Mărturisesc că după ce am văzut „minunea” comisă de Ludovic Orban cu ocazia vizitei de lucru în judeţul Argeş, unde, la un moment dat a întâlnit un bărbat în vârstă, aflat într-un scaun cu rotile şi l-a întrebat: „Ce viteză prinde?”, m-am gândit că e cea mai imbecilă întrebare (formă de adresare) cu care un om citav poate aborda un semen al său cu un handicap motor, așezat într-un cărucior.

Să fii prim ministru și să te intereseze, ca pe un copil de 4 ani, cât „bagă” pe oră căruciorul electric al unui handicapat, mi se pare de neimaginat și arată, oricum am lua-o, nivelul actului cerebral al întrebătorului. Aruncând o privire în DEX, vom constata următoarele definiții pentru o anume categorie de oameni, din care sigur fac parte mulți dintre actualii miniștri care de care mai vașnic urmaș al lui Brătianu, una mai dură decât alta:

IMBECÍL, -Ă, imbecili (Adesea termen de ocară) Persoană cu capacități mintale foarte reduse, lipsită de facultatea de a înțelege ușor; slab de minte, neghiob, nătărău. Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au.

IMBECÍL, -Ă s.m. și f., adj. (Om) slab de minte, cu capacități mintale foarte reduse; tâmpit. // adj. Care prezintă imbecilitate. Doar Lazăr Șăineanu, în celebrul său dicționar, ediția VI, din 1929 pare a fi mai „moale” în explicații”

Imbecil – 1. slab de minte; 2. care vorbește sau lucrează neghiobește.

Altfel cum să explicăm că acest grup (organizat),care conduce țara a calificat încă de la începutul pandemiei, prin dl. premier drept „o prostie” testarea gratuită în masă a românilor, iar acum închid restaurantele și cafenelele, deși aceste locuri sunt pe ultimul loc la crearea focare de Covid???

După alegerile locale, marii câștigători fiind neomarxiștii lui Barna, Clotilde Armand, Fritz, Vlad Voiculescu, Cosette Chichirău și majoritatea, ejusdem farianae, constatăm că ne-am procopsit, spre nenorocul nostru, pe prima scenă a politicii, în plus față de imbecilii cunoscuți ai partidelor, cu ceea ce Mihai Eminescu numea „Junii corupți”. „La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,/Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,/Blestemul îl invoc;/Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,/Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară/Cu fierul ars în foc.”

Cu infatuarea lor infantilă, – cum ar spune profesorul Zaciu -, fără un pic de umor, endimanches, după moda vestică, fără umilitate față de lumea din afara lor, o „nouă clasă”, care își dorește să fie băgată în seamă, să conducă și să se îmbogățească, la adăpostul puterii încă vii a securiștilor care i-au creeat.

„Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată/În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,/De-al patimilor dor;/În preajma minţii voastre ucisă de orgie,/Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,/Şi seacă de amor./O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,/În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite/De sânge putrezit;/Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată/De braţele slăbite, puterea leşinată/A junelui cănit./

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?/Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,/O, oameni morţi de vii!/Să vă admir curajul în vinure vărsate,/În sticle sfărâmate, hurii neruşinate/Ce chiuie-n orgii?/”

Sunt sigur că de la acești tineri cu sângele în putrefacție, de la acești juni căniți va apărea, până la urmă, când vor mai prinde putere, un referendum esențial pentru o Lege care să facă ordine în România: fără credincioși, fără heterosexuali, fără familiști, și, de ce nu, fără români în funcții publice…

Nu mi-au plăcut niciodată adresările „tari”, mitocănești, de aceea mi a fost greu să folosesc termenul „imbecil”, însă ceea ce m-a făcut să uzez de el, este că de acest gen de imbecilitate manifestă tot mai mult în politică și societate, au ajuns să se ocupe oameni ca celebrul istoric Carlo M. Cippola, fost mare profesor la University of California, Berkley, Institutul European din Florența.

Lectura cărții lui, „The Basics Laws of Human Stupidity” apărută în 1988 la Bologna, îmi justifică în totalitate foslosirea acestui cuvânt. Întâmplarea sus-amintită a premierului pare a fi desprinsă din ceeace profesorul Cippola numea drept treia Lege Fundamentală a imbecilității: „Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.”

