„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” vă prezintă, în fiecare zi, oameni remarcabili care au cunoscut excelența în diferite domenii precum educație, cercetare, cinematografie, teatru, muzică, afaceri, informatică, administrație sau sport.

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” se dorește a fi, cotidian, o întâlnire motivantă cu adevărate personalități ale țării. În cuprinsul acestei rubrici cu totul speciale veți face cunoștință cu oameni pentru care locul întâi al unui podium – fie el și metaforic – se transformă, de fiecare dată, într-o realitate palpabilă. Oameni pentru care un microscop devine o a doua natură, iar camera de luat vederi o prelungire, firească, a gândului și a sufletului.

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” nu este doar un laitmotiv jurnalistic, ci o întreagă lume adusă mai aproape și descifrată sub ochii cititorului, o ”scenă” unde ”actorii” își prezintă realizările extraordinare. În același timp, ei și sunt oamenii deciși să își îndeplinească visele și să își transforme propriile speranțe în certitudini, oamenii care impresionează, de altfel, și dincolo de granițele României.

Alexandru Solomon, unul dintre cei mai importanți regizori de filme documentare din România,  a debutat ca operator la filmul Priveşte înainte cu mânie, regizat de Nicolae Mărgineanu, pentru care a fost premiat la International Camera Festival. Totodată, este președintele Asociației One World România, primul festival de film documentar din București și unicul dedicat drepturilor omului din țară, care organizează, pe lângă festival, mai multe proiecte educaționale adresate tinerilor sau profesorilor, precum și demersuri prin care încercă recuperarea arhivelor istorice de film documentar românesc.

Alexandru Solomon vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre experiența de a fi premiat la International Camera Festival, ce l-a inspirat să scrie filmul Viață de câine, precum și despre proiectul One World România.

Gândul.ro: Aţi debutat ca operator la filmul Priveşte înainte cu mânie, regizat de Nicolae Mărgineanu, pentru care aţi fost premiat la International Camera Festival. Cum ați descrie această experiență?

Alexandru Solomon: Am avut mare noroc pentru că am debutat ca director de fotografie la 2 ani după absolvire: în ultimii ani de școală l-am avut ca profesor pe Florin Mihăilescu, care mi-a dat șansa să lucrez întâi ca asistent și apoi m-a recomandat lui Nicolae Mărgineanu. El însuși operator, domnul Mărgineanu m-a susținut foarte mult, fără să îmi dea lecții (deși ar fi putut) sau să intervină peste mine. Cred că Privește înainte cu mânie e un film pe nedrept uitat, care ar fi putut să deschidă încă de la începutul anilor ‘90 o direcție către actualitatea socială în cinema-ul românesc. Mi se pare un film important atât prin temă (e vorba de privatizarea mafiotă a unei uzine navale), cât și prin tratamentul estetic foarte frust, de cine-verité. Din păcate, această dorință de a reflecta marile schimbări sociale de pe o poziție cinematică sinceră, fără pretenții metaforice și literare, a întârziat multă vreme în cinematografie. Mă includ și pe mine aici.

Gândul.ro: În paralel cu activitatea de director de imagine la filme de ficțiune, ați scris și regizat, începând cu anul 1993, mai multe filme documentare. Realizate ca producții independente, acestea au fost premiate atât în țară, cât și în străinătate. Ce au însemnat atunci, la începutul carierei dumneavoastră, aceste premii?

Alexandru Solomon: Prin 1992, am început să lucrez cu Radu Igazsag subiecte legate de avangarda românească interbelică, filme aflate mai degrabă aproape de arta video. Exista, totuși, un impuls documentar în aceste demersuri ale noastre și acest impuls a devenit tot mai puternic în ce mă privește în următorii ani. Toate aceste filme, cu mici excepții, au fost produse de Fundația Arte Vizuale, un mic paradis al producției independente din anii ‘90, gândit și condus de Vivi Drăgan Vasile. Singurul loc unde au putut fi văzute aceste filme, timp de mulți ani, erau festivalurile. Nu exista internetul, iar televiziunile au fost multă vreme insensibile la potențialul acestor filme. Așa încât premiile însemnau un pic de vizibilitate și, deseori, singura recompensă materială.

Gândul.ro: Viață de câine este un film pe care l-ați regizat în anul 1998 și care a fost distins cu Premiul Pentru Film Documentar la Festivalul de Film DaKINO. Ce v-a inspirat să îl scrieți?

