„Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional –  la München, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete  din Marienplatz, în centrul orașului. La  sosirea mea, totul era gol. „Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am  glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din  cap a negație. „Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o  masă doar înăuntru, cu puțin noroc”.

M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit  ca la „Camera Ascunsă”. „Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. „Nu e  acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul. Uitându-mă la  ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12  fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este  dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un  neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a  avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care  mănâncă peste tastatura computerului un Snickers cumpărat de la automat,  fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate de  oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și  care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele  restaurantelor și ale cafenelelor.

În nici zece minute, localul  pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții  gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu  copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și  chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care  avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni  cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la  gât.

A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu  înghițituri mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără  să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în  afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind  amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu  pași mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el,  mi-am reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să  știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te  bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți  înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci frumos acel  timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te  uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar  dacă ești doar „tu cu tine”.

Dincolo de considerentul financiar,  care încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la  mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne  permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra  regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului.

Am  auzit de prea multe ori „Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, „Ce pot eu  să mai fac după 50/60/70 de ani?”, „Ce rost mai are să fac asta sau  asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a  avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune  mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut  sau nepoți de îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea  de a petrece timpul doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este  un  concept total străin și de neimaginat.

Mai mult, spre  nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul.  Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe  mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru  copil și că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că  acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă.  Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e  un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută  în litere de aur pe clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni  nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor.

Ați auzit vreodată teoria „punerii ouălor în același coș”, pe care o  folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți  investești toți banii într-un singur loc?  Prea mulți dintre noi facem  exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de  a ne raporta la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul  unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici  măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere  inexplicabilă în a fi „mamă eroină”, „erou al muncii”, „nevastă-model”,  „gazda primitoare excelenta”, și alte principii de pe vremuri, declinate  în varianta capitalistă și de secol XXI.

Deschideți televizorul  la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași exprimări  abrazive pentru ureche. „O bătrână de 55 de ani…”, „Doi bătrâni de 60 de  ani…”. „Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de  caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni  franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă  asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta  pensionării sunt numiți „veterani”, „seniori” sau „domni/ doamne  venerabili/e” cu respect și diplomație.

La noi sunt „bătrâni”,  „bătrâne”, „moși”, „tatăi” și „mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar  simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în  care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli  particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna  condica în  fiecare dimineață la 8?

După o anumită vârstă, românii ajung să  se considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le  confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar  de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană  și de ceea ce ești dispus să accepți sau nu.

Deloc întâmplător,  imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează  să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe  care le-am auzit de nenumărate ori: „O babă nebună”.

Adică, ce-i  mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o pereche de  pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de  sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și „90-60-90”?

Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele  cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de  bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei  vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își  petrecea după-amiezile citind reviste de modă și colindând magazine de  antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91  de ani nu rata nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și  politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul  european, ba chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa  Mondială care urma peste patru ani. Și, punând laolaltă toate  adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat  seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta  să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la  20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.

Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te  războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să  bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să  faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un „nu”  elegant atunci când cineva  vrea să profite de timpul, energia și  bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar  ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște  bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, „O  să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce  copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”.

Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.

MOTTO:  Dăruiește-ti zâmbetul celor care MERITA, dragostea celor care  te APRECIAZA, lacrămile celor care iți sunt mereu alături și viată celor  care te iubesc!”