Bunăoară, imbecila frază a dlui Orban cu siguranță că l-a mâhnit pe omul din scaunul cu rotile, constatând că premierul care stătea în fața lui nu are nici un fel de empatie cu suferința lui, situație care nu i-a adus primului ministru vreun folos, ba chiar dinpotrivă, aceasta cauzându-i imense prejudicii de imagine, tocmai în campania electorală…

Observ, de vreo câtva timp încoace, că din ce în ce mai multe „persoane publice”, – politicieni sau ziariști, formatori de opinie, până la urmă -, fac trimitere în discursul lor, tot mai des, la monumentala operă a lui Robert Musil, „Omul fără însușiri”.

Nu mi permit să cred, măcar, că toți acești vorbitori nu au citit și recitit cartea cu pricina, dar, mai ales, sunt sigur că au înțeles tema fundamentală pe care Musil o propune – cea a prostiei, dar și cea din subsidiar. Anume faptul că Ulrich ajunge să fie un „om fără însușiri”, tocmai din cauza timpurilor care se schimbă.

După cum știm cu toții, din carte, încă de mic copil Ulrich era un om excepțional. Toată lumea din jurul lui avea convingerea că acest tânăr matematician a fost atins de pana geniului. Însă o dată cu schimbarea timpurilor, – acțiunea se petrece în 1913 -, actul de a fi genial începea să nu mai fie pus în legătură directă cu spiritul sau cultura. Societatea începuse să-i considere, (încă de atunci”), drept genii pe fotbaliști, cantautori, artiști și chiar… cai de curse.

O epocă în care calitățile de geniu ale lui Ulrich, pur și simplu nu mai erau actuale. Urmează îndepărtarea de aceste însușiri ale spiritului, ceeace duce la „degenerarea barbară până la esența sinelui, adică ceeace el numise un om fără însușiri”.

Cred că aceasta este explicația și pentru eșecul spiritual al oamenilor noștri publici, sub presiunea schimbării vremurilor. Acum genii sunt considerați „creeatorii de conținut”, „Youtuberii”, haștagii de la multinaționale, actorii mediocri, care „joacă” prin cârciumi, sau în reclamele de otravă de șoareci, divele și vulpițele, sau, chiar tinerii neomarxiști apăruți dintr-un Sybaris mai mult decât productiv, în ultimii ani. Și atunci, cum să se vadă geniul într-o astfel de lume?

România acestor alegeri forțate, în plină pandemie, cu un cinism imbecil și furate în mod grosolan, care au creat o bună parte din catastrofa Covid pe care o vedem acum, este tabloul în aquaforte care reia tema prostiei din cartea lui Musil. Modul în care puterea socială, politică sau instituțională, -așa cum bine spunea profesorul Cippola -, amplifică potențialul dăunător al unui imbecil este simplu de constatat, dacă înțelegem ce anume îl face pe imbecil periculos pentru semenii săi.

Acțiunile unui imbecil nu pot fi înțelese și vor lua pe toată lumea prin surprindere; chiar dacă le anticipezi, este imposibil să te aperi împotriva lor, fiindcă nu au nici un fel de structură logică. În cazul nostru, chiar dacă nu înțelegem manevrele lor, scopul este ușor de dedus. Obținerea cu orice preț a Puterii, a resurselor, ca mijloc de căpătuire a lor și a grupurilor de imbecili din care provin.

Imbecilii, deci, sunt „cel mai periculos tip de persoană, mai periculos decât un răufăcător: iar numărul imbecililor în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea.”, după cum spune Cippola. „Într-un sistem democratic, un procent din cei care votează sunt imbecili, iar posibilitatea de a vota le oferă tuturor ocazia remarcabilă de a le cauza pierderi altora, fără a câștiga nimic în schimb, prin menținerea procentului de imbecili aflați la putere”.

În ceeace îi privește pe neomarxiștii tot mai vizibili și mai nocivi la adresa a tot ceeace este românesc, acualitatea lui Eminescu este evidenta, și nu mai are nevoie de nici un comentariu: „Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,/Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, Şi arşi pân-în rărunchi;/Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,/Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,/Cum cădeţi în genunchi!/Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare/Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare./

Octavian Hoandra