Bucureștiul este scena unei noi confruntări majore, unde sistemul de justiție se află, din nou, sub asediu. După atacurile în serie care au vizat judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), culminând cu o manifestație „fâsâită” anti-Justiție, se prefigurează o nouă campanie virulentă, de această dată concentrată pe câștigurile materiale ale magistraților. Publicația „Lumea Justiției” dezvăluie că „laboratoarele” apropiate de Guvern ar pune la cale ultimele detalii pentru lansarea unor noi atacuri asupra judecătorilor și procurorilor, având ca temă principală salariile și pensiile acestora.

Câștigurile magistraților, noua armă de presiune

Conform informațiilor obținute de „Lumea Justiției”, strategia se conturează în jurul sumelor consistente pe care le încasează magistrații, fie că vorbim de veniturile lunare, fie de pensiile de serviciu. Această abordare urmează o logică similară cu campaniile anterioare, în care se urmărea decredibilizarea și presiunea publică asupra corpului magistraților.

Obiective clar conturate: De la ICCJ la CSM

Dacă în cazul anterior, ținta principală a fost crearea unei presiuni asupra judecătorilor ICCJ pentru a nu respecta deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți privind prescripția, noua etapă urmărește scopuri la fel de precise:

1. Intimidarea membrilor CSM: Principala miză a acestei campanii este intimidarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), pentru ca membrii săi să avizeze rapid noul proiect de lege privind pensiile magistraților și să nu formuleze obiecții față de forma propusă de Executiv.
2. Neutralizarea opoziției ICCJ: Ulterior, în viziunea strategilor din spatele campaniei, judecătorii ICCJ vor fi vizați din nou. Scopul ar fi prevenirea unui eventual atac la Curtea Constituțională pe tema aceluiași proiect de lege referitor la pensiile de serviciu ale magistraților.

Aparatul de propagandă, activ: Articole zilnice și dezinformare?

„Lumea Justiției” avertizează că această campanie se va desfășura, ca de obicei, prin intermediul „aparatului de propaganda al Executivului”, care va publica zilnic articole menite să scoată în evidență sumele încasate de judecători și procurori. Această metodă urmărește, cel mai probabil, crearea unei percepții publice negative și sporirea presiunii asupra factorilor de decizie din justiție.

Situația tensionată din justiție, amplificată de aceste acuzații de campanii coordonate, indică o perioadă de instabilitate și incertitudine pentru sistemul judiciar românesc. „Nebunia continuă,” concluzionează sursa, sugerând că tensiunile și tentativele de influență politică asupra magistraturii sunt departe de a se fi încheiat. (Irinel I.).

Într-o Românie unde evaziunea fiscală a devenit sport național, iar bugetul de stat o gaură neagră gata să înghită orice speranță de prosperitate, iată că apar, din când în când, vocile „înțelepților” nației, gata să ne lumineze calea. Cel mai recent episod al acestei comedii amare ne-a fost servit de domnul Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, un veritabil expert în a constata evidențe și a propune… nimic concret. Potrivit unui articol tăios semnat de Claudia Marcu în Cotidianul Național, Dăianu, după ce-a elogiat cu patos „măsurile de austeritate” ale Guvernului Bolojan (aceleași măsuri care ne golesc buzunarele și ne sufocă economia reală), a simțit nevoia să arate cu degetul spre ANAF. Dar, surpriză, a uitat să menționeze elefantul din cameră: politizarea până la os a instituției!

Oracolul economic Dăianu: De ce-i greu la stat, când tu ești sus pe stat?

Așadar, după ce a aplaudat cu ardoare tăierile, domnul Dăianu, de pe scaunul său călduț de la Consiliul Fiscal, a decis că e timpul să „distrugă” și bruma de autoritate a ANAF. Nu, nu prin a demasca șefii puși politic ce veghează la bunăstarea „celor de sus”, ci prin a cere niște măsuri atât de generale, încât par desprinse dintr-un manual de management pentru grădinițe. „Trebuie sparte rețelele de interese care favorizează corupția!”, exclamă luminatul Dăianu. Sună bine, nu? Dar cine le-a construit, domnule Dăianu? Cine le-a girat? Cine a pus pumnul în gură angajaților ANAF care au semnalat, de nenumărate ori, că exact politizarea posturilor de conducere este cancerul instituției și scutul evaziunii fiscale? Tăcere mormântală. E mai ușor să lovești în instituție, decât în mâna care o hrănește cu incompetență și interese obscure.

