Are 65 de ani. Este președinte al Academiei Române din 5 aprilie 2018. Istoric de prestigiu, cunoscător a cinci limbi – engleză, franceză, italiană, germană și maghiară –, Ioan-Aurel Pop, de cînd se află în fruntea Academiei Române, trage semnale de alarmă cu privire la degradarea învățămîntului umanist în România. Deja, din decembrie 2019, Academia Română a publicat un punct de vedere cu privire la situația disciplinelor umaniste (limba și literatura română, istoria, limbile străine, limba latină), așa cum sînt ele predate în școlile din România. Vom relua, în finalul interviului, acest punct de vedere, care este public și ar trebui dezbătut cu toți cei care sînt îngrijorați de soarta învățămîntului umanist românesc. De asemenea, pe parcursul acestui interviu, am discutat cu președintele Academiei Române despre evoluția României postpandemie și ne-am referit și la cele mai recente declarații care au tulburat relația româno-maghiară, la nivel interuman, guvernamental și diplomatic.

Ați ținut o conferință la Universitatea „Babes-Bolyai“, înainte de starea de ur­gen­ță, despre „dimensiunea istorică din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii“. Ați spus, printre altele, că mulți elevi nu mai citesc opere literare, ci rezumate și pastișe, că nu mai știu nimic despre clasicismul greco-latin, despre uma­nism și raționalism, nu știu nimic despre cronologia cîtorva curente cultural-literare. Ați făcut o radiografie. Ce puteți face dvs. din poziția de profesor și de președinte al Academiei? Doar să vă plîngeți?

Nu pot face mare lucru. Pot să dau sfaturi, pot să atrag atenția. Din experiența de profesor pe care o am, pot să scriu și să vorbesc despre degradarea învățămîntului românesc. Mie mi-a plăcut să fiu profesor și știu, de peste 40 de ani, ce se întîmplă în învățămîntul românesc. Înainte de a ajunge la universitate, am fost profesor la un liceu industrial în Cluj. Știu cum se făcea carte și îna­inte de 1989, și după. Mereu le vorbesc studenților mei despre anumite concepte care au făcut carieră în sute de ani, cum ar fi  moș­tenirea culturală a Europei, și mă îngrozesc cînd văd că sînt neînțelese.

Oameni cu o educație „veche“, dar temeinică

Domnule profesor, amintiți de un curs, la care „am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică cîteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunîndu-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Studenții, în majoritate, au fost complet neștiutori“. Cum s-a ajuns aici?

Din păcate, la limba și literatura română, nu se mai pune accent pe concepte și pe curente culturale. Eu, înainte de a merge la facultate, într-un sistem comunist, care avea tarele și defectele sale – despre care nu discutăm acum –, știam succesiunea curentelor culturale ale omenