​​Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. 1-a ►

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. 1-bis ►

Trei poduri peste Prut
Mărturisesc sincer că, deşi fac parte dintre membrii fondatori ai „Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”, cu tot entuziasmul şi emoţia pietrei de temelie, nu visam că Liga noastră se va împlini şi se va justifica în acţiuni patriotice şi culturale tulburător de frumoase. Şi este, fără pic de indoială, în primul rînd meritul preşedintelui ei, scriitorul Victor Crăciun, care, în mod surprinzător, a ştiut să adauge condeiului său un spirit programatic, gospodăresc, atît de necesar în lucrările de largă respiraţie. Nu este aici nici un elogiu gratuit, ci adevărul curat, curat ca boabele de griu din această vară fierbinte. O primă dovadă sint cele trei poduri de peste Prut, în fraternizare cu românii din Basarabia.
Primul pod a fost podul de flori arcuit in zilele de exaltare a trandafirilor, cînd românii de pe amândouă splaiurile Prutului au aruncat flori în apele bătrinului fluviu – flori, mulţime, puzderie de flori, covîrşindu-le, împăienjenindu-le vederea de atîtea flori. Dacă Linus, eroul mitologiei antice, cel cu mers plutind ca boarea, de putea călca pe vârful spicelor fără să le îndoaie, dacă Linus, aşadar, ar fi venit din legendă, el ar fi putut trece podul de flori, dintr-o parte în cealaltă, îndeplinindu-ne dorinţa comună.
Al doilea pod a fost botezat podul Eminescu. Metaforic vorbind, el a fost un pod-luceafăr şi a fost durat la comemorarea marelui poet ca să se audă limpede versul de la Nistru pînă la Tisa, un pod poetic pe care l-am vrut, ca opera eminesciană, sub pecetea eternităţii.
În fine, al treilea, cel recent, a fost un pod al verbului, al logosului – un pod al Limbii Române cea dulce ca un fagure de miere şi a fost închinat primei aniversări a reintroducerii alfabetului latin in scrisul şi cititul românilor de peste Prut. Floarea literei latine în caligrafia ei simplă şi suavă, refăcea acolada de lumină cu cartea românească unică şi armonioasă, din raft şi de pe masa de scris. Oamenii de ştiinţă şi cultură au dat efigie acestei jubilări, ca de altfel şi celorlalte două de dinainte. Savanţi din domeniul ştiinţelor exacte, al ştiinţelor sociale, istorici, scriitori, ziarişti, actori, cineaşti de la noi, de aici, împreună cu cei din Basarabia şi Bucovina un adevărat alai de valori din toate generaţiile au marcat la zenit importanţa evenimentului, mutîndu-l din calendar, în cronică, în istorie. Căci cele trei poduri nu au fost doar dreapta şi fireasca bucurie comună a unirii in cuget şi simţiri, ci şi o severă revenire la matca ancestrală, trei file proaspăt scrise în istoria culturii şi civilizaţiei noastre, naţionale – puncte de reper pentru cercetările viitoare. Ele se circumscriu clar şi apăsat în spaţiul şi timpul românesc de ieri, de azi şi de totdeauna. Aici trebuie căutată rădăcina lor de aur şi puritatea caratelor ei.
Iar, din acest punct de vedere, Liga noastră şi-a făcut, cred, pe deplin datoria.
Amănuntele îndată frumos la panoramare..
Ceea ce mă voi strădui să fac într-o relatare viitoare. Pînă atunci mă bucur de faptul că cititorii gazetei noastre au Iuat cît de cât cunostinţă de cele trei ipostaze ale podului de peste Prut, de la radio şi televiziune, din presă sau din povestirile celor care au avut norocul să fie de faţă.