Pentru Dăianu, colectarea veniturilor fiscale este o „problemă de siguranță națională”. Adevărat, domnule președinte, la fel ca și corupția la vârf, incompetența ministerială și legile făcute pe genunchi, cu dedicație! Dar, în loc să-și canalizeze energia spre cauzele reale, Dăianu anunță apocaliptic că, dacă deficitul în 2026 va fi sub 6,5% din PIB, ar fi „o realizare remarcabilă”. Ceea ce, tradus din limbajul de lemn, înseamnă că suntem pe drumul cel bun spre prăpastie, dar măcar încetinim puțin căderea. Și cine e de vină? Nu, nu politicienii, nu legile strâmbe, ci tot ANAF-ul!

Pe site-ul instituției pe care o conduce, domnul Dăianu a filosofat mai departe: „Contează mult cum va continua stabilizarea bugetară după 2026 – cât vor contribui reducerea evaziunii fiscale, creşterea bazei de impozitare, descurajarea optimizărilor fiscale în acest scop.” Bla-bla-bla, domnule președinte! Corecția deficitului, continuă el, „este dezirabil să nu ignore aspecte de echitate socială”. Ah, echitatea socială! Asta în timp ce milioanele de români care își plătesc taxele cu sfințenie se întreabă unde se duc banii și de ce unii sunt mereu mai „egali” decât alții.

Strigătul din subsolul ANAF: Când inspectorii vorbesc, experții joacă teatrul!

Dar, pe când domnul Dăianu jonglează cu concepte pompoase și evită cu grație esențialul, vocile autentice din ANAF se fac auzite, chiar dacă sunt ignorate cu obstinație de „elită”. Daniel Baluță și președintele Federației Sindicatelor din Administrația Fiscală „Solidaritatea”, Dorin Modure, au transmis Guvernului un mesaj simplu, dar devastator pentru narațiunea oficială: dacă vreți eficientizare, depolitizați și simplificați!

„Schimbați legislația!”, urlă Modure, exasperat de Codul Fiscal, Codul de Procedură Fiscală și legile evaziunii și insolvenței, care sunt mai încurcate decât un ghem de șerpi. Digitalizare? Da, dar una REALĂ, nu doar pe hârtie sau în declarații de presă, care să aducă o analiză de risc corectă. Așa, pe bune, nu cu dedicație, să lovească pe cine trebuie, nu pe cine poate.

Și, cireașa de pe tortul ipocriziei: salariile! „Este nevoie și de creșterea urgentă a salariilor și implementarea unei salarizări corespunzătoare, în concordanță cu importanța socială și complexitatea muncii prestate și de depolitizarea urgentă a instituției”, tună Modure. „Să nu uităm faptul că însăși rațiunea înființării ANAF a fost tocmai scoaterea acestei activități de sub umbrela ministerului, adică a politicului. Practic, în acest moment se încalcă tocmai rațiunea existenței ANAF!” Mai clar de atât nu se poate! ANAF a fost creată ca să fie independentă, iar acum e ghidonată de sforile politice, transformată într-o unealtă de șantaj și protejare a „băieților deștepți”.

Justiția fiscală „personalizată”: Mamă pentru unii, ciumă pentru toți ceilalți!

Iar Dorin Modure continuă cu un adevăr incomod: „Dacă se depolitizează instituția, aceasta nu va mai răspunde la comenzi politice, ceea ce ar însemna că nu vor mai exista firme protejate politic. Dacă ar crește salariile la un nivel corespunzător, inspectorii ar avea o anumită independență, s-ar reduce riscul de corupție, s-ar atrage mai mulți specialiști, ceea ce iar ar încurca multă lume.” Ați auzit bine? „Ar încurca multă lume!” Acea „lume” din care fac parte și cei care ne dau lecții despre „siguranța națională” și „echitate socială”, dar care, de fapt, prosperă pe spinarea celor cinstiți.

O digitalizare autentică și o legislație simplificată ar fi, spune Modure, „o armă absolut înspăimântătoare pentru evazioniști”. Însă, cui îi convine să sperie evazioniștii când unii dintre ei sunt chiar „ai noștri”? „Știm cu toții că există prevederi fiscale care pentru unii sunt mumă, pentru alții ciumă”, concluzionează Modure. Adevăr amar. „De asta nu s-a făcut, nu se face și, din păcate, încep să cred că nici nu se va face nimic în această privință. Va fi doar pâine și circ, pâinea probabil un pic mai puțină pentru noi, ăștia mulți, și considerați de ei, fraieri.”

Într-un final apocaliptic, Modure ne lasă cu o întrebare retorică, al cărei răspuns îl știm cu toții, dar pe care nimeni de la putere nu vrea să-l rostească: „De ce nu vrea să schimbe ceva? Cred că orice angajat din ANAF știe răspunsul la această întrebare.” Și noi îl știm, domnule Modure. Îl știm cu toții. Pentru că actuala guvernare, exact ca și cele anterioare, nu vrea o reformă și o eficientizare a ANAF. Vrea doar mai mulți bani la buget, pe care să-i toace la fel de ineficient, fără să deranjeze rețeaua de interese, corupție și evaziune care, de fapt, menține sistemul în echilibrul său precar. O Românie eșuată, dar stabilă – pentru câțiva. Restul, să plătim!

