/neumanà) reprezentatà.

Al doilea constà în renunțarea la reprezentarea figurativà a realității în favoarea unei proiecți esențializate a obiectelor, capabilà sà sugereze o potențialà formà primordialà a figurii reprezentatà (umanà/neumanà).

Al treilea constà în identificarea sensului efortului eliminàrii reprezentàrii aparenței materiale (umanà/neumanà) în favoarea unei imagini idealizate și reductive cu un demers creator capabilà sa-i simbolizeze într-o manierà  sugestivà esența. Nu trebuie ignorat faptul cà primele opere pariziene ale lui Brancuși se pretau deja unor interpretàri ce modificau complet cadrul criteriilor de apreciere a valorii  operei de artà, cadru încà țintuit în plurisecularul exercițiu al concilierii rigorii necesare a formei cu necesara capacitate sugestivà a reprezentàrii, exercițiu niciodatà dispàrut de pe scena artisticà in ciuda asaltului la care a fost supus de primele miscàri avangardiste. Nu întamplàtor tocmai unii colegi sculptori si pictori ai lui Brancuși au înțeles înainte de alții artisti și critici sensul mesajului transmis de tehnica de reprezentare vizionarà a acestuia, de convingerea Maestrului român cà o formà esențializatà este în mod potențial expresia unui fenomen în devenire și cà a sesiza în manierà sinteticà momentul cheie, trecàtor, al tranziției dinamic-static-dinamic ar putea deveni poarta de intrare în artà a unor proiecții artistice în stare sà înzestreze opera cu sugestii lirice și alegorice, întàrite de  grija pentru tratarea cu înțelepciune a  raportului între suprafatà și luminà.

Cu timpul s-a creat in Franța în jurul lui Brâncuși o adevàratà familie spiritualà alcàtuità din personalitàți ale càror opere au devenit puncte de referințà pentru arta din secolul XX.  Este vorba de Jean Arp (1887-1966), Etienne Hajdu (n.1907 , Emile Gilioli (1911-1977), Maurice Lipsi (1898-1985), Antoine Poncet (n. 1928). Influența lui Brâncuși confruntatà în opera lui Henri Georges Adam (1904-1967) este evidentà în sculptura Le signal (1959-1969 aflatà la Le Havre, în care accentul este pus pe sugestiile simbolice ale unduirii formelor.

În bronzurile sale aurii luxemburghezul Lucien Wercollier (1908-2002) a încercat, sub influența lui Brâncuși, sà în puține dintre operele sale au fost asimilate mai ales lecțiile tehnice rezultate din studiul operelor lui Brâncuși, fàrà însà a sesiza efectele în plan plastic ale temeiniciei reflecției acestuia asupra raportului între încàrcàtura emotivà și spiritualà a obiectului –  parte integrantà și impalpabilà a esenței sale – și forma sa.

În sculptura englezà o personalitate puternicà atentà la sugestiile brancușiene a fost Barbara Hepworth (1903-1975), care a vizitat pentru prima oarà atelierul din Montparnasse in 1932. William Turnbull (1922-2012) a reținut din limbajul lui Brâncuși noutatea formalà și în consecințà operele sale au o sintaxà în care este mai puțin evidentà logica creativà care la Brâncuși are ca finalitate punerea în evidențà a energiei generatoare de forme conținutà de expresiile plastice esentiale.

Numerosi artiștiști. Este vorba, in majoritatea cazurilor, de un proces de luare în posesie, de însușire a unor stileme noi într-un context de folosire a unor tehnici expresive și tehnice doar parțial adăugate /corespunzàtoare aprofundàrii temei de fond a artei lui Brâncuși: proiectarea existenței obiectului de reprezentat într-un arhetip timp/formà.

Printre acesti artisti se numàrà Alberto Viani (1906-1989), Andrea Cascella (1919-1990) și Pietro Cascella (1921-2008) ca și Arnaldo Pomodoro și alți artiști minori care însà ilustreazà un fenomen: cel al “modei eseței”. Contactul cu opera lui Brâncuși a stimulat în operele unor sculptori cu o solidà culturà artisticà, precum este cazul lui Pietro Cascella, càutàri expresive mergând în sensul redàrii tensiunii spirituale generatà de intuirea prezenței sale  într-o matrice /  matrix.

Operele cubanului Agustin Càrdenas (1927-2001) sunt si ele interesante datorità legàturilor care pot fi stabilite între formele totemice din arta tradițional-popularà din insula sa natalà și arta popularà româneascà, ale càrei simplificàri decorative au inspirat unele ludice simplificàri geometrice si antropomorfice brâncușiene, prezente și in cele 40 de motive decorative  ale antablamentului  Poarta sàrutului din Ansamblul de la Targu Jiu. Cardenas a tràit și s-a format pe deplin ca artist la Paris: contactul sàu cu opera lui Brâncuși a fost mediat însà de opera lui Arp, ca și în cazul Barbarei Hepworth.

În Japonia poetica lui Brâncuși a influențat cercetàrile unor artiști importanți ca Shinkichi Tajiri (1923-2009), Taro Okamoto (1911-1996), Kiyoshi Takaahashi (n. 1925), Kankaro Kimura (n. 1928). La întrebarea de ce artiștii japonezi au fost atrași de arta lui Brâncuși nu se poate ràspunde decât intrand în mecanismele specifice de esențializare ale expresiaei care au marcat timp de secole arta japonezà și care sunt profund înràdàcinate, ca factor intrinsec de orientare creatoare, în modalitatea de raportare și a artistilor japonezi moderni la confruntarea cu problematicile reprezentàrii.

Mesajul operei lui Brâncuși nu se naște din terenul unei filozofii sau al unei concepții despre viațà fără deschideri universalistice, cum în multe cazuri s-a întamplat în limbajele curentelor mișcàrilor avangardiste artistice din secolul al XX-lea, apàrute pe terenul cultural euro-american. Pulsația universalistà a càutàrii esenîelor care stràbate toatà arta lui Brâncuși se regàsește exemplar în opera unui elev al sàu și tânàr prieten, sculptorul niponic-american Isamu Noguchi (1904-1988). Lucràrile lui Noguchi par adeseori pàrți complementare ale naturii asupra càrora forța primarà a elementelor a acționat pentru a le transforma în forme perfecte sau doar pentru a làsa un semnal misterios.

In primele douà decenii dupà cel de al doilea Ràzboi Mondial, in România poetica lui Brâncuși a fost consideratà decadentà și ca atare interzisà din cultura oficialà panà in 1964, an în care complexul monumental de la Târgu Jiu a fost valorizat dupà ani de pàràsire și au fost eliminate interdicțiile difuzàrii reproducerilor operelor lui Brâncuși aflate in muzeele occidentale.

Opera sculptorului, care deja – cu contribuția voluntar-involuntarà a detractorilor academici și persecutorilor politici – se bucura de o imensà popularitate în propria tarà, influențase enorm dezvoltarea artisticà a multor sculptori din diferite țări. În România un mànuchi de artiști de mare talent au tulburat, în anii și în deceniile succesive deschiderii politice din 1964, sustinuți de critici instruiți și generoși, cadrul triumfalistic și retoric al realismului socialist recurgand la un limbaj abstract, apropiat în multe cazuri de elementele sintetice și morfologice ale operei lui Brâncusi, în special acelea derivate din – sau chiar cu origine  în – arta popularà româneascà. Evocàm aici doar cateva figuri fațà de care cultura românà nu poate avea decat o imensà gratitudine. 

George Apostu (1934-1986) și-a tràit ultimii ani de viațà in exil la Paris, fàrà sà se îndepàrteze de spiritul arhaic al formei riguros conceputà ca un simbol cu puternice capacitàti emotive. Timpul cu el a fost neiertàtor. Într-o viațà scurtà a creat opere a càror  pregnanțà sinteticà și capacitate expresivà îl așeazà printre cei mai interesanți sculptori din Europa anilor ’60, ’70, ’80.  Pentru punerea în valoare a operei sale in Romania s-a fàcut și se face prea puțin.  Nu insist deoarece nu recuperarea valorilor culturale ale României, – acelea care obligate de efective persecuții sau de tot atatea obtuzitàți agresive sà ia drumul bejeniei, au fost neglijate in țarà și în virtutea cinicului principiu “cine este afarà este în afarà, cine este înàuntru este înàuntru” – este subiectul acestor rânduri.

Ovidiu Maitec (n.1925) si Gheorghe Iliescu Càlinesti (n.1932) au încercat la rândul lor să concilieze simbolistica universului mitic al lui Brâncuși, redus la puține figuri, cu bogàția sugestiilot culturii populare. Constantin Lucaci (1923-2024) a recuperat dimensiunea cosmicà a viziunii lui Brâncuși într-un context tehnologic extrem de modern, recurgând la o simbologie îndràzneațà, pusà în evidențà de lumina reflectatà a suprafețelor de oțel inoxidabil. Cu Càlinescu si Lucaci am avut raporturi de profundà amiciție, cu Apostu aproape fràțești.

În ultimele douà decenii de existențà a blocului socialist și în contextul ultimelor prelungiri ale conflictului, niciodatà stins definitiv, între ràbufnirile dirigismului artistic și tendințele artistice inovatoare, arta lui Brâncuși  a jucat în mediile culturale și artistice din unele țàri din Europa Centralà si Orientalà – și mai ales in România – rolul de ochean prin care a fost întrezàrit noul orizont al libertàții de gândire. Ar trebui explorat cred critic acest capitol al migrației spiritului artei brâncușiene din România càtre Europa Occidentalà în deceniile anterioare anului fatidic 1989 si dupà. Artiști români de mare talent au bântuit prin Europa purtând cu ei neliniști originare și dorința de sublimare, care privea adeseeori nu doar persoana ci și forma artisticà.  Amintesc doar trei, apartinand a trei generatii diferite. În primul rand pe amicul Victor Roman (1937-1995), coleg si prieten , plecat fàrà întoarcere în 1968 la Paris.Talentul sàu excepțional l-a plasat rapid printre cele mai de seamà nume ale sculpturii internaționale.  A fost uitat pe nedrept in România, unde o selecțe din operele sale au revenit doar în anul trecut, între februarie și martie, cu concursul familiei, la Institutul Maghiar de la București unde s-a și organizat ad-hoc un fel de mini colocviu critic, cu concursul rectorului fostului Institut de Arte Plastice “N. Grigorescu” pe care îl absolvise cu un an mai tarziu decât prietenul sàu Apostu, in 1960.  Despre el a scris o frazà memorabilà un alt prieten foarte apropiat al nostru, fizicianul Basarab Nicolescu, și el din 1968 in Franta: “Victor Roman, recunoscut ca mare sculptor în Franţa, era cel mai ungur dintre români şi cel mai român dintre unguri. Corpul uman e la el creuzet alchimic, iar cavitatea şi ţărâna sunt condiţia zborului. Triada sa secretà : pătratul, cercul şi cilindrul.”

Din generatia imediat urmàtoare generatiei lui Apostu, Càlinesti si Victor Roman face parte Nicolae Rosu, in Germania din 1973. Problematica esențializàrii formei și a reducerii la simbol și-a pus-o încà din anii în care a fost activ in România. De altfel nici el nu este un brâncușian propriu zis ci un artist ce a reflectat asupra exprimàrii sintetice și posibilitàțile de sugerare a expansiunii în spațiu a formelor printr-un tacit dialog al suprafețelor și volumelor cu lumina astfel încat sș fie exaltatà o intrinsecà monumentalitate a obiectului.

Un reprezentant de seamà al  “noului val” care, dupà 1989, a debordat cu energie în cultura și arta românà și europeanà, dupà o lungà confruntare, în umbra atelierelor proprii cu problematicile tehnico-artistice ale reprezentàrii și sensurilor demersului creator, este Ștefan Râmniceanu (n. 1954). Emigrat si el în 1990, dar prezent în spirit in România. Ramniceanu s-a dovedit a fi artist de extraordinarà versatilitate tehnicà, capabil sà converteascà stileme spectaculoase, deja cunoscute și acreditate de practica artisticà, în expresii proprii, simplificate, cu încàrcàturà emoționalà întàrità de sublimàri ale unor elemente lexicale  derivate din arta religioasà.

Modul in care a abordat Brâncuși problematica esențializàrii limbajului sculpturii este încà actualà și la reinterpretarea creatoare a viziunii sale artistice au contribuit și contribuie din plin, pe plan internațonal, o pleiadà de artiști de primà màrime, printre care efectiv stràlucesc artiști români pe care din pàcate patria de adopțiune a maestrului de la Pestisani, sau alte patrii de adopțiune, îi prețuiesc mai mult decat sunt prețuiti în locurile de baștinà. Dar acesta este un alt discurs.

* Andrei Marga,  “Eliberarea în suișul operei lui Constantin Brâncuși”Amoos News 19 febr. 2021.  Cf.: https://www.amosnews.ro/eliberarea-suisul-operei-lui-constantin-brancusi-2021-02-19 .  Textul a fost publicat initial in  cartea lui Andrei Marga, Profunzimile artei, Libris, Brașov, 2020, pp.125-133

*  Grigore Arbore, “Brâncuși și esențializarea simbolică a limbajului sculpturii”.

  Cf. https://www.amosnews.ro/brancusi-si-esentializarea-simbolica-limbajului-sculpturii-2016-07-06