SĂMÎNŢA ECONOMIEI DE TÎRG

Cu două săptămîni înainte de deschiderea Tîrgului Internaţional Bucureşti, LAURA STOICA, proaspăta laureată a concursului de muzică uşoară Mamaia ’90, primeşte din partea firmei „WIRA” cadou un mantou de blană. Patronii consideră că au făcut o investiţie bună dacă fotografia, făcută întîmplător de colegul nostru Lucian Crişan va apare într-un ziar. Publicarea coincide cu debutul tîrgului. Preţul fotografiei creşte, cadoul făcut noii vedete a muzicii noastre uşoare devine pentru „WIRA” o investiţie extrem de rentabilă. Pasul spre activarea acestui circuit al economiei de piaţă a fost făcut întîmplător. O sămînţă căzută la întîmplare care va rodi dacă solul e fertil. Şi noi îi vom culege roadele. Noi, adică Laura Stoica, Wira şi noi.

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. 1-a ►

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 4-a ►

Iată că populara noastră rubrică este în măsură să se înfăţişeze astăzi într-o veritabilă haină… internaţională! „Gura lumii” a surprins, pentru cititorii ziarului „Libertatea”, cîteva instantanee new-yorkeze, dovedind, dacă mai era nevoie, că dacă n-am prea intrat noi în Europa, în America am pus piciorul bine de tot. La oameni noi, lume nouă ar spune, dacă ar mai putea, hronicarul. Şi dacă n-o spune el, bai s-o zicem chiar noi!

LECŢIA DE GEOMETRIE. Ceea ce te înebuneşte cel mai tare în Manhattan este geometria. Orizontală şi verticală. Euclidiană pînă în pînzele albe. Pentru că au şi americanii blocurile lor – de locuit, nu militare, cum ni se tot spunea, la învăţămîntul politic. La New-York – zicea cineva – trebuie să fi timpit ca să te rătăceşti! Iei longitudinea şi latitudinea şi, fără busolă, ajungi unde vrei. Dar mai ales unde poţi…

CONFERINŢĂ DE PRESA LA CEL MAI ÎNALT NIVEL: la 10.000 m altitudine în Boeingul 707 care a purtat delegaţia română spre New-York, preşedintele a avut o primă conferinţă de presă cu reprezentanţii mass-mediei care l-au însoţit. Spusele domniei sale sînt filtrate cu atenţie de ,,computerele” celor din preajmă: Corneliu Vlad, Victor lonescu, Octavian Stireanu, Neagu Udroiu. Opoziţia e in spate!

GOLFUL LA ORDINEA ZILEI! Emirul Kuweitului cu care preşedintele român a avut o întrevedere cordială şi fructuoasă, pare deosebit de interesat de declaraţia pe care domnul Iliescu o acordă postului de radio Bucureşti, reprezentat de trimisul său special, domnul Marian Bistriceanu.

SHOW PE AEROPORT. Cu un număr special de dresură au onorat gazde-le americane, pe pista aeroportul Kennedy, delegaţia română care n-a mai încăput in vehiculele oficiale. Căţelul din fotografie, angajat cu acte în regulă al Direcţiei Vămilor, şi-a demonstrat calităţile olfactive de excepţie, adulmecind în bagajele celor sosiţi de pe vechiul continent, un… măr şi un salam! Produse pe care americanii le consideră, mai nou, ca veritabile droguri, importul (neoficial) de alimente fiind, cu desăvârşire interzis. Spectacolul – care a durat două ore avea loc după alte zece ore de zbor neîntrerupt. Şi a rămas de neuitat!

DE GUSTIBUS. În timp ce preşedintele Havel opta pentru o discotecă specializată în „hard rock”, preşedintele Iliescu a ales Muzeul de Artă Modernă. Iată o sugestivă imagine în
care vedem cum in timp ce translatoarea traduce un tablou din engleză, unul dintre băieţii din gardă verifică vigilent personajul din prim-plan.

