AZI

Asociaţia paznicilor în cîrje (organism apolitic care se sprijină pe propriile puteri) anunţă pe această cale că începînd de la 1 august a.c. face angajări (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 22/1971) pentru funcţia de paznic protector şi asigurarea ordinei în perimetru aflat între Facultatea de Geologie — Geografie, Restaurantul „Dunărea” şi Institutul de Arhitectură. Înscrierile se fac zilnic între orele 10.30-15.30 la reprezentantul permanent al Asociaţiei aflat lîngă fîntîna arteziană din zonă.

Procurorul general dispune punerea în libertate a lui Marian Munteanu

În urma examinării a dosarului privind inculpatul Munteanu Marian Teofan Dragoş, procurorul general al Românie, Gheorghe Bobu, constatînd că în prezent condiţiile care au determinat luarea măsurii de arestare preventivă nu mai subzistă, prin ordonanţa din 2 august 1990 a dispus punerea sa în libertate. Măsura a fost comunicată ministrului de interne în vederea executării ei.

Ziarul Libertatea din 3 august 1990 pag. 1-a

Caricatură de ANDO

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

• Corespondenţă din Berceni
DOAMNA CORNEA DE LA C.I.A.

Grija unor intelectuali de a demonstra că poporul român se află pe două falii diferite este obsedantă. În emisiunea prinţului Vartan al Audiovizualului de vineri 27.07.1990, unul dintre invitaţii săi a criticat cu vehemenţă greşeala televiziunii de a transmite părerile, ideile şi speranţele unor oameni simpli, realizînd un interviu în zona Pieţei Amzei. Faptul că cei ce fac cumpărăturile în această piaţă işi pot spune liber părerile I-a deranjat foarte, tare pe acel intelectual cu barbă. După el şi alţii ca el. Problemele politice şi sociale ale ţării nu pot fi discutate decît cu aprobarea G.D. S.-ului şi numai în anumite pieţe, alese de mai marii grupului. Oare nu apărea o falie şi între pieţele din România! Cei mulţi şi proşti, gospodinele ce îngrijesc copii, cei cu grija zilei de azi şi de mîine, oare să nu aibă dreptul la’ păreri şi opinie? Democraţia nu cumva se întemeiază pe dreptul la opinie al tuturor? Cine şi pe ce criterii separă „gospodinele”? De ce acelea care s-au perindat prin Piaţa Universităţii sînt considerate aprioric cele mai reprezentative? Şi, totuşi, este la noi românii, o pisicuţă de gospodină care a colindat multe pieţe prin ţară trasînd directive precise şi dînd indicaţii preţioase pentru realizarea unei anumite democraţii. Cum guvernul şi poporul nu i-au răsplătit eforturile, tezele prezentatei a fost nevoită să ia avionul şi să se ducă la C.I.A. (centrul internaţional apolitic!) pentru a-i răsplăti ei munca depusă. Ajungînd în ţara tuturor făgăduinţelor şi văzînd că la biserica ortodoxă Română se strînge multă Iume distinsa gospodină s-a gîndit să le ţină şi lor o magistrală cuvîntare că de, banii nu au miros nici dacă sînt verzi. După ce şi-a luat banii pentru activitatea patriotică şi-a amintit că banii, respectivi nu vot ii folosiţi deocamdată în Piaţa Amzei sau alte pieţe din Timişoara sau Cluj. Şi cu multă părere de bine a purces ea spre pieţele Europei ajungînd pînă la cea mai mare şi apolitica, adică la Piaţa comună. Şi cum vorba proverbului (liberal !) „Iupu îşi schimbă părul, dar năravul ba”, unde nu mi s-a pus distinsa gospodină pe jignirea şi ponegrirea poporului român. Şi, dă-i cu: „să nu fie ajutati”, „să li se ia şi ce mai au“, „să fie alungaţi din Europa” pînă cînd şi cei de acolo şi-au pus fireasca întrebare, ce interese şi mai ales ale cui interese „reprezintă domnia sa?”    
Unii spun că vrea să le ia cît mai mulţi bani celor de la C.I.A. (centrul internaţional apolitic): alţii că în sufletul ei nu s-ar simţi prea româncă. Cei mai mulţi spun că ţine morţiş să cîştige un mare premiu internaţional după care a alergat şi cel mai iubit fiu al poporului”. Aşa o fi că prea mult venin a aruncat asupra românilor ca şi răposatul. Ce spuneţi domnitor intelectuali”?, de care precupeţe trebuie să ne ferim a le arăta Ia televiziune? De cele care vînd şi cumpără zarzavat şi-şi mai spun si ele oful sau de cele care vînd şi cumpără conştiinţe şi care împroaşcă cu venin peste interesele (băneşti) lor măreţe. (R.G.)

• AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 3 august 1990 pag. a 2-a

Ziarul Libertatea din 3 august 1990 pag. a 3-a

Ziarul Libertatea din 3 august 1990 pag. a 4-a

Dezbaterea in parlamentul României a proiectului de lege privind combaterea speculei!

TASS

Camera Deputaţilor din cadrul Parlamentului român a adoptat cu o majoritate covîrşitoare proiectul de lege privind protejarea populaţiei împotriva activităţilor comerciale ilicite. Acest act legislativ este îndreptat împotriva speculei, care în ultimul timp a căpătat în ţară o amploare deosebit de mare.
În cursul dezbaterilor; mai mulţi deputaţi s-au pronunţat împotriva aplicării unor unor amenzi mari oamenilor  de afaceri autohtoni ceea ce, după părerea lor ar duce la stăvilirea concurenţei libere. Alţi parlamentari au cerut pedepsirea chiar mai severă, a unor categorii de speculanţi. Acest proiect de lege a fost adoptat Ia 30 iulie în forma iniţială şi de Senat. În cursul dezbaterii, senatorul Dan losif a relevat că „ori cîte legi ar adopta Parlamentul în Iupta împotriva speculei este foarte puţin probabil ca ea să atîta timp cît vitrinele magazineor sînt goale”    
Pentru punerea  de acord a textelor proiectelor de lege a fost înfiinţată o comisie de mediere.

Agenţia ADN din R.D.G.

Parlamentul României votat o lege în  scopul protejării populaţie împotriva comerţului ilicit cu mărfuri. Se pedepseşte conform legii vînzarea produselor la suprapreţ, stocarea ilegală a mărfurilor, revînzarea lor în afara organizaţiilor comerciale de stat. Sînt prevăzute amenzi între 5 000 si 60 000 de lei.
Potrivit datelor Ministerului de Finanţe numeroase persoane au fost condamnte din cauza comerţului ilicit cu produse alimentare sau industriale. Speculanţi  se concentrează mai ales în Capitală sau în oraşele mari, pe litoral, pe şoselele internaţionale de tranzit sau la punctele de frontieră.

INTELECTUALII ROMÂNI APRECIAZĂ CĂ DRUMUL CĂTRE DEMOCRAŢIE VA FI LUNG ŞI DlFIClL

(Associated Press)