Țineți-vă bine, stimați contribuabili! O veste cutremurătoare zguduie din temelii confortul moștenit al anumitor elite din sistem! Un proiect de lege, inițiat cu un curaj aproape sinucigaș de Ministerul Justiției, amenință să spulbere visul dulce al „pensionarilor speciali” din Apărare, Interne și Justiție: acela de a trăi într-o locuință de serviciu, cu o chirie „modică”, până la adânci bătrâneți sau, mai probabil, până la momentul în care statul se va prăbuși sub povara propriilor privilegii. Se pare că unii s-au trezit și au observat că o casă de serviciu e, ei bine, pentru… serviciu!

MApN, ultimul bastion al chiriei: Grupul de lucru lucrează la… amânare!

Dar stai, nu vă bucurați prea tare, popor de contribuabili cinstiți! Căci, așa cum era de așteptat, mecanismul ancestral de blocare a oricărei tentative de normalizare a intrat în acțiune. Proiectul de lege, acest agent subversiv al bunului simț, s-a împotmolit glorios la Ministerul Apărării. Și de ce? Păi, pentru că acolo se află cele mai multe cazuri de „speciali” chiriași pe bani de semințe. Iar MApN, cu o logică demnă de Caragiale, cere înființarea unui „grup de lucru”. Un „grup de lucru” special, probabil, care să analizeze de ce e bine să stai în casă de serviciu și după ce nu mai ești în serviciu. Un grup care, suntem siguri, va lucra din greu pentru a găsi argumente solide împotriva unei idei… de bun simț. Să nu cumva să ne grăbim cu deciziile raționale și să supărăm pe cineva!

Chiria „modică” – O farsă sau o realitate tristă? 200 de lei, o bagatelă pentru alții!

Și ca să înțelegem magnitudinea „sacrificiului” acestor bravi „speciali”, să privim puțin la cifrele halucinante! Pensionarii speciali de la Ministerul Justiției, de exemplu, plătesc o chirie de maxim 200 de lei lunar pentru o locuință de serviciu. Două sute de lei! Adică prețul a două pachete de țigări mai scumpe, sau un sfert de rezervor de benzină. În timp ce o familie obișnuită, care își rupe spatele muncind, plătește 2000-3000 de lei pentru o garsonieră, acești „eroi” ai sistemului se bucură de confort subvenționat, direct din taxele noastre. E „modic”, desigur, doar pentru buzunarele pline din pensii speciale și pentru cei care oricum nu se confruntă cu realitatea prețurilor din piață. Pentru restul, e o bătaie de joc!

Locuința de serviciu: Serviciu sau… suport social de lux pe banii nostri?

Căci, să fim sinceri, ce este o locuință de serviciu? Conform Legii nr. 114/1996 (aia, vechea, care încă mai avea un dram de noimă), este o locuință destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă. Ați auzit bine? Acordată în condițiile contractului de muncă! Nu în condițiile contractului de pensie specială, nu în condițiile contractului de rudenie cu x sau y, nu în condițiile contractului de „am fost cândva important”. Logica e simplă: când nu mai ești la muncă, nu mai ai nevoie de locuința de serviciu. Pare elementar, nu? Dar iată că pentru unii, chiar și elementarul devine o provocare filozofică demnă de „grupuri de lucru” și dezbateri epocale.

Epilogul unei farse subvenționate: Între bunul simț și apărătorii de privilegii!

Așadar, se prefigurează o bătălie epică între bunul simț, susținut, culmea, de Ministerul Justiției, și inerția privilegiilor, apărată cu dinții și cu „grupuri de lucru” de Ministerul Apărării. Proiectul de lege mai are de trecut prin Guvern și Parlament, o adevărată odisee prin labirintul intereselor personale și de grup. Va reuși oare acest gest minor de normalitate să rupă cercul vicios al subvențiilor pe viață? Sau vom asista, din nou, la triumful „grupului de lucru” asupra logicii și echității sociale? Rămâne de văzut dacă „pensionarii speciali” vor mai putea plânge în confortul locuințelor lor „modice” sau vor fi nevoiți să descopere cruda realitate a pieței libere. Ceea ce pentru unii e dreptate, pentru alții e… sfârșitul lumii bune și, probabil, începutul căutării unei garsoniere la preț de piață. Fără subvenții! (Sava N.).