CEAUŞESCU LA PICIOARELE LUI… ILIESCU! Există, fără îndoială, o revanşă istorică. Cele două personaje principale din această imagine au fost, fiecare în felul lui, adversarii lui Ceauşescu. Domnul Iliescu l-a combătut, am putea spune, în plan editorial, publicînd cărţi în care adevărul ştiinţific ieşea de sub umbrele scientologiei socialiste, în care expert era „tovarăşu’”, iar Eugen Mihăescu, marele grafician (a nu se confunda cu alţi purtători dîmboviţeni ai ilustrului nume) l-a combătut grafic. Caricaturizîn-du-l. Ridiculizîndu-l, Batjocorindu-l. In cele mai prestigioase ziare şi reviste ale Lumii Noi şi Vechi. Dar pe prima pagină. Devenise un autentic coşmar pentru „geniul de la Scorniceşti” care făcea alergie doar auzind de el. Iată-i pe cei doi în apartamentul artistului, la etajul 34, urmărind un set al celor mai acide creaţii anticeauşiste ale lui Eugen Mihăescu. Sub privirile egal amuzate ale domnilor Vasile Secăreş, Augustin Buzura şi Virgiliu Radulian.    

ANTANTĂ CORDIALĂ BALCANICA. Pentru citeva momente, atît preşedintele bulgar Jelio Jelev, cît şi ambasadorul român Aurel Dragoş Munteanu au uitat şi de clorul de la Giurgiu, şi de radiaţiile de la Koslodui, precum şi de ambele pieţe ale Universităţii. Ce au discutat? Domnul ambasador ne-a spus, dar ne-a rugat să nu-l cităm. Domnul preşedinte nu ne-a spus. Din această dilemă nu putem ieşi…

xxxxx Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cînd în cind cîte o plăcere scumpă.

xxxx Firmă serioasă, local select, cu uri anumit specific, servicii de excelenţă calitate. Dacă sînteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei.

xxx Local bun. De obicei este corespunzător. Merită să-I frecventaţi dacă vă este in drum sau dacă sinteţi cunoscut de personal. 

xx Este ceea ce se cheamă un local de mina a doua chiar dacă preţurile sînt deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. Încercaţi să vă menajaţi nervii şi manifestaţi prudenţă în toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale sau din nevoie.    

x Nu merită să riscaţi.

La concret

xxxxx În Bucureşti nu există încă un astfel de local. 

xxxx Salonul VICTORIA (Athenee) – ambianţă: plăcută, intimă, clientelă selectă; serviciul de bună calitate; bucătăria: specific franţuzesc; CAPŞA; NAN- JING. Salonul DIPLOMAT (Athenee).

xxx BUCUREŞTI – ambianţă: plăcută, clientelă diversă; specific franţuzesc; serviciul corect.
De acelaşi rang: AMBASADOR; CONTINENTAL; BOLTA RECE; BERLIN; LEBADA; DOI COCOŞI.

xx OLIMP ’90; BULEVARD; PALAS; CAPITOL; LIDO; SNAGOV-PALACE; SELECT; PESCĂRUŞ; FLORA PARC; PODUL MOGOŞOAIEI; FICU’S; LE PRESIDENT.

x BELLA ITALIA; TURN; MĂRUL DE AUR; VARŞOVIA; BUCUR; ASA ROMANA, VOICU ET CO

Prînzul meu sărac la dl. Voicu

Aud de la ataşatul meu de presă că am început să mă multiplic, încep să fiu văzut în mai multe locuri deodată, aflu că am purtat conversaţii cu oameni pe care nu i-am intîlnit nicidecum in cariera nou începută. Aud chiar că am promis stele unor şefi de restaurante. Naşterea unor astfel de inocente legende nu ar avea de ce să mă deranjeze, dar e mai bine să mai corectez şi eu manuscrisele, în care o stea în plus ori în minus nu trebuie să apară sau să dispară aşa, din senin, din iarbă verde nitam, nisam, iac-aşa am vrut eu. Ori de cîte ori aceasta s-a întîmplat am dat un minim de explicaţii, astfel încît dacă într-una din ediţiile topului aţi observat vreo-apariţie total insolită trebuie s-o puneţi pe seama unei regretabile erori. Refac, aşadar, un traseu pe care se zice că l-aş mai fi făcut şi aş fi avut impresii bune, cum ar fi zis răposatul. În Moşilor, colţ cu Eminescu funcţionează în locul restaurantului Hunedoara o circiumă privată, „Voicu et co”. Domnul Voicu nu a avut timp, probabil, nici bani de aruncat pe table vopsite, aşa că pînă una alta locul firmei îl ţine un panou de carton, garnisit cu staniol, din care ne zîmbeşte formaţia d-lui Ion Lăceanu. Mocheta de la intrare e atît de roasă încît, involuntar, îţi aduci aminte că aici se mînca o excelentă ciorbă de burtă, aliment ieftin şi hrănitor, pînă mai ieri un magnet infailibil pentru clientela de toate cinurile. Acum, însă, cînd în restaurante, cel puţin alimentele nu lipsesc decît dacă responsabilul e un papă-Iapte dornic să ia smîntînă şi să şteargă putina, ciorba de burtă nu mai e mirajul olfactiv ce colecta cohortele de lihniţi. E nevoie de iniţiativă, de fantezie, de spirit gospodăresc, de idei.

