Cursul de revenire

A intrat în istoria revoluţiei pe uşa din faţă şi s-a înfipt în caşcavalul puterii cu o hotărîre asupra căreia nu am avut decît mult mai tîrziu revelaţia că era tupeu.
Proiectat în prim-plan de o uniformă pe care nu avea dreptul s-o îmbrace şi o armă automată pe care nu ştia s-o folosească, a rămas un timp pe orbită agăţat de mînerul unei funcţii de înalt demnitar. Surprins în flagrant delict de incompetenţă, a îngroşat obrazul cu o disidenţă rentabilă şi a sperat să dea lovitura cu traista de exilat politic pe umăr. Un destin exemplar de lichea simpatică. Mihai Lupoi, pungaşul domestic, haimanaua decorativă. Dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Dacă n-ar fi fost exportat, ar fi trebuit importat. Nu costă mai nimic, dar uite că nu-l mai vrea nimeni şi teamă ni-i că e la cursul de revenire.

Personalităţile zilei în „GURA LUMII”

— În paginile 4 – 5 — 

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. 1-a ► 

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. a 2-a ► 

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. a 3-a ► 

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. a 4-a ► 

AMBIDEXTRU
— Fotografii realizate de Gabriel Miron și Lucian Crișan —

UN CAP TREBUIE SA CADĂ. După ce a afirmat nu de mult într-un interviu televizat, că datorită greşelilor în guvernare unul din cele două capete din fruntea ţării trebuie să cadă, domnul Silviu Brucan o revenit, precizînd că în plan personal are o deosebită simpatie şi înţelegere pentru preşedintele ţării. În aceste condiții se pare că domnul Petre Roman s-a resemnat.

CATTUL NEGRU. Acesta este domnul Liviu Tudan, şeful formaţiei „Roşu şi negru”. Alături de el sînt soţia şi copiii săi. În spatele său se află hotelul Forum din Costineşti. În spatele hotelului Forum, care cu aspectul său de paragină e un simbol al noii imagini a Costineştiului, stă CATT-UL. În spetele CATT-ului nu ştim cine mai stă, dar în faţa sa au stat în vara aceasta cîteva examene la care a picat cu brio. Se vorbeşte de exmatriculări. Liviu Tudan rîde, îi dă mîna pentru că după cum se vede ei nu e legat de cat.

ISTORIA SE GRĂBEŞTE. Secretul culiselor festivaliere are o durată medie de viaţă din ce în ce mai scurţă. Pentru a dezvălui marelui public cum își rupeau rochiile de seară interpretele de la primul festival Mamaia, domnul Emanuel Valeriu i-au trebuit 20 de ani. Pentru a se hotărî să deconspire faptul că laureata din acest an a festivalului. Laura Stoica a fost împinsă de la spate, colegului nostru Gabriel Miron nu i-au trebuit decît două săpiămîni.

NU-I DE PAPA ! Venit în televiziune pe fondul unui puternic sentiment public de nemulţumire faţă de capacitatea acestei instituţii de a-şi conserva obiectivitatea în reflectarea evenimentelor, mai ales a celor intene, domnul Răzvan Theodorescu simte acum pe propria piele cît e de greu de înghiţit această instituţie.

TOAMNA E UN SFETNIC BUN. Şi Carmen Movileanu are umor. Ştie să rîdă și e chiar simpatică. Drama e că în această vară i s-a părut că a produce haz e totuna cu a produce ilaritate. Din confuzie s-a întrupat prezenţa ei, pe scenă din regret s-a întărit convingerea noastră că bine-i şade omului în banca lui.

DULCE CA MIEREA E TURTA INCOMPETENŢEI. Preluînd doctrina liderului Den-Siao-Ping privind rezolvarea problemei chineze pe baza principiului, o ţară două sisteme, „radioteleviziunea română lucrează in momentul de faţă la soluţionarea dosarului „Ilie Dobre‘‘ potrivit conceptului „un om — două microfoane”. Unul din microfoane este confecţionat din turtă dulce, cu căşti din zahăr candel şi este destinai perioadelor în care domnul Ilie Dobre va face greva foamei, iar celălalt, pentru situaţiile în care distinsul comentator sportiv se va decide pentru o grevă a tăcerii — este din aur masiv.

ÎN GRADINA MUZICOLOGICĂ: Impunător ca un leu, ager ca o pisică, inteligent ca o bufniţă şi rezistent ca un cal de povară. Horia Moculescu a făcut pe puntea Mamaiei ’90 o echilibristică pe care numai bătrînii lupi de mare mai sînt în stare să o execute. Peste puţină vreme vom putea admira din nou în grădina noastră muzicologică strălucirea coarnelor Cerbului de aur de la Braşov. Acolo vom avea nevoie de lupi de munte. ll vom avea din nou pe Horia Moculescu?

LA O ADICĂ. Cine domnule, ăla mic, de acolo de jos e Andrei Şerban?

• Bucureştiul cîştigă moratoriul

Un fenomen interesant pare să-şi fi încheiat faza de coacere şi să fi intrat în aceea de rod — tipul de reacţie la duşul rece al intransigenţei în momentul acordării licenţei pentru susţinerea acestei rubrici, odată cu înmînarea cecului pentru decontarea cheltuielilor — 12 000 lei pe lună — staff-ul redacţional a decis ca sloganul acestei acţiuni de promoţie destinată orientării consumatorilor în condiţiile liberei concurenţe să fie — deplină confidenţă, maximă exigenţă… Ca urmare, întreaga documentare în vederea redactării acestei cronici a restaurantelor se face excluzîndu-se declinarea calităţii de ziarist, elaborarea materialului- nefiind o ancheta, ci angajînd doar profesionalismul şi probitatea observaţiei cronicarului.
Ca oameni cu certe disponibilităţi de adaptare la orice situaţie, restauratorii au abandonat după cîteva tentative de a ţine, ca odinioară, în sus coada replicii arţăgoase şi s-au repliat pe poziţia mai ingrata, dar mai eficientă a comerciantului care nu apără o capră rîioasă dacă îi revine mai ieftin s-o trateze.    
Pe prima filă a acestui dosar al noii înţelepciuni a crîşmarilor, scrie Bucureşti. Demolat de o cronică devastatoare publicată în urmă cu două luni, cea mai luxoasă casă a Capitalei, a încercat mai întîi o replică verbală în forţă, pentru ca apoi, profitînd de o bilaterală întîmplătoare cu o parte a conducerii redacţionale să solicite în termeni decenţi şi realişti un moratoriu de o lună de zile. Am revenit, deci, la începutul acestei săptămîni. Pentru prima oară baremul cheltuielilor a fost depăşit, de plăcere, din buzunarul propriu. Bucureştiul este aproape de nerecunoscut faţă de ceea ce ajunsese la mijlocul acestui sezon. Dacă nu i-aţi mai trecut pragul de mult, ne face plăcere să vi-l recomandam aşa cum arată azi. Cernerea clientelei începe de la intrarea în hotel, unde cioroii vechi şi noi ai bulevardelor întîmpină un refuz sec al „mareşalului” sprijinit discret de cîţiva tineri cu priviri duioase, dar foarte explicite. O a doua selecţie la intrarea în restaurant. Înăuntru, o imagine de poster, expoziţie cu vînzare, multiplicată de oglinzile ce o înconjoară, lume de bună calitate, meniuri care se află şi la bucătărie nu numai în listă, ospătari serviabili. Bucureştiul a cîştigat pariul moratoriului şi trece în fruntea plutonului de trei stele. Singura condiţie de a o cuceri şi pe a patra, rămîne consecvenţa. Vom reveni cît de curînd, întrucît moratoriul a luat sfîrşit!

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. a 7-a ► 

CUM MI-AM SCRIS MEMORIILE ÎN ÎNCHISOARE… (I)

• 15 ani de temniţă grea • Vizita secretă a unui ocnaş la şeful partidului comunist • „Pătrăşcanu era un gentleman !“

Fără ţară, fără nume
Velerim! …

Cu cîteva minute înainte nu prevedeam nimic din ceea ce avea să urmeze! A fost, ca să zic aşa, un dar al Cerului! Distinsul meu prieten Ernest Ansorge, „părintele” filmului elveţian de animaţie, mă adusese la Yverdon Ies Bains pentru că doar  aici mai figura, pe afişul unui cinematograf local, filmul lui Peter Weir, Clubul poeţilor uitaţi. Şi cum mai era o oră pînă la începerea spectacolului, tocmai priveam vitrinele bine garnisite ale magazinului Placette, cînd am fost acostaţi de dl. Dujardin ministru al guvernului Cantonului Vaud, aflat în vilegiatură la Yverdon. Auzind că sînt din România, interlocutorul nostru s-a însufleţit brusc: 
—Şi proprietarul meu e român.  Un om excepţional! Baronul…
Neobişnuit să-mi ştiu compatrioţii împodobiţi cu asemenea titluri de nobleţe, eram gata să mă retrag în lumea gîndurilor mele, cînd am auzit numele lui Mocsony Stârcea. 
A fost rîndul meu să tresar: 
— Dar e unul dintre artizanii loviturii de stat din 1944, în România!
— Aşa susţine şi el. Nu doriţi să-I vizitaţi? Sînt sigur că s-ar bucura să vadă un român.