Alexandru ANDRIŢOIU

Şampania puterii
Tabloul de început al revoluţiei îl are în centrul său pe Mircea Dinescu şi stă în continuare în rama unei amintiri de care nu ne-am dezis. Dinescu şi-a consolidat locul în inima noastră prin sclipirile de inteligenţă, subtilitate şi umor care au mai destrămat praful înnecăcios al unui mini parlament suprapopulat de demagogi fonfi şi infractori. Polarizarea electorală a văduvit băncile actualei camere de prezenţa unui timid năbădăios care ar fi putut deveni liderul grupării bunului simţ politic. Sporadicele apariţii de-acum ni-l înfăţişează în haina ceva mai scorţoasă de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, cu trăsăturile puţin îngroşate de un început de bunăstare, ca privirea dusă undeva inapoi, spre poza cu care, se deschide acest nou capitol al istoriei noastre. Gustînd din şampania puterii un copil teribil spune adio inocenţei.

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. a 4-a ►

TOPUL RESTAURANTELOR
XXXXX    Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cînd în cînd o plăcere scumpă.

XXXX    Firmă serioasă, local select, cu un anumit specific, servicii de excelentă calitate. Dacă sînteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei. 

XXX    Local bun. De obicei este corespunzător. Merită să-l frecventaţi dacă vă este în drum sau dacă sînteţi cunoscut de personal.

XX    Este ceea ce se cheamă un local de mina a doua chiar dacă preţurile sînt deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. Încercaţi să vă menajaţi nervii şi manifestaţi prudenţă In toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale    sau din nevoie. Nu    merită să riscaţi. 

LA CONCRET

XXXXX    In Bucureşti nu există încă un astfel de local.

XXXX    Salonul VICTORIA (Athenee) – ambianţă: plăcută, intimă, clientelă selectă; serviciul: de bună calitate; bucătăria: specific franţuzesc; CAPŞA ; NAN JING

XXX    BUCUREŞTI – ambianţă: plăcută, clientelă diversă; specific franţuzesc; serviciul corect.

De acelaşi rang; AMBASADOR; CONTINENTAL; BOLTA RECE; BERLIN; LEBĂDA ; DOI COCOŞI

XX    OLIMP ’90, BULEVARD, PALAS, CAPITOL, LIDO, SNAGOV – PALACE, SELECT, PESCĂRUŞ, FLORA PARC, PODUL MOGOŞOAIEI, FICUS, LE PREZIDENT    

X     BELLA ITALIA, TURN, MĂRUL DE AUR, VARŞOVIA, BUCUR, CASA ROMANA.    

Vom avea cinci stele?

