”E iar jale în Vale…
Minerii sunt revoltați, își cer drepturile. Oameni care se simt abandonați. În Vale descinde o femeie. Senatoarea Diana Șoșoacă, recent exclusă din partid. Se implică în cauza minerilor, se agită. De cealaltă parte, muțenie totală: președinte, premier, partide din arcul guvernamental. Nimeni nu pare interesat de rezolvarea situației, de dialog.

Asta îmi redeșteaptă oarece amintiri. Ianuarie 1999, prima săptămînă. Valea Jiului fierbe. Ca și acum, minerii sunt revoltați, cer mărirea salariilor și renunțarea la programul de închidere a minelor nerentabile. La putere e dreapta, cu PNL și PNȚCD în frunte. Nimeni nu se implică serios în problemă. Miron Cozma contacteaza Comisia Economice a Senatului, pe care o conduc, cu rugămintea să mergem în Vale și să discutăm la fața locului, pentru că sunt semne că lucrurile ar putea degenera.
Ceea ce și facem. Mergem, discutăm, negociem, încercăm să detensionăm situația, care se prezintă foarte gravă. Și, după 16 ore de negocieri, încheiem un Protocol privind încetarea grevei! Însă, în spatele nostru, la București, onor guvernul mă execută din scurt, public, anunțînd că nu aveam mandat pentru discuții cu minerii. La fel face și Senatul. Ministrul Valeriu Stoica spune că ”nu e moral să dai mîna cu un om ca Miron Cozma”. Ministrul Victor Babiuc tună și fulgeră că nu trebuia să mă amestec în chestiune și că Protocoul este fără valoare.
PNL, partidul meu, nu mă sprijină, ci mă suspendă din funcția de vicepreședinte național, apoi de la șefia Comisiei Economice, pentru vina de neiertat de a fi încercat să rezolv prin dialog uman ceea ce eu percepeam drept o criză cu posibile consecințe dramatice.

Cîteva zile după pedepsirea iresponsabilului de mine, minerii pleacă în marș spre București să-și afle dreptatea cu bîtele, și zdrobesc cordonul de jandarmi, la Costești. 20.000 de ortaci înving lesne 2.000 de combatanți ai Internelor. Morți și sute de răniți. Sînge și fum. Un general fuge de pe cîmpul de luptă, un prefect e luat ostatic. Distrugerile materiale sunt de mari proporții. Ministrul de Interne e demis, guvernul vrea să declare stare de urgență națională, dar descoperă că nu are lege, și dă ordonanță peste noapte, la propriu, cu Parlamentul întrunit în sesiune de urgență. Cancelariile lumii sunt îngrozite de ceea ce se întîmplă. S-a spus că marşul minerilor spre Bucureşti a pus în discuţie însuși statul de drept şi reforma și a arătat imaginea unei societăţi româneşti nepregătite pentru capitalism. Numai o minune a făcut ca minerilor să nu li se alăture sindicate din mai multe orașe din zonă, ceea ce ar fi dus la crearea unei armate de proporții, iar consecințele ar fi fost incalculabile. Finalmente, disperat, premierul Radu Vasile e nevoit să meargă la Cozia ”să dea mîna cu unul ca Miron Cozma”. Guvernul cedează pe linie revendicărilor minerilor și semnează o îmfrîngere politică rușinoasă. Care putea fi evitată cu un pic de înțelepciune și de tact.

După alte cîteva zile demisionez din PNL.
Nu acesta era partidul visat și clădit cîndva de glorioșii înaintași care au creat România.

Au trecut 22 de ani de atunci.
Azi nu mai e ”iresponsabilul” de Cataramă, e doar o femeie care încearcă, singură, să meargă pe același drum și să pledeze cauza celor mulți și obidiți, să atragă atenția că lucrurile nu sunt cum trebuie. Și ea, repudiată de propriul partid.
PNL nu a învățat nimic. Din nou, niște minți ”lucide” consideră că nu e cazul de ”deranj”.
Pentru că PNL nu (mai)are timp de români.
Sper din toată inima să nu se repete anul 1999 și să aibă timp, dimpotrivă, românii de PNL și de actuala guvernare.
Un film pe care l-am mai văzut, l-am mai trăit…” conchide fostul liberal.