Alexandru Solomon: Lumea câinilor din București era un subiect la îndemână: străzile erau pline de maidanezi și știrile despre adăposturi și oameni mușcați au continuat să domine prima pagină încă 7-8 ani. Abandonul acestor animale era un semn frapant al iresponsabilității oamenilor și instituțiilor. Mi s-a părut că un film care să prezinte straturile societății canine – cu bogații și săracii ei – ca pe o oglindă a societății umane ar fi necesar. Ideea ca imaginile să fie însoțite de un text al lui Mircea Cărtărescu i-a venit lui Velvet Moraru, producătoare, care pe atunci lucra la Fundația Arte Vizuale. Cărtărescu a fost inițial reticent, pentru că nu avea simpatie pentru câini, însă a văzut montajul și a înțeles perfect „unde băteam”. M-am regăsit total în sarcasmul și disperarea textului scris de Cărtărescu, text care a plasat filmul într-o altă dimensiune. Sunt câteva fraze care-mi sună și azi în minte, cum ar fi „România pare să fie astăzi un sat fără câini, Bucureștiul este, fără îndoială, un oraș cu câini”. Sigur, dacă ne uităm azi la București, am scăpat de această problemă a maidanezilor, adică – există progres. Dar el e totdeauna reversibil.

Gândul.ro: România: Patru patrii este un film românesc pe care l-ați regizat în anul 2015, în care rolurile principale au fost interpretate de actorii Norman Manea, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu. Ce ne puteți spune despre acest film?

Alexandru Solomon: Putem spune că este în egală măsură un film francez: România: Patru patrii mi-a fost încredințat de un producător francez pentru a fi inclus în colecția de filme Europa scriitorilor produsă de canalul Arte. Am mai lucrat o dată în acest regim (să-i spunem „comandat”) pentru o docu-ficțiune intitulată Clara B., tot pentru Arte. Filmul despre care vorbiți trebuia să fie un portret al României prin prisma câtorva dintre cei mai apreciați scriitori ai ei. E o temă grea, mi s-a părut întotdeauna riscant să definești o țară. Personal, cred că specificul național – ca predispoziție genetică, ca dat înscris în sânge – nu există. Există o sumă de rădăcini personale și istorice și un mănunchi de cutume sociale și culturale legate de un spațiu geografic care se schimbă non-stop. E un proces viu, nu o definiție înghețată și fixă, și am încercat să-l surprind. Am căutat ca cei patru protagoniști ai filmului să fie cât mai diferiți din multe puncte de vedere și ca ei să transmită vibrația complexă a relațiilor lor cu spațiul, cultura și istoria acestui loc. A fost o experiență frumoasă, am citit și recitit mult și m-am bucurat să lucrez din nou cu Sophie Reiter, monteuza cu care am lucrat și de la care am învățat cel mai mult, de la Marele jaf comunist până la Ouăle lui Tarzan.

Gândul.ro: Care credeți că este numitorul comun al tuturor filmelor pe care le-ați regizat? De ce?

Alexandru Solomon: Îmi cereți să fac un exercițiu critic, cronologic și oarecum necrologic. Nu mi-e la îndemână. Cred că e mai important să evoluez, nu să rămân pe loc. Să conserv doar nevoia de a exprima lucruri prin film, dar și puterea de a schimba felul în care mă exprim.

Gândul.ro: Organizați One World România, primul festival de film documentar din Bucureşti şi unicul dedicat drepturilor omului din România. Cum a luat naștere această inițiativă?

Alexandru Solomon: În 2008, Monika Stepanova, directoarea Centrului Ceh de la acea dată, a inițiat festivalul, ca pe o mică replică a festivalului omonim de la Praga. Cred că a avut o intuiție excepțională, a fost și este nevoie la noi de această platformă în care filmul documentar să exprime probleme de drepturile omului. În 2009, m-a chemat să mă ocup de programul festivalului – care și-a găsit în timp propria identitate – și am fondat împreună cu echipa de atunci asociația One World Romania care există și azi.

Gândul.ro: Cum ați reușit să mențineți viu festivalul One World Romania atâția ani, mai precis din 2008?

Alexandru Solomon: Festivalul a fost gândit ca un nod între societatea civilă, cineaști și publicul larg, prin documentar. El se hrănește din această interacțiune, asta îl face probabil viu. Apoi, trebuie spus că echipa n-a mers niciodată pe formule bătute, comode, ci și-a pus mereu în discuție practicile, uneori trecând prin procese inflamate și dureroase. O altă condiție de supraviețuire mi s-a părut totdeauna instituționalizarea festivalului, de aceea, la un moment dat, am vrut să cedez direcția lui artistică (în 2016 această răspundere a revenit Mădălinei Roșca, din 2019 programul este curatoriat de Andrei Rus și de Vanina Vignal). Am rămas la conducerea asociației, dar programele ei funcționează, cred, și fără mine.