Marea surpriză a toamnei se numeşte Athenee Palace – Salonul Victoria. Pentru prima oară de la iniţierea topului, Capşa este detronată de pe primul loc al categoriei grele – patru stele. Lăsînd o expectativă de cîteva săptămîni pentru ca tradiţionala euforie a începutului să se aşeze, am fixat inspecţia de fond pentru mijlocul săptămânii trecute. Salonul Victoria, este, după renovare, prima incintă comercială concepută şi realizată la nivelul standardelor internaţionale ale luxului. Mobilierul, tapiţeria şi lambriurile în tonuri elegante de maro, lampa laxele de cristal cu lumină atent ponderată, aranjamentele florale gindite cu rafinament, şi mai ales, o discretă selectare a clientelei dau bărînului edificiu, un monument de artă al micului Paris, un aer de salon căruia fondatorii săi n-ar avea ce să-i reproşeze. Minuţiozitatea pregătirilor de lansare a mers pînă la detaliile, deloc, neglijabile, ale proiectării acelor amănunte care dau clasă – gheridoane, de diferite dimensiuni, seturi pretenţioase de pahar, veselă şi tacimuri, accesorii pentru servire. Recomandările bucătarului-şef acoperă o bună parte a exigenţelor gustului european, dar ceea ce ridică nivelul firmei eşte prezentarea ireproşabil a produselor, fiecare comandă prilejuind un mic recital de pricepere şcoliţa, însufleţită de accente ale inspiraţiei spontane. Maeştrii salonului Victoria al AT oficiază, spre exemplu, servirea chateaubriand-ului sau biftecului tartar cu respectarea tuturor regulilor clasice de prezentare a acestor celebre variaţiuni gastronomice. Nimic de reproşat, nici asupra execuţiei serviciului de la mese alăturate. O şcoală înaltă se ghiceşte în umbletul şi dexteritatea garniturii de ospătari pe care am văzut-o la treabă, făcută cu rigoare şi, in sfîrşit, plăcere. Simt nevoia să fac aici şi o remarcă la superlativ pentru formaţia de picoli, a cărei tinereţe s-a dovedit cea mai receptivă la amănuntele acelui „soigner”, căruia restauratorii francezi îi acordă atîta importanţă cit şi artei preparării. Este vorba de măestria şi simţul măsurii în raporturile cu clientul, căruia, trebuie să i se insinueze convingerea că cineva are grijă se el din clipa cînd a intrat şi pînă cînd în urma să a fost închisa uşa salonului. Din această măiestrie face parte priceperea de a oferi cea mai potrivită masă, de a lansa cea mai inspirată întrebare, de-a întreţine conversaţia atît cit musafirul ar avea disponibilitate, de a zîmbi condescendent şi a înclina capul dupa o comandă sau o observaţie. Cine a şcolit această echipă de speranţe poate fi sigur că din ea se va putea selecta o garnitura competitivă cu rigorile categoriei supergrele – cinci stele. De ce nu le poate obţine încă salonul Victoria? Cîteva mici detalii zgîndăresc încă mulţumirea deplină: lipsa unor citrice indispensabile mîncărurilor rafinate, sortimentul redus de vinuri, salate şi deserturi, calitatea apei minerale şi, încă, tentaţia fentării normelor de ţinută din partea ospătarilor. Din păcate tonul acestor reflexe retardate îl dă chiar cel care ar trebui să fie depozitarul ţinuţei rasate – şeful de sală, o matahală lipsită de distincţie, care nu se ruşinează să ia loc pe la mesele prietenilor, să ia comanda cu mina în buzunar şi să se întreţină cu clienţii ţinîndu-le mina pe spate şi suflîndu-le în gură. Ce poate să înveţe, Doamne, de la el, puştiul de 18-19 ani care se exprimă în eufemisme neauzite decît prin filmele englezeşti: „îmi este extrem de neplăcut dar cred că răspunsul pe care îl am de la bar nu e foarte bun – ne lipseşte lămîia” şi „îndrăznesc să vă deranjez cu o întrebare – doriţi sosul fierbinte?”. Poate, doar, că neamul prost se cunoaşte şi îmbrăcat în catifea roşie. Pînă cînd scamelor de pe coiful Athene-i li se va găsi un naş, chapeau bas Salonul Victoria, patru stele, cu felicitări.    

În linia surprizelor plăcute – restaurantul vecinilor de la Palas. Puşi serios pe treabă după perdaful de acum cîteva saptămîni, ei au închis cîteva zile pentru a da transparenţă plafonului de delăsare care îi întunecase ambianţa şi au repus in drepturi cîteva din virtuţile restaurantului de tip familial, – curăţenie, intimitate, o gamă suficient de largă de mincăruri gătite, iată că s-a regăsit reţeta cirnaţilor pe varza! – vin alb la kilogram de luat în seamă şi mai ales filtrarea plevei ce-şi făcuse sălaş aici îsntre două bişniţe pe trotuarul din Brezoianu. Orchestra care chema seara negura mahalalelor a fost invitată să-şi găsească un gang potrivit cu temele sale muzicale de predilecţie. La Palas e iarăşi bine. Confirmă cele două stele date săptamina trecută, iar noi putem asigura pe vechii săi clienţi – tipografii, ziariştii şi artiştii de pe Sărindar că pot reveni aici cu garanţia că vor găsi atmosfera de acum cîţiva ani. 

Un cuvint despre privatizaţi şi promisiunea că vom reveni pe larg asupra subiectului. Lingă Spitalul de Urgenţă o mina de puştani au deschis o prăvălie în aer liber. Terasa Ficu s, plină ochi de dimineaţa, cu o pauză de curăţenie după prînz serveşte băuturi nealcoolice şi aperitive, sandvişuri şi clătite, dar a prins la publicul între 17-23 de ani prin serviciul exemplar şi atmosferă tinerească. Asemenea particulari merită puşi pe rănile bietului nostru comerţ, cu ridicata şi cu amănuntul. Ficu s ia doua stele. Acelaşi cuvînt bun despre barul pe valuta care s-a impus pe Colentina, Olimp 90, unde sc beneficiază în con anuare de un serviciu pe măsura pretenţiei de convertibilitate a plăţii. Cit timp se va menţine aşa, Olimp 90 va sfida apartenenţa sa la un cartier mărginaş. Confirmă la două stele. În schimb pe Calea Victoriei vizavi de Poşta Mare o gaşcă de derbedei au pus de o afacere, neruşinat murdărind locul unui fost magazin de mobilă cu un spaţiu comercial ajuns rapid la fază de cocina, unde poţi să mănînci la preţuri ultrapiperate mincăruri de cantină servite de ospătari luaţi direct de prin scursura şantierelor. Nu merită să risipim vorbele pentru ruşinea comercială ce şi-a pus o firma mare – Casa Romană, iar dumneavoastră nu merită sa riscaţi.

Le President-ul a devenit, din nou, un talcioc in care se aduna amărăştenii întorşi din occident cu 300 de dolari în buzunar să facă praf tîrgul. Cade la două stele.

Inspector L

GURA LUMII în imagini
AMBIDEXTRU
Fotografii realizate de Gabriel Miron

DE CE NU SE CUMPĂRĂ IDILELE. O logodnă ruptă subit, o infidelitate care provoacă o sinucidere sau măcar o tentativă, un cuplu fericit luîndu-şi micul dejun in piscină, un instantaneu din luna de miere în care se dezvăluie cum a început o minunată poveste de dragoste. În toată lumea cancan-urile despre vedetele din lumea teatrului, filmului, portului sau de ce nu – presei ţin aproape invariabil capiii de afiş al publicaţiilor, nu numai al celor de scandal. La noi, viaţa intimă a vedetelor e încă un domeniu ocolit cu o anume pudoare. Ceea ce ştim acum e că Monica Ghiuţă îl îmbrăţişează matern pe Corneliu Dumitraş. Despre idile, despre infidelităţi, despre mariaje şi poveşti de dragoste în golfuri romantice, încă nu se scrie. Dar poate există o literatură de sertar, pe care autorii o conservă pentru zile mai bune. Acum ceea ce se vinde sînt îmbrăţişările şi divorţurile din viaţa vedetelor scenei politice.

VOLUNTARII UNIUNII BRĂTIANU. Domnul „Ionel” Brătianu are marele talent de a-şi asculta adversarii ca pe nişte adevăraţi consilieri şi de a-şi trata subalternii ca pe nişte şefi. De pe urma acestui talent dl. Brătianu nu a avut decît de cîştigat, întrucît este singurul om politic care îi plăteşte pe şefi cu salarii de subalterni, şi are o droaie de consilieri care muncesc voluntar pentru binele Uniunii.

CU BASCĂ ŞI FĂRĂ BASCĂ. În timp ce „teatrele de stat mor liniştit, căutîndu-şi prea încet făgaşuri noi, trupele particulare înfloresc. Impresarul unei astfel de trupe – în fotografia noastră, cu bască – surîde satisfăcut. Dorina Lazăr, directoarea sa – în fotografia noastră, fără bască, înalţă o rugă fierbinte – Să dea Dumnezeu să ţină!

VIN AMERICANII! De data aceasta opoziţia nu se înşeală. Americanii au dat undă verde Occidentului pentru colaborarea cu România şi acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate este o chestiune de timp. Nimeni nu-i perfect. Năubadi iz perfect, cum ar zice profesorul de capitalism ştiinţific, Dumitru Dincă, colegul de idealuri, al doctorului în drepturile omului, Marian Munteanu.