Andrei Pleşu, filozof şi istoric de artă, a fost un disident proscris în timpul fostului regim din România. Acum, el aste ministru al culturii, dispune de un birou încăpător şi de libertatea de a vorbi despre democraţie şi revoluţie.
După răsturnarea şi executarea dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, intelectualii ca Plesu, curtaţi de partidele politice şi de guvernele altor ţări, au devenit conştiinţa României.
Ei nu sint de acord în ce priveşte necesitatea, de a sprijini sau nu guvernul preşedintelui Ion lliescu, dar sînt uniţi în convingerea că nu va mai exista o reîntoarcere la comunism în această ţară cu 23 de milioane de locuitori, unde desprinderea de blocul sovietic a fost însoţită de cea mai multă violenţă.
„Dacă guvernul ar declara mîine că vor fi desfiinţate toate instituţiile private, sar produce o nouă revoluţie”, a declarat Pleşu într-un interviu. „Aceasta mă face să fiu optimist în legătură cu viitorul, în pofida tuturor problemelor şi a tuturor dificultăţilor cu care vom f’i confruntaţi”.
Pe mulţi intelectuali îi îngrijorează poziţia guvernului, care, cu toate că a fost ales în mod liber, a recurs la unele dintre tacticile hulitului său predecesor. Ei arată că, deşi partidul comunist nu mai există structurile sale se menţin.
Cu toate acestea, Pleşu şi alţi reprezentanţi ai intelectualităţii sînt convinşi că lucrurile s-au schimbat avînd în vedere că guvernul a făcut primii paşi în direcţia unei economii de piaţă. Ei precizează însă că drumul către o democraţie reală va fi foarte dificil.
Intelectualii au fost liderii luptei împotriva lui Ceauşescu. Poetul Mircea Dinescu, acum preşedinte al influentei Uniuni a Scriitorilor, a fost cel care a anunţat la posturile de radio înlăturarea lui Ceauşescu. 
Intelectualii care consideră că victoria covîrşitoare obţinută în alegeri de lliescu şi Frontul Salvării Naţionale nu prevesteşte nimic bun pentru libertate, îi acuză pe ceilalţi intelectuali că nu s-au pronunţat destul de ferm în favoarea democraţiei după revoluţie.
La 20 mai au avut loc în România primele alegeri libere după 44 de ani, iar scriitorului Stelian Tănase îi pare rău acum că Grupul pentru Dialog Social — o organizaţie a intelectualilor disidenţi — nu a apărut la televiziune timp de cîteva minute săptămînal pentru a explica principiile de bază ale democraţiei şi politicii pluripartite
„Cine ştie ?” se întreabă Tănase. „Acum este însă prea tîrziu pentru regrete”. Tănase este redactorul şef al săptămînalului anticomunist „22” a cărui apariţie minerii au încercat să o oprească.
Victoria în alegeri a lui Iliescu nu a fost pusă sub semnul întrebării, dar observatorii străini au apreciat că procentajul de voturi obţinut — 83 la sută — demonstrează că democraţia pluralistă nu a prins rădăcini în această ţară.
Pleşu, Tănase şi Dinescu fac parte din Grupul pentru Dialog Social, care a fost creat după revoluţie şi se opune în general Frontului Salvării Naţionale.
Cu două luni în urmă a fost înfiinţată „Societatea de Mîine“, care sprijină Frontul. Printre principalii săi membri se numără criticul literar Eugen Simion şi scriitorii Marin Sorescu şi Augustin Buzura.
Romulus Vulpescu, scriitor şi director de teatru, care a fost ales membru independent al Parlamentului pe listele Frontului, a declarat: „Cred că Frontul este sincer şi că va încerca realmente să recreeze Constituţia din 1923, care a fost una dintre cele mai liberale din Iume”.
Alexandra Cornilescu, şefă a catedrei de engleză de la Universitatea din Bucureşti, este o adeptă hotărîtă a Frontului, dar recunoaşte că violenţa „diminuează încrederea intelectualilor, în guvern”
Tănase a declarat: Drumul către democraţie şi către o Românie liberă este lung. Este foarte greu, după o jumătate de secol, ca mentalitatea oamenilor să se schimbe într-un timp atît de scurt. Oamenii au votat pentru continuitate. Ei erau stresaţi, speriaţi de schimbările care s-ar fi putut produce. Democraţia înseamnă riscuri, libertate, posibilitatea de a pierde sau de a cîştiga. Oamenii nu vor să rişte… Le este teamă să nu-şi piardă locurile de muncă“. 
Potrivit aprecierilor lui Pleşu, comunismul a favorizat apariţia unei anumite mentalităţi şi a unei birocraţii „căreia îi plac privilegiile şi puterea şi care nu ştie nimic despre gîndirea marxistă“.
El a arătat – că birocraţii „sînt oportunişti  şi că pentru a se produce schimbări vor fi necesari ani de zile pentru că există milioane de asemenea oameni “.
Presa, care cuprinde 1 200 de publicaţii, majoritatea antiguvernamentale, nu ajută Ia dezvoltarea democraţiei, pentru că publicaţiile „sînt incredibil de primitive, atacînd fără a avea un punct de vedere bine format”, a declarat Pleşu. „Ele transformă libertatea de a  spune adevărul în libertatea de a spune orice.
Ţhomas Kleininger, un matematician care este vice-preşedinte al Grupului pentru Dialog Social, a declarat că România nu are o istorie a opoziţiei unite. „Plecăm de Ia zero“, a arătat el. „Nu avem o tradiţie a luptei împotriva comunismul”.
În România nu a existat o personalitate a opoziţiei de talia scriitorului disident Vaclav Havel, acum preşedintele Cehoslovaciei, sau a ziaristului polonez Tădeus Mazowiecki, care a devenit acum prim-ministru. Această situaţie se explică parţial prin faptul că Ceauşescu i-a manipulat în mod abil pe intelectuali, dezbinîndu-i şi readucînd la tăcere vocile critice.