Pentru că festivalul e un eveniment sezonier, Asociația a început treptat să lucreze pe mai multe planuri, am înființat împreună mai multe programe: de distribuție alternativă de documentare creative (KineDok), de recuperarea patrimoniului de film (Sahia Vintage), de educație pentru drepturile omului – prin documentar – în licee (One World Romania la Școală), de ateliere pentru documentariști (Civil Society Pitch), de cinefilie (CineClubul OWR) și altele. A fost greu de construit ceva cât de cât peren, în condițiile în care noi în fiecare an trebuie să luăm de la capăt tot procesul de aplicații și cereri pentru aceste proiecte, nu există nicio siguranță că vor fi finanțate pe termen mediu, iar echipa e constant supra-încărcată.

Dar aici e o problemă generală a sectorului non-guvernamental. În esență, mai toate aceste  hulite ONG-uri fac câte un serviciu public, social, pe care statul și administrațiile locale nu-l acoperă. Fie că e vorba de sănătate, de educație sau de cultură. În schimb, statul și funcționarii lui suspectează aceste organizații de toate relele și le pun bețe în roate. Îmi pare rău dacă există și excepții care se vor simți nedreptățite de această generalizare.

Gândul.ro: Aveți și alte pasiuni?

Alexandru Solomon: Predau la departamentul de Fotografie și Imagine Dinamică din cadrul UNArte. E pasionant.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrați în perioada următoare?

Alexandru Solomon: Am câștigat concursul CNC (Centrul Național al Cinematografiei) din primăvară cu un lung-metraj intitulat Viața de apoi, continuă cumva o temă enunțată în Ouăle lui Tarzan – aceea a conflictelor dintre credințe în secolul XXI. În timpul izolării impuse de starea de urgență, am făcut trei scurt-metraje: Călătorii reciclate, Noli me tangere și Poem Imun. Primul dintre ele a fost inclus prin grija și inițiativa lui Andrei Tănăsescu și a Ancăi Hrab într-un omnibus cu încă alte 5 filme regizate de Alina Manolache, Laura Pop, Andra Tarara și David Schwartz, Vlad Petri, Teona Galgoțiu. Omnibusul, intitulat Journey around the home in 60 days¸ a fost selectat în competiția festivalului de la Jihlava, din Republica Cehă, unde va fi prezentat la sfârșitul lui octombrie. Mă bucur de succesul documentarului de debut al lui Adrian Pîrvu și Helena Maksyom, Totul nu va fi bine, un film în care am fost implicat vreo 5 ani în calitate de coproducător. În rest, mai am idei pentru alte filme, dar trăiesc și eu neliniștea acestor vremuri care au repus total în discuție practicile de producție, finanțare și difuzare ale oricăror forme de spectacol cultural – fie că e vorba de cinema, de teatru sau de dans. Rețeaua de săli cinematografice de artă era oricum redusă la minimum, probabil că după pandemie nu va mai rămâne nici atât. Ceea ce mă aduce la următoarea dvs. întrebare.

Gândul.ro: Câteva gânduri de final pentru cititorii noștri?

Alexandru Solomon: Pe pachetele de țigări și în reclamele de băuturi alcoolice sau alimente sunt trecute avertismente care îndeamnă oamenii să cumpere și să consume responsabil. Mi-aș dori ca publicul din România să fie la fel de atent la ce conținut cultural consumă – inclusiv pe internet și în rețelele sociale. Să nu fie toxic, să nu fie „expirat”, să nu fie produs prin exploatare și furt. Ca oamenii să înțeleagă că lucrurile au un cost. Să ia în seamă valoarea socială, pentru comunitate a ceea ce produc artiștii și instituțiile independente de cultură din România. Aceste categorii sunt oricum cele mai fragile și sunt lipsite de orice plasă de siguranță. Ele au puterea și imaginația să își regândească modul de lucru, dar nu vor putea supraviețui singure.

Așa cum arată lucrurile acum, pare că sectorul cultural independent va dispărea primul. De luni de zile, nu s-au putut găsi scheme de susținere. Guvernul consideră că teatrele și cinematografele sunt printre primele instituții care trebuie închise, deși cu foarte puține excepții, acestea nu au produs focare de infecție. În schimb, în avioane sau în supermarket-uri, suflăm unul în ceafa celuilalt, închiși într-un spațiu mai mic.

Politicienii de toate culorile consideră sectorul cultural independent ca pe un potențial adversar aducător de necazuri și critică, atunci când nu îl desconsideră total. Viitorul depinde foarte mult de felul în care societatea va înțelege să consume cultură și să pună presiune pe autorități pentru ca România să nu devină mai săracă, mai provincială, mai întunecoasă.