VIVAT MARCONI:     Rapiditatea cu care lucrează Rompresul este explicabilă. lată, aici o imagine reprezentîndu-l pe domnul secretar de stat Adrian Sirbu îngenuncheat lingă directorul general al Rompres, Neagu Udroiu. Ştirea se transmite, după cum se poate observa direct în computerele agenţiei. Carnetul şi pixul sînt de decor. Urechea din spate e falsă. Gutenberg a murit! Trăiască Marconi!

UN TUTER SE AFIRMA. Binevoitori dezinteresaţi ne pun la dispoziţie frontispiciul care va împodobi viitorul număr al României Mari. Aşadar inevitabilul s-a produs. Cu o lipsă de scrupule care nu mai miră pe nimeni V. C. Tudor îşi dă jos maestrul din jilţul de patron. Aceiaşi binevoitori ne informează că întrebat fiind de ce nu l-a îndepărtat de tot pe fostul său şef V. C. Tudor a răspuns – „la’s să-mi mai ducă şi el servieta cîţiva ani cum i-am dus-o şi eu cit i-am fost ţuţer”.

BUNA SEARA, IUBITO!
Fostul candidat la funcţia de senator, Ion Caramitru îşi ia rămas bun de la o funcţionară a guvernului, care din cauza programului foarte încărcat al acestuia (al guvernului!) pleacă întotdeauna foarte tîrziu acasă.

OCHII CARE NU SE VĂD. Unui adjunct al ministrului culturii îi e jenă să fie văzut în public alături de şeful său ierarhic. Ori omul e prea modest, ori politicianul ştie ceva.

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. a 7-a ►

Ziarul Libertatea din 22 septembrie 1990 pag. a 8-a ►

Armand Călinescu – UN DESTIN TRAGIC
21 septembrie 1939: Un premier român este asasinat la datorie
Discutînd, Ia 29 august 1990, intr-o pauză a lucrărilor secţiei Congresului Mondial al istoricilor de la Madrid în care se dezbateau rezultatele noilor cercetări asupra tratatelor din ajunul şi din timpul celui de al doilea război mondial, eu profesorul britanic D. C. Watt, una dintre somităţile europene ale istoriei relaţiilor internaţionale şi un vechi coleg, acesta imi spunea, cu un trist suris: Ce păcat că nu avem tipărit întreg „Jurnalul” lui Armand Călinescu, din care am citit acum mulţi ani fragmentele din Magazin istoric.
– Dar a apărut chiar înaintea plecării mele spre Madrid! i-am spus profesorului Watt.
– Este ceea ce îmi doresc foarte grabnic din România, exclamă domnia-sa.
Iată o veste minunată. După 50 de ani de la dispariţia lui Călinescu, Omul de fier al României din ajunul războiului, apariţia „Jurnalului”‘ este un fapt istoriografic foarte important pe plan european.    
Am reprodus întocmai acest dialog pentru că el spune foarte multe şi in multe privinţe.
Ceea ce este esenţial este că acest „Jurnal” (pentru a cărui apariţie între 1970-1990 s-au depus eforturi uriaşe, despre care voi depune într-o zi mărturie) să devină cunoscut, nu doar nouă, ci istoricilor europeni.
În aceste zile, cînd comemorăm 51 de ani de la asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari (Ia ordinele primite de la Berlin) este necesar să ne amintim (după documentele şi presa vremii) cine a fost acest om politic şi de stat român!