Intelectualii au fost întotdeauna dezbinaţi şi izolaţi de o mare parte a societăţii. Majoritatea au fost de partea monarhiei sau a conducătorilor fascişti, înaintea celui de-al doilea război mondial, şi de partea dictatorilor comunişti după aceea, obţinînd astfel avantaje materiale care le-au fost refuzate oponenţilor.
Pleşu şi alţi intelectuali, disidenţi au fost victimele exilului intern şi domiciliului forţat. Cei mai prudenţi au ţinut capetele plecate, ocupînd funcţii necontroversate. Ei deplângeau situaţia în particular, dar păstrau tăcerea în public.
Revoluţia a transformat ierarhia Intelectuală. Peste noapte, disidenţii au devenit eroi, iar adepţii lui Ceauşescu au devenit proscrişi.
Majoritatea disidenţilor au sprijinit, iniţial Frontul. Pleşu a devenit ministru al culturii în guvernul interimar. iar scriitorul Dan Petrescu a devenit adjunctul său, dar Dinescu şi poeta Ana Blandiana au refuzat funcţii în guvern.
Blandiana şi Doina Cornea, fostă profesoară de franceză şi cea mai cunoscută disidentă a României s-au retras din Front în ianuarie, acuzîndu-l de perpetuarea practicilor, totalitare şi de încălcarea promisiunii de a nu participa Ia alegeri.
Kleininger apreciază că în următorii doi ani cel mal mare conflict va fi între reformatori şi birocraţie. El arată că infrastructura comunistă nu va muri decît dacă noul guvern va renunţa la monopolul său asupra puterii, promovînd un sistem pluripartit real, şi va încuraja întreprinderile particulare. „Pentru noi, este important să-i facem pe oameni să înţeleagă că libertatea şi iniţiativa în  condiţii mai grele sînt mai importante decît acest sentiment de securitate“, a declarat Kleininger. „Ca şi leii din grădina zoologică, nu am ştiut niciodată ce înseamnă libertatea”.

(Corespondenţă din Moscova apărută în ziarul iugoslav „Barba” nr. 182-183/1990)

Conducerea politică a URSS manifestă tot mai mult şi tot mai evident temerea  — chiar dacă aceasta poate fi pînă acum’ numai bănuită din luările de poziţie publice ale unora din cei mai înalţi funcţionari sovietici că soarta perestroikăi şi reformelor economice iniţiate ar putea fi hotărîtă în stradă. Este vorba, de fapt. de teama că perestroika s-ar putea confrunta cu o explozie în masă a nemulţumirilor sociale şi cu „Sindromul românesc”.

