Generația de astăzi a auzit de foarte multe ori liderii europeni spunând că Uniunea Europeană are nevoie de o reformă profundă. Instituțiile europene din Bruxelles au adresat statelor membre nenumărate îndemnuri de a se transforma și ele pentru a fi capabile să răspundă mai bine provocărilor integrării europene și evoluțiilor rapide de pe scena internațională.

Noi, în România, am fost mai atenți la „temele” care ne erau direct expediate de la Bruxelles și mai puțin la cele referitoare la alte state membre și la entitatea organizțională numită Uniunea Europeană.
Din anul 2000 a început procesul de pregătire a ceea ce se prevedea a fi cea mai amplă dezbatere europeană asupra viitorului Uniunii Europene. Și, într-adevăr, din 2002 a fost realizată o astfel de discuție care s-a finalizat prin semnarea de către statele membre a unui Tratat Constituțional (oct. 2004) care aducea câteva inovări instituțiilor europene și procesului decizional european, oferea o direcție mai clară procesului integrării europene. Doar că, în lunile mai și iunie 2005, două state fondatoare ale Comunității Europene-Olanda și Franța-au respins acel Tratat Constituțional în procedura de ratificare. Astfel, rodul dezbaterii europene instituționalizate în Convenția privind viitorul Europei a fost anulat și s-a revenit la „reforma” eurobirocraților și politicienilor ocazionali (chiar dacă legitimi) care au elaboart Tratatul de la Lisabona (2009). În fapt, cum spunea un fost președinte al Comisiei Europene, din 2005 s-a intrat într-o criză constituțională care a evoluat spre criza existențială în care se zbate și astăzi Uniunea Europeană.

De atunci, au mai zguduit Uniunea Europeană și o criză economico-financiară (2008-2011), recenta criză socială (pandemia) și economică, dar și alte crize politice (naționalisme și populisme), regionale și globale legate de evoluția Sistemului Internațional contemporan. De fiecare dată, liderii statelor membre și cei ai instituțiilor europene reânnoiau promisiunea de a reforma organizația, dar până la urmă au fost preferate doar schimbări și paleative reparatorii. Și în ultimii ani s-au expus intenții de a se propune reluarea procesului de reformă a Uniunii, dar…a venit încă o criză, iar prea puțin disponibilii lideri europeni spre inovare, creativitate, și dotarea Uniunii cu politici și instrumente adecvate sec. 21, au tot amânat proiectul renovării și chiar al refondării ei. Au preferat să stea în așteptare ca și cum crizele prin care trece Uniunea Europeană ar produce ele însele nu doar determinisme, ci și inițiative!Ori, tocmai în criză ar trebui să se propună transformări care să genereze noi oportunități.

A aștepta ca oportunitățile să decurgă propriu-zis din criză nu înseamnă că liderii europeni ar avea o viziune clară transformaționistă și nici aptitudini pentru leadership.
În luna martie a acestui an am întrebat mai mulți politicieni și formatori de opinie din Bruxelles dacă mai există vreo șansă pentru dezbaterea reformării Uniunii Europene. Cei mai mulți m-au privit mirați și mi-au răspuns că nu ar exista curajul să se provoace liderii naționaliști și populiști din anumite state membre, îndeosebi pe fundalul Brexitului și în contextul actualei crize socio-economice. Opinia mea a fost că o astfel de discuție ar fi trebuit derulată inclusiv pentru a revigora încrederea socială a cetățenilor europeni care sunt supuși unei comunicări politice dominată de temeri, defetism și lipsă de claritate a „căii de viață europene”. Și le-am dat ca exemplu experiența istorică a anilor 30, din secolul trecut, când guvernul francez, Societatea Națiunilor și președintele Adunării acesteia, ministrul român Nicolae Titulescu, au propus și au militat pentru o ieșire din Marea Criză a epocii prin inițiativa creării Uniunii Europene. Desigur, acel proiect nu a avut susținere largă atunci, dar el a avut meritul de a fi o alternativă la propunerile totalitare și fasciste, a contribuit la mobilizarea și fundamentarea ideologică a mișcării de rezistență din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, apoi a Mișcării Europene, pentru ca, în 1946, chiar britanicul Winston Churchill să lanseze o formulă de State Unite ale Europei. Iar la puțin timp după aceea să se inițieze nucleul Comunității Europene.

Românii, inclusiv politicienii, diplomații și eurobirocrații care lucrează în instituțiile europene din Bruxelles, ar merita să rețină că ministrul afacerilor Străine al guvernului României, Nicolae Titulescu, a fost un sincer și dedicat susținător al proiectului Uniunii Europene. Dar iată contextul evocat:
Cu 90 de ani în urmă, ministrul francez de Externe Aristide Briand a supus dezbaterii Societății Națiunilor Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de Uniune federală europeană. Acest proiect de Uniune Europeană venea în prelungirea unor dialoguri intelectuale de după Primul Război Mondial, când frecvent se spunea că predominanța Europei în Sistemul Internațional a ajuns la zenit, în noul echilibru de putere al lumii apărând alți actori importanți. Ideea pan-europeană a luat și forma unei mișcări politice odată cu avertismentul contelui Coudenhove-Kalergi, apărut în presa din Berlin și Viena (1922), conform căruia Europa postbelică avea numai două alternative:”integrare sau colaps”.