La 1 septembrie 1939, după o serie întreagă de încălcări grosolane ale dreptului internaţional, după ce anexase şi ocupase Austria şi Cehoslovacia sub privirile îngăduitoare ale marilor puteri, în dorinţa sa furibundă de expansiune, dispreţuind libertatea şi independenţa popoarelor, Germania hitlerista declanşează cel de-al II-Iea război mondial. În numai trei săptămîni, cel de al 3-lea Reich ocupă Polonia şi stabileşte o nouă frontieră cu U.R.S.S. ale cărei trupe intră de asemenea în Polonia la 17 septembrie 1939. Vremurile erau tensionate şi tulburi. Alte victime se întrevedeau la orizont, printre care şi România, rămasă singură, în faţa primejdiei hitleriste, lipsită de alianţele sale tradiţionale cu Franţa şi Anglia. Şi tot doar la trei săptămîni de la declanşarea celui mai mare flagel mondial, cade victimă uneltirilor naziste, prin mîna interpusă a legionarilor, în ziua de 21 septembrie 1939, primul ministru al României la acea vreme, Armand Călinescu, un neclintit patriot, un ferm oponent în faţa expansiunii hitleriste. Este cel care, tînăr fiind scrisese aceste rînduri emoţionante, glorificind biruinţele armatei române in primul război mondial, împotriva armatelor cotropitoare germane, aproape ca pe o presimţire a propriului destin:
„…După cîteva zile de acalmie, la 1 august (1317 – n.n.) germanii pronunţă un nou formidabil atac de-a lungul Siretului în direcţia Mărăşeşti. Diviziile germane, în formaţiuni strînse, înaintau valuri, valuri! Dar, de daţa aceasta soldaţii români erau acolo… Timp de 18 zile neîntrerupt, ziua şi noaptea, se dau pe Cîmpul Mărăşeştilor cele mai grozave lupte pe care le-a cunoscut armata noastră, şi ea s-a acoperit de glorie! Cea mai bună infanterie germană cădea rînduri, rînduri, secerată; batalioanele noastre de grăniceri şi vinători se năpusteau din cînd în cînd în luptă la baionetă şi nemţii trufaşi nu au făcut un pas! La 10 august, ei erau obosiţi şi luptele încetiniră. Între timp, germanii atacaseră cu furie şi la dreapta Armatei 2 înspre Tg. Ocna, voind a ocupa Valea Trotuşului. Şi aici înaintarea lor fu oprită după lupte sîngeroase.
Într-o lună şi jumătate se desfăşuraseră pe frontul Şiretului şi Putnei cele mai mari bătălii din războiul României, împrejurările extraordinare condamnaseră acţiunea noastră, dar armatele îşi făcuseră datoria. Faimosul Mackensen n-a trecut peste noi…
Vitejia tradiţională a neamului reînvie sub forma nenumăratelor acte de eroism săvirşit aici. Orice s-ar întîmpla de acum înainte soldaţii noştri au conştiinţa că nu au fost înfrînţi. Ei ştiu că în lupta dreaptă au îngenunchiat voinţa îndîrjită a germanilor. Căci aceasta s-a întîmplat la Mărăşeşti.
Armand Călinescu se născuse la 22 mai 1893, în oraşul Piteşti, din Cîmpia Română. Năzuia spre cultură, spre cît mai multe cunoştinţe. Îşi ia licenţa în filosofie la Bucureşti, apoi doctoratul în drept şi ştiinţe economice la Sorbona. Se avîntă la puţini ani după Marea Unire în lupta politică, devotat cu toată convingerea slujirii statului naţional unitar român, făurit la 1 decembrie 1913, apărării sistemului său politic şi fruntariilor sale istorice, consolidării alianţelor cu Anglia şi Franţa, ca şi cu ţările din Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică. Se apropie şi leagă prietenii cu oameni de seamă ai vremii: Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Petre Andrei, Mihai Ralea, afirmindu-se apoi în calitate de prim-ministru al guvernului (7 martie 1939) ca personalitate dominantă a noii administraţii”, cum îl numea ministrul Angliei din acea vreme la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, pe Armand Călinescu, principalul responsabil pentru politica împotriva Gărzii de Fier”, cum era văzut la Foreign Office. Or, tocmai această fermitate netă împotriva agresiunii hitleriste, în general, şi a ofensivelor revizioniste în special ataşamentul neclintit al lui Armand Călinescu pentru independenţa, integritatea şi suveranitatea statului naţional unitar român, nu i se puteau ierta. Iată doar cîteva declaraţii ale sale care ilustrează o întreagă concepţie despre lupta, pentru apărarea libertăţii patriei, intr-un moment în care