Temeri de acest fel au fost exprimate fără nici un fel de ocolişuri de Lilia Sevţova renumit istoric sovietic din generaţia de vîrstă mijlocie. „M-am aflat la Bucureşti în timpul ultimelor tulburări din capitala României.  Am văzut automobile în flăcări, conflicte sîngeroase, mii de oameni alergînd, tancuri şi o atmosferă — nu numai de represiune, dar si de intoleranţă reciprocă… şi prima mea impresia a fost: toate acestea se pot întîmpla şi la noi“. Sevţova, care este şi doctor în ştiinţe, a mai avertizat : „În perioadele de tranziţie, cînd este greu să eviţi tulburări pe plan  social — sînt necesare servicii eficiente pentru asigurarea ordinii capabile să apere viaţa cetăţenilor, dar  acestea trebuie, să se afle sub controlul strict al conducerii alese. Experienţa română ne avertizează asupra acestui fapt şi noi trebuie să-l avem tot timpul în vedere. 
Mai departe decît, Sevţova a mers cunoscutul istoric şi literat rus Dimitri Lihacev, care zilele acestea nu s-a dat înlături, să avertizeze public: „Trebuie să se facă totul pentru a nu se ajunge la vărsare de sînge şi la un război civil, mai exact, — să nu se mai întîmple nicăieri şi niciodată, deci nici la noi, revoluţii de tipul celei franceze (a iacobinilor) şi sovietice (a bolşevicilor). Lumea a avut nevoie întotdeauna, numai, de revoluţii constructive, care nu demolează totul, ci numai ceea ce împiedică pătrunderea noului, revoluţii de tipul celor din Anglia şi Japo-
nia. Teama de un război civil şi de „revoluţionari” care ar fi gata de orice pentru a aduce o „nouă civilizaţie” şi „omul nou” reprezintă astăzi temerea dominantă în masă în societaea sovietică. Totuşi, rămîne o mare necunoscută —care opinia publică, sovietică, chinuită şi drogată cu ideologie, poate să aibă răbdare să aştepte o revoluţie paşnică, evolutivă, fără vărsare de sînge — o perestroika. Peste 40 de milioane de cetăţeni sovietici abia dacă au ce să mănînce. Cale mai noi studii sociologice au arătat că 43% din urmaşii lui Lenin consideră amplificarea sentimentului nesiguranţei zilei de mîine drept „principalul rezultat al celor cinci ani de perestroikă”, iar alţi 31% apreciază ca principal rezultat al acestei perioade —creşterea stării de haos în conducerea ţării”. Aceeaşi anchetă a atras atenţia şi asupra altor două împrejurări care ar putea face ca soarta perestroikăi să fie hotărîtă în stradă. Prima: la întrebarea dacă actuaIul gurvern este  capabil să scoată ţara din criza economică numai 12% din- cei anchetaţi au răspuns „da” iar o cincime „nu”. A doua: la întrebarea „aveţi încredere în conducere ţării”, numai 13% din cei anchetaţi au răspuns „da“, în timp ce 30% au declarat că „nu au încredere”.