Vinerea trecută, la ora 13 şi 5 minute restaurantul lui nea’Voicu et cp, e aproare gol. Într-una din alveole, o pereche de virstă medie bea vodcă ostoită cu apă minerală. Doamna cere o răcoritoare, iar dl. îi zice că nu e, probabil că ştie localul. În colţul din stinga podiumului de lîngă orchestră, – doi picoli înghit tihniţi ciorba de burtă, specialitatea casei care transcende modificările istorice-profunde din societate. Singura zonă animată din local e parte dinspre intrare unde, la două mese, comesenii schimbă eşantioane de săpun Palmolive şi discută aprins asupra preţului de desfacere a unui Telefunken, pe care proprietarul cere 30.000, garantindu-i calitatea cu onoarea sa de comersant. – „să moară mama dacă are ceva, că îl ei la ţiplă, mînca-ţi-aş”. În restul ariei mele vizuale şi auditive nu se intîmplă nimic. Voicu et co. par să-şi facă la această oră siesta. Întorc prudent capul spre masa businessmen-ilor, lingă ei un puşti blond se agită turînd din sticle, îi fac un semn prietenesc şi puştiul imi răspunde cu un gest dezolant tăind aerul din faţa sa cu palma întinsă. Pricep că deşi nu ne despart decît patru paşi, între noi se află linia graniţei dintre raioane care-şi respectă integritatea şi îşi apără inviolabilitatea. Exact la 13,20 prefectul raionului în care s-a întîmplat să mă aflu, un domn trist, cu vată în urechi se grăbeşte să prescurteze o obişnuită introducere printr-o formulă ce îl prinde de minune – „spuneţi”. Încerc o propunere de conversaţie pe teme gastronomice, dar şansele mele sînt mici, iar răspunsul d-lui trist e limpede – „Avem: ciorbă de burtă şi tochitură”. Atît  Atît. Oscilez şi optez eroic – tochitură. Şi bere. Singura care există e la cutie, pînă cînd vine comanda am timp să mai inspectez cu privirea ambianţa. Igrasia de pe unul din pereţi şi un colţ al tavanului, tapiseria degradată a scaunelor, mochetă veche şi vesela care poartă încă inscripţia defunctei Hunedoara îmi dezvăluie opţiunea d-lui. Voicu spre un ciştig rapid, fără nici o investiţie, cu cîrpeli şi dat din coate. Dar se vede că nu mai ţine, căci timp de-o oră cit durează prinzul meu sărac, în restaurant nu mai intra nimeni. Nu ştiu ce o fi seara, probabil că muzica d-lui Lăceanu mai atrage niscai cetăţeni şi lista de preparate s-o mai fi lărgind. În orice caz, după aspectul tochiturii, bucătarul şef nu pare să fie cuprins de frenezia liberei iniţiative. La ora 14,10 semnul meu de a mi se face nota este recepţionat şi dl. cel trist cu vată în urechi cîntăreşte din ochi că valoarea unei tochituri şi a unei cutii de bere este de 150 de lei. Plătesc şi păşesc bucuros afară. Aici nu voi mai intra curînd şi nici pe dv. nu vă sfătuiesc. D-lui Voicu nu pot decît să-i spun că dacă îl interesează cu adevărat Topul restaurantelor trebuie să mai insiste…    

Inspector L.