Grupurile politice din statele europene au primit cu scepticism și indiferență ideile contelui Coudenhoven, poate pentru că acesta avea rădăcini culturale austriece și și-a lansat propunerea în mediile germano-austriece. Criza economică izbucnită în 1929 a readus în prim-plan scepticismul spenglerian și pentru a arăta că totuși Europa va putea evita colapsul, guvernul francez a agreat să înainteze, prin intermediul ministrului Aristide Briand, un proiect de reorganizare federală a continentului, într-o formulă interguvernamentală, cu insistență asupra factorilor economici și politici, meținând și recunoscând statul și suveranitatea lui.

În septembrie 1930, ministrul român al Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, a fost ales președinte al celei de-a XI-a Adunări a Societății Națiunilor. În mediile diplomatice europene ale vremii era cunoscută susținerea franceză de care s-a bucurat Titulescu pentru a deține această înaltă demnitate internațională și se spunea că unul dintre motivele Parisului ar fi fost acela că Memorandumul Briand intra în dezbaterea Societății Națiunilor. Titulescu era deja cunoscut ca fiind un adept convins al negocierilor internaționale, al raportării la dreptul internațional și întărirea instituțiilor care urmăreau pacea și cooperarea. El dovedise că relațiile între Vest și Est erau esențiale pentru o reală pace și cooperare europeană. Cu un an înainte de această alegere, Titulescu susținuse în Reichstagul Germaniei că organizarea comunității europene/internaționale nu presupunea crearea unui suprastat, fiind o asociere voluntară a statelor independente care-și dădeau ele însele cadrul legal, conform propriei suveranități.

Tot în fața parlamentarilor germani, ministrul român arăta că deși acea epocă de criză a readus în discuție expresiile tradiționale de suveranitate și independență statală, opinia sa era că „suveranitatea statelor, care altădată era înțeleasă ca o putere absolută, încât unele minți se credeau îndreptățite să nege, în general, existența unui adevărat drept internațional, este astăzi îndeobște considerată ca o voință care se autolimitează, în virtutea propriei sale independențe”. Cu același prilej, emisarul de la București demonstra că raportarea statelor la dreptul internațional nu însemna subordonare, ci coordonare, iar puterea în relațiile internaționale nu consta doar în forța statului, ci și în „conștiința solidarității umane”.

Pornind de la o astfel de concepție, Titulescu a susținut proiectul lui Aristide Briand de Uniune Europeană. Și pentru că Marea Britanie a fost vocal împotriva acestuia, Nicolae Titulescu a mers chiar la Londra pentru a argumenta că, în condițiile crizei mondiale devastatoare, soluția nu putea veni din obstrucționism sau întoarcerea la trecut, fiind nevoie de o privire curajoasă spre viitor, inovare și o stare de spirit nouă care să se sprijine pe rațiune. Într-o conferință prezentată la Universitatea din Cambridge (19 noiemb. 1930), a pledat pentru ca omenirea să-și revizuiască propriile prejudecăți și a demonstrat, punct cu punct, faptul că proiectul de Uniune Europeană al lui Briand a fost „desfigurat” și „maltratat” din neștiință și rea-voință, desi era, la acea oră, ”singura soluție” pentru ca popoarele Europei să evolueze în pace. Și încheia astfel pledoaria de la Cambridge, în favoarea Uniunii Europene:”Este o inițiativă generoasă, destinată a apropia popoarele de pe continentul care în istorie a cunoscut cel mai mare număr de războaie, pentru ca, ușurate pe cât posibil de greutățile ce le pot rezolva între ele pe care amiabilă, să se consacre, cu mai multă tărie și mai multă libertate, împlinirii obligațiilor lor de membri ai Societății Națiunilor”.
Dezbaterea proiectului Briand la Societatea Națiunilor a continuat în cadrul unei „Comisii de Studiu pentru Uniunea Europeană” în care, din partea României, a activat tot Nicolae Titulescu. În intervențiile sale a încercat să armonizeze opiniile divergente și să sublinieze valoarea punctelor comune în crearea „operei europene”, adică a Uniunii Europene. Mai mult, a îndemnat tot timpul pe reprezentanții statelor în respectiva Comisie să vină cu propuneri concrete, practice de trecerea prin tranziția către o Uniune Europeană. Pentru definitivarea proiectului european, Titulescu a considerat necesar ca atunci când vor exista destul de semnificative soluții practice de punere a sa în aplicare să fie întrunită o Conferință europeană care să decidă asupra modului în care statele vor colabora în cadrul Uniunii Europene. La începtul anului 1931, Titulescu era chiar optimist, afirmând că „sunt mai multe puncte de acord decât puncte de dezacord”. Deziderat care, în condițiile prelungirii crizei economice mondiale și a avansării puterilor totalitare pe scena europeană, nu s-a mai împlinit. Context care, pentru a demonstra inclusiv valabilitatea proiectului Uniunii Europene, l-a determinat pe Titulescu să insiste asupra cooperării statelor din Europa Centrală și de Sud-Est. Statele din respectivele zone erau îndemnate să se unească pentru a ajunge la prosperitate, nu să se izoleze și să se confrunte, adăugând și o opinie prospectivă, îndreptată tot către proiectul Uniunii Europene:”Unirea nu reușește niciodată când se face împotriva cuiva;ea triumfă întotdeauna dacă se face pentru ceva”.