_{(Continuare în pag. a VII-a) / (Urmare din pag. I)}

Iată-ne dar, traversînd piaţa centrală pentru ca trecînd printr-un gang să pătrundem în perimetrul istoric al oraşului, o altă lume, cu străduţe înguste şi arhitectură cu patina secolelor scurse. M-am uitat pe o tăbliţă care indica: Rue du Four. „Cuptorul există încă, numai că e prost restaurat” — ne-a informat călăuza noastră. Introduşi printr-o poartă de fier forjat într-o curte interioară am fost, din nou, surprinşi de modificarea ambianţei. Ne aflam, acum, în faţa unei clădiri de inspiraţie renascentist-florentină împodobită cu fresce care furau privirea, aparţinînd lui Carlo Gozzi, cum am aflat mai tîrziu. O casă istorică ce a traversat cîteva incendii, prima oară în 1633, apoi din nou, în 1789, cînd i s-a dat din nou foc pentru a distruge registrele de datorii ale feudalilor locali. Dar iată, în pofida stihiilor istoriei, casa a supravieţuit devenind acum proprietatea baronului român.

Ne-a deschis chiar domnia sa uşa. Omul acesta despre care am citit atîtea în cărţile istoricilor şi ale scriitorilor care au încercat să dezlege enigmele istoriei, baronul care a înfruntat 15 ani de temniţă grea este, la vîrsta de 81 de ani, ca argintul viu, are o ţinută sportivă şi răspunsuri rapide şi la obiect. Mă frapează cît de bine a memorat începutul, şi sfîrşitul calvarului său:

— Am fost arestat sîmbătă 6 septembrie 1947 şi am ieşit duminică 28 noiembrie 1962. Dintr-o asemenea precizie îţi dai seama ce a însemnat temniţa pentru acest aristocrat obișnuit cu saloanele şi fastul curţii, care a trecut porţile temniţei la 38 de ani şi a regăsit libertatea Ia 53 într-un monolog torenţial evocă momente şi oameni, sau ne cîntă, cu voce dulce, înceată, ca în celulă un colind din folclorul românesc al lagărelor siberiene:

„La fereastra amintirii ne-adunăm

Cîntecul de altădată-l colindăm

Și-a cernit un înger florile, tiptil

Peste fruntea mea senină, de copil

Mamă, mamă! Cad nămeţii, suferim

Flori de gheaţă, flori pe gene. Velerim!

Răbufneşte-n vaet stepa către cer

Brazii-şi leagănă cununa. Lerui-ler!

Mamă, mamă! Cresc nămeţii şi murim

Fără ţară, fără nume. Velerim!…“

Îmi întinde o scrisoare de la un  român din Paris care tocmai s-a întors din ţară. Ar vrea să ştie ce părere am. Dar eu nu mai am timp s-o citesc. Trebuie să plecăm. Dar… n-am putea să ne întoarcem a doua zi pentru o convorbire mai lungă? Poate un interviu despre cele trăite? Gazda noastră zîmbește deschis. Ne rămîne la dispoziţie. Pot lua şi scrisoarea s-o citesc în linişte, chiar s-o fotocopiez, dacă vreau. Vom discuta, mîine, şi despre ea.
O parcurg spre seară. E datată din 15 august și poartă pecetea viziunii românului care se întoarce în ţară marcat de informaţiile tendenţioase ale presei străine: „(…) Cartea jurnalistului francez Castex care a condus o echipă de şase redactori şi fotografi, timp de şase luni la Bucureşti, pînă la alegerile din 20 mai a.c., care a apărut acum două luni la Paris, a lămurit cea mai mare minciună şi manipulare a secolului (dacă o mai găsesc, o să v-o aduc)“. Și mai departe : „Pămintul şi ţăranii: Ţăranii, cei care au iubit pămîntul ca viaţa lor, au dispărut, ducînd în mormînt această dragoste iar cei rămaşi (după 40 de ani de dictatură comunistă) sînt prea bătrîni ca să convingă tineretul, care lucrează la oraş, în industrie, să se întoarcă la munca cîmpului. Ţăranul sosit la oraş, devenit muncitor industrial, nu mai este navetist, locuieşte în locuinţe cu apă caldă şi lumină electrică, cu frigider, chit că nu are ce pune în el. El se declară mulţumit şi refuză să se întoarcă la pămînt.

Un fenomen de care trebuie să ţinem seama, o mentalitate nouă: ţăranul nu mai vrea pămînt. El refuză chiar cei 6 000 m.p. daţi de guvern, în batjocură, căci nu reprezintă decît o grădină de zarzavat. Partidele de opoziţie trebuie să-şi refacă planurile pentru noile alegeri, care cred că vor fi mai înainte de cele fixate oficial peste doi ani.

Această renunţare la pămînt a ţăranului dă posibilitatea neaşteptată ca să trecem Ia o agricultură modernă competitivă pe piaţa internaţională. În loc de mici parcele de pămînt ce nu pot fi lucrate economic şi fără randament, să formăm suprafeţe mai mari, de 100—200 ha. lucrate individual sau în comun de 2—3 persoane, să lăsăm moşiile de 300—500 ha neatinse şi să obligăm foştii proprietari sau moştenitorii lor să le lucreze personal, prin actul de legiferare ce se va întocmi… “.

Ziarul Libertatea din 15 septembrie 1990 pag. a 8-a ►