cele mai mari primejdii se pregăteau să ia cu asalt România.
„Evenimentele din Austria nu sînt întimplătoare. Ele sînt o etapă în planul de expansiune germană care cuprinde: stat naţional integral şi cucerire de debuşeuri şi materii prime în Răsărit. Dunărea este un bulevard comercial şi strategic între Est şi Vest. Toate statele care au fost aşezate aici au suferit mari presiuni. Austria, apoi Cehoslovacia, ar urma România, care are baza aeriană prin petrol” (13 martie 1938).
„Atitudine netă, demnă şi independentă. Germanii au reuşit pină acum prin bluff. Lipsa de reacţiune la timp. Cînd [Germania] va înfrunta rezistenţa, nu se vă aventura. De aceea avertisment. Una e amiciţie şi afaceri economice cu Germania şi alta e politica faţă de expansiunea ei agresivă” (21 mai 1938).
„Am chemat sub arme mai multe contingente de rezervişti, completind astfel forţele necesare pentru siguranţa fruntariilor. Şi atunci s-a întîmplat acel fenomen minunat pe care desigur l-aţi văzut cu toţii: Ţara a răspuns cu un entuziasm impresionant la chemări. Oamenii au alergat în cazărmi din primele zile. Au venit de trei, patru ori mai mulţi decît cei ce erau concentraţi. Această manifestare a poporului şi, îndeosebi, a ţărănimii a constituit cea mai elocventă dovadă a sentimentului de mindrie naţională şi a forţei reale de care dispunem” (27 martie 1939).
„Am asistat la încă o etapă a mişcării de înaintare germană. Mijlocul: provocarea dezagregării interne pe care a început-o spre a izola Boemia şi a o înghiţi. O nouă etapă poate fi subjugarea României. Mijloace: provocarea unui conflict cu Ungaria şi cu minorităţile germane. Dacă lăsăm Germaniei iniţiativa de manevră, vom cădea sigur. Reacţiunea noastră militară nu e posibilă: sprijin militar din Apus exclus: conflagraţie generală îndoielnică” (15 martie 1939).
Condamnat în repetate rinduri Ia moarte de către mişcarea legionară, agentură a Germaniei hitleriste în România, pe care a reprimat-o încă din 1931, cînd a elaborat proiectul
de punere în afara legii, a Gărzii de Fier, Armand Călinescu nu a ezitat să se pronunţe consecvent şi categoric împotriva fascismului, a manifestat o vie ostilitate faţă de hitlerism ca şi faţă de orice totalitarism şi a trecut peste orice presiune şi ameninţări pentru a afirma, solidaritatea ţării noastre cu victimele agresiunilor naziste, Cehoslovacia şi Polonia. Cînd, în acei ani tragici, de la Bucureşti s-a anunţat asasinarea lui Armand Călinescu, opinia publică europeană a fost pur şi simplu şocată. Genevieve Ţabouis scrie în lungul său articol din ziarul parizian LOeuvre: „Asasinarea d-lui Călinescu stîrneşte dezaprobarea întregii lumi civilizate”.
După 51 de ani de la tragicul eveniment, documentele istorice ne apar la fel de categorice ca şi atunci.
„Acela care s-a dus – notează Nicolae Iorga în Neamul românesc, din 22 septembrie – era un om de o mare inteligenţă, de o putere de lucru imensă şi de un patriotism pe care numai un nebun l-ar putea pune la îndoială; ultima oară, cînd acum o săptămînă numai, l-am văzut, el se chinuia, noaptea, cu ministrul de externe, să chibzuiască felul cum am putea ieşi neatinşi din aşa grele împrejurări ca acestea de astăzi”.

Cristian POPIŞTEANU