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 6-a ►

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 7-a ►

„Cum mi-am scris MEMORIILE în închisoare…”

In actuala sa reşedinţă din Yverdon Ies Bains (Elveţia), dl. baron Moesony Stârcea de Foen, fost, în 1944, mareşal al Palatului şi, în această calitate, unul dintre artizanii actului din 23 august, a binevoit să ne primească pentru un interviu. Ne-a vorbit despre lovitura de stat din august 1944 şi despre ceea ce i-a urmat, despre cele două mari procese politice în care a fost implicat, cel al conducerii Partidului Naţional Ţărănesc şi „complotului ” lui Lucreţiu Pătrăşcanu ca şi despra lunga sa captivitate, în ultimul an, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej – personal – i-a cerut să-şi scrie memoriile, ceea ce a şi făcut intr-o celulă mai „confortabilă” dintr-o închisoare bucureşteană pe care n-a putut-o identifica nici pînă acum. L-am întrebat pe interlocutorul nostru cum şi-a menţinut, în cei 15 ani de captivitate, moralul, prin ce mijloace a înfrînt descurajarea. Replica i-a fost imprevizibilă…

– Aş putea să vă răspund, cîntînd…
Şi, într-adevăr, acest personaj paradoxal care este baronul român din Yverdon, începe să fredoneze, cu voce scăzută, de om care n-ar vrea să-l „alarmeze” pe temnicer, o litanie ciudată, mai curînd recitativ decît melodie:

„Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt
Şi, din lacrimi, fă velinţă
Într-un pat adinc şi cald
Din lovirile nedrepte 
Faguri facă-se, şi vin
Din înfrîngeri, scări şi trepte,
Din căderi, – urcuş senin”    

– Ale cui sunt versurile? – întreb, fiindcă intuiesc imediat în ele „ghiara” unui poet autentic.
– Ale lui Radu Gyr. Eram închis împreună cu el şi cu Nichifor Crainic în aceeaşi celulă. Celor doi poeţi, le-am propus un concurs pe temă dată: rugăciunea unui prizonier. Şi premiul i l-am decernat lui Gyr. Merita! Să v-o spun mai departe:

„Din căderi, urcuş senin” (El pusese „alpin”, cînd am compus melodia, l-am schimbat în ,,senin”).

„Şi din orişice dezastru
Sau crepuscul stins în piept
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zîmbet înţelept…”

– Şi rugăciunea lui Crainic cum a fost?
– Staţi că mi-o amintesc…

Dl. Mocsony caută, undeva, prin labirintul memoriei şi, deşi trecut de pragul octogenatului, iată, începe să recite:

„Se întinde dorul peste soare
Dar nu-l atinge.
Nici pe molizii verzi nu-i doare
Cînd iarna ninge…
O Doamne, Doamne, dă-mi şi mie
Aceeaşi parte
La moarte sufletul să-mi fie
Străin de moarte.
Căci molia îi roade haina
Dar nu-l atinge
Dă-i lui, măcar, să-ţi vadă taina
Cînd mă voi stinge.    
Să vin, cum pîlpîie un sfeşnic
La liturghie,
În faţa ta să ardă veşnic
De bucurie…”

– Vă daţi seama că memoria dvs. înseamnă, poate, o şansă de nesperat pentru postumele lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, care, in lipsa acestui interviu, s-ar pierde, poate, în neant?
– Mai pot să-ţi spun una, tare frumoasă, a lui Crainic care, atunci cînd a fost închis, avea o fetiţă de doi ani şi se măcina de dorul ei. Si. într-o zi, ne-a murmurat:

„Prea demult şi prea departe
Tot cu dorul te petrec
Zidul care ne desparte
Numa’ păsările’l trec.
Numai ele, pe la gratii
Vin cu mîngîieri zglobii.
Oamenii, odorul tatei
Zac, demult, în puşcării…”

-Am şi pus-o pe muzică – adaugă interlocutorul nostru şi iar ne fredonează, molcom, o melodie care seamănă ca două picături de apă cu cea dinainte.
– Şi vă treceaţi vremea şi momentele de descurajare cu poezie?
– Cu poezie, cu muzică, cu referate pe diferite teme, cu chestii de felul acesta. Am compus muzica pentru o droaie de poezii în puşcărie. Şi traduceam în engleză toate poeziile lui Gyr şi Crainic.
– Aveaţi hîrtie? Creion?
– Aveam memorie.
– Aveţi şi-acum!
– În iama lui 1950-1951 am fost internat cu o mulţime de preoţi la „Casa Verde”. Acolo l-am întîlnit pe stareţul mînăstirii franciscane, unchiul tatălui meu adoptiv. El nu ştia româneşte şi ca să-i alin detenţia i-am compus un cîntec în nemţeşte. Şi gazda mea îmi cîntă din nou, ceva, într-o limbă care mi-e inaccesibilă.