Că aversiunea faţă de sindromul românesc”, nu reprezintă nici un fel de ipohondrie politică a dovedit-o şi desfăşurarea şi rezultatul congresului de constituire a Partidului Comunist al Federaţiei  Ruse unde au fost întîmpinaţi cu adevărate ovaţii vorbitorii (şi numărul lor a fost mare) care nu s-au dat înapoi de la a afirma că perestroika a luat-o pe o cale greşită. Gorbaciov, a dus partidul, la, dezmembrare. În Biroul Politic au pătruns oameni oare au drept scop să distrugă, partidul din interior”. Afirmaţia este confirmată şi de declaraţia celor 22 de tineri comunişti la congresul de constituire al Partidului Comunist al Federaţiei Ruse, care au avertizat că „atacul în masă din partea forţelor conservatoare Ia adresa conducerii partidului şi statului, la adresa secretarului general al CC al PCUS şi preşedintelui URSS reprezintă, încercarea lor hotărîtoare de a stăvili procesele democratice”. Este remarcabil şi faptul că ziarul ceratral al tineretului din URSS, „Komsomolskaia Pravda“, publicînd „Declaraţia celor 22“ a chemat practic pe toţi cititorii ziarului să şi pună semnătura pe aceasta. Se remarcă, de asemenea, că la o conferinţă de presă un ziarist sovietic a pus o întrebare unui conducător al „Platformei democratice”: „Ce veţi face dacă în ţară se va produce o cotitură?“. La o întrebare pusă într-un mod at]t de serios a venit şi răspunsul foarte serios: „Vom folosi experienţa „Solidarităţii” din Polonia din perioada de după introducerea stării de urgenţă”. Intervenţia dreptei din aparatul (de partid) – pentru prima dată după 1985 – a pus conducerea , perestroikăi într-o poziţie de defensivă; pentru prima dată s-a confruntat cu atitudinea de neascultare din partea conducerii politice a armatei, care la congresul de constituire a Partidului Comunist din Rusia a manifestat simpatie politică faţă de trecerea de partea triumviratului Ligaciov— Ghidaspov — Polozkov. Există destule indicii că în această privinţă nu face excepţie nici chiar ministrul apărării, Dmitri lazov. Nici el, dar nici altcineva din conducerea politică sovietici nu s-a ridicat la sfîrşitul săptăminii ţrecute la Kremlin în apărarea lui Gorbaciov şi a perestroikăi. Situaţia este complicată în mod special de faptul că Gorbaciov n-a întreprins nimic palpabil în primele zile ale puterii prezidenţiale pentru a îmbunătăţi situaţia poporului.. ceea ce va face ca în primele luni de orientare spre economia de piaţă să se adâncească — în mod absolut sigur — şi mai mult prăpastia dintre el şi disponibilitatea poporului înfometat de a-i urma şi de a -l credita cu încredere.
Se pare că liderul sovietic a intrat într-un cerc închis şi că poate stăpîni tot mai puţin situaţia. Există impresia că el urmează tot mai greu atît ideile cît şi sfaturile celor mai apropiaţi colaboratori ai săi. Cunoscutul politolog sovietic Igor Kliamkin nota zilele acestea: „Nici în primele 100 de zile de preşedinţie, Gorbaciov nu s-a încumetat ca în confruntarea cu adevărata situaţie să se ridice împotriva birocraţiei”. Kliamkin a mai adăugat că orientarea guvernului sovietic spre economia de piaţă (în spatele căreia se află în esenţă şi Gorbaciov) nu reprezintă „un program de trecere ,la orientarea de piaţă, ci o încercare de a se împăca necesitatea trecerii spre o asemenea economie cu interesele birocraţiei centrale”. De aceea nici nu este de mirare că Nikolai Petrakov, cunoscut economist, consilierul lui Gorbaciov în probleme economice, prezintă „ca privire personală asupra lucrurilor” ideea că numai în cursul săptămînilor următoare URSS ar putea transforma întreprinderile de stat în companii cu societăţi pe acţiuni, unde ar putea să fie acţionari atît firme şi bănci sovietice cît şî străine, persoane particulare şi muncitori ai acestor întreprinderi (aceştia în condiţii ceva mai favorabile). Riscul „sindromului românesc” şi al noii „revoluţii de stradă” cvasibolşevice creşte şi prin faptul că atît Gorbaciov cît şi aşa-numita conştiinţă a maselor nu sînt pregătiţi astăzi să facă faţă terapie propuse de Petrakov.

Oricît ar părea de paradoxal Ia prima vedere, cel mai mic pericol îl paşte, pe Gorbaciov din partea forţei crescânde a mişcării greviste care începe de acum să acţioneze autonom pe plan politic. Revendicările ei sînt radicale, dar în rîndurile ei nu există — cel puţin acum — nici un indiciu de ameninţare „cu dreptatea sub presiunea străzii”. O demonstrează cel mai bine rezoluţia „Congresului independent al minerilor”, care a avut loc la Doneţk. în acest document se scrie printre altele: „în ultimul program guvernamental nu se menţionează nimic altceva decît intenţia de majorare a preţurilor. De aceea, în acest moment cea mai importantă sarcină este de a se crea un guvern care să ştie şl să dorească, să se răfuiască cu proprietatea monopolistă de stat şi cu monopolul politic deţinut de facto de PCUS în politică, realizînd trecerea reală Ia economia de piaţă şi la democraţie. Ultimele luni au demonstrat că guvernul actual nu poate s-o facă. De aceea, cerem demisia lui şi facem apel la preşedintele URSS şi la Sovietul Suprem al URSS să formeze un nou guvern şi să schimbe structura de conducere a ţării”.

Problema lui Gorbaciov constă în faptul că el nu poate (printre altele şi din cauza ofensivei dreptei din partid şi a ecoului de care se bucură ea în rîndul unei părţi din popor). dar nici nu doreşte să urmeze calea celor mai radicale propuneri şi revendicări — nici ale lui Petrakov şi nici ale minerilor. Precaut, apelînd la schimbări dozate, el încearcă să nu dea poporului prilejuri de a ieşi în stradă şi să ţină dreapta sub control. Dar problema lui constă în faptul că această precauţie deschide în acelaşi timp uşa „sindromului românesc”.