Titulescu a continuat să suțină pe tot parcursul anilor , 30, ai secolului trecut, proiectul realizării Uniunii Europene, înscriindu-l în ceea ce el numea „idealul creator” al europenilor. Fără a se considera un idealist (adesea spunea că în politica internațională trebuia să fii atât idealist cât și realist), el aprecia că europenii puteau forma un „suflet colectiv”, chiar dacă acesta se exprima printr-o largă diversitate rasială și culturală. De aceea s-a străduit să înfăptuiască o stare de spirit în favoarea înființării Uniunii Europene, militând pentru ceea ce numea „spiritualizarea frontierelor” (cum am spune astăzi, libera circulație a mărfurilor, persoanelor etc. ). Eu cred că mai degrabă el înțelegea prin acea spiritualizare o „sinceritate de gândire și de acțiune”. În 1937, la Universitatea din Bratislava, spunea limpede că pentru el viitorul trebuia să consacre „o nouă și solidă integrare” și a statelor din Europa Centrală, totdată militând pentru unitatea Europei. Prelegera sa de la Bratislava s-a intitulat, nu întâmplător, Ordinea în gândire și, referindu-se la propriul mod de a judeca lucrurile, destăinuia că „în domeniul politic am aplicat întotdeauna legile științei, iar în domeniul științific am aplicat întotdeauna regulile experienței, pe care viața mi le dezvăluia la fiecare pas al carierei mele politice”. Printr-o astfel de grilă de evaluare a epocii și oamenilor ei, Titulescu atenționa, în 1935, că europenii trebuiau să vadă creația politică rezultată din pacea de după Primul Război Mnodial drept o realitate care s-a înscris pe drumul unei deveniri desprinsă de trecutul antebelic și înscrisă pe traiectoria unei „continue creșteri”. Era sigur că și Statele Unite ale Americii aveau o așteptare de la europeni să creeze „Statele Unite ale Europei”, deoarece și pe continentul nord-american dominant era tot idealul creator. Cu trimitere tot la proiectul Uniunii Europene, Titulescu spunea (1937) că „Idealul creator nu se mulțumește să sădească în sufletul omenesc germenele credinței într-o viață viitoare, în care înțelepciunea să fie aliata bunătății;el cere mai cu seamă eforturi necesare, oricât de mari ar fi ele, pentru a integra în materie toate elanurile instinctive ale sufletului omenesc spre frumos și spre bine;pentru că pe acestea nu este destul să le întrezărim, ci trebuie să le și creăm”.

Acel proiect de Uniune Europeană, lansat la începutul anilor , 30, nu a fost înțeles la justa valoare de politicienii vremii. Acum știm că după Marea Criză s-a impus concepția care a dus la Al Doilea Război Mondial (cel mai cumplit carnagiu de pe această Planetă), la împărțirea Europei în blocuri antagonice (Războiul Rece) și la enorme suferințe ale cetățenilor continentului (și nu numai). Totuși, idealul Uniunii Europene a răzbătut prin acei ani neguroși, iar noi, cetățenii europeni de astăzi, ar trebui să reținem ceea ce spunea și Titulescu : Uniunea Europeană este un „ideal creator”, nu unul static sau ancorat în trecut. Acum vedem că aparține prezentului. Depinde de actuala generație să știm care-i va fi viitorul!

La 1 iulie a. c. , Germania a preluat Președinția Consiliului Uniunii Europene. Are în față un semestru de formidabile provocări datorate crizei complexe globale, dar și crizei existențiale a Uniunii Europene. Sperăm că, mai mult ca acum 90 de ani, liderii politici europeni vor avea curajul, viziunea și determinarea să vină în fața cetățenilor europeni cu propuneri și soluții care să aducă rezolvări la problemele europene și internaționale și, de ce nu, să pornească o dezbatere sinceră, serioasă și aplicată, în cadrul Conferinței privind viitorul european, despre idealul creator al unei mai bune Uniuni Europene. Iar liderii României ar putea lua aminte la faptul că un distins diplomat și gânditor politic de la noi, Nicolae Titulescu, dar și alți contemporani ai săi, au susținut „idealul creator” al Uniunii Europene cu multă convingere și angajare. Au făcut-o și cu speranța că generațiile următoare vor continua acest ideal până la realizarea lui, dar fără a pierde din vedere elementele de creativitate, inovare și adaptare la viitor.