– Dar cum învingeaţi demoralizarea cînd eraţi singur, pentru că spuneţi că opt din cei cincisprezece ani i-aţi petrecut în izolare.
– Cînd eram singur, încercam să-mi cînt tot ceea ce ştiam, clasic şi modern. Şi după aceea, îmi repetam în minte toate poeziile începînd cu cele pe care le învăţasem de copil. Să nu-mi slăbească cumva memoria…

Prin nu ştiu ce asociaţie de idei, îmi amintesc de o carte a lui Malraux, scrisă in 1935, „Le temps du mepris” al cărei erou, un anume Kassner, îngropat de viu într-o temniţă nazistă, caută să se sustragă fricii, singurătăţii, nebuniei repetîndu-şi în minte muzica lui Bach şi Beethoven. Şi deşi, spre deosebire de dl. Mocsony-Stârcea, eroul lui Malraux era… comunist, mijloacele de apărare sînt – iată! – aceleaşi.

– S-ar putea spune, deci, că poezia şi muzica v-au ajutat să învingeţi singurătatea temniţei?
– Aşa e! Apăsam, mereu, pe claviatura memoriei. Cîntam la pianul ascuns în mine însumi pe care nu mi-l putea confisca nimeni!

– Şi cum a fost prima dvs. zi cînd v-aţi revăzut în ţara în care v-aţi format ca tînăr? Vă întorceaţi în Elveţia, unde aţi fost copil în şcoala primară şi elev de liceu. Aveaţi 55 de ani şi 15 ani de captivitate, ca experienţă dureroasă. Cum v-aţi revăzut ţara copilăriei?
– Să vă spun! La Zurich a urcat în vagonul meu…

– Păi n-aţi venit cu avionul?
– Cu trenul am venit. Şi cu cele mai proaste haine pe care le-am purtat vreodată. Şi cu un rucsac în care aveam doar vodcă şi ţuică. Restul avutului meu l-am lăsat în ţară. Şi, de fericire că mi-am revăzut soţia, mi-am scăpat sacul din mînă şi mi s-au spart două sticle!…

– Se spune că cioburile aduc noroc!
– Credeţi? Soţia mă aştepta pe peron, şi eu eram gata-gata să-mi continui drumul spre Paris. De ce? Pentru că – începusem doar să vă spun, dar m-aţi întrerupt! – la Zurich am fost întîmpinat de o americancă trimisă de CIA să-i dau raportul asupra situaţiei din România. Şi eu am început să-i povestesc şi m-am tot întins la vorbă pe drum, de la Zurich la Geneva, şi cum nu încheiasem, încă, ce aveam de spus, am întîrziat în tren. Mi-am dat seama în ultima clipă că trebuie să cobor…    

– Deci, v-aţi stabilit la Geneva!
– De unde! Aveam o sănătate atît de precară, în vremea aceea, încît a fost necesar, întîi, să mi-o refac! Cînd am ieşit din puşcărie nu aveam decît 43 de kg. Cînd am intrat în Elveţia, făcusem 45. Tot atîtea am şi acum. Nu pot să pun mai mult!

Îi admir baronului Moesony, silueta de june-prim şi nu-mi pot refuza întrebarea:

– Ţineţi mult să puneţi mai mult?
– De ce nu? Pot să mănînc orice şi, în principiu, ar trebui să fiu mai rezistent.
– Încă vă mai resimţiţi din punct de vedere fizic?    
– Sigur! Puşcăria mi-a ruinat plamînii. Sufăr de un sindrom bronho-pulmonar obstructiv cronic.
– Răciţi uşor?    
– Nu numai asta! Am crize, atacuri. În fiecare seară sînt nevoit să fac inhalaţii, aerosoli. Port şi un aparat. Din cauza asta n-am venit încă în România, fiindcă nu ştiu dacă aparatul acesta va funcţiona, acolo, branşat la priză. Ce voltaj aveţi la Bucureşti?
– 220.
– Ca şi la noi! – remarcă, fericit, gazda mea. Înseamnă că pot veni!
– Veţi fi binevenit la Bucureşti, cu aparat cu tot, stimate domnule Mocsony-Stârcea. Vă aşteptăm cu speranţa că vom fi primii care vom beneficia de un nou subiect pasionant de interviu…

Tudor CARANFIL

Ziarul Libertatea din 13 octombrie 1990 pag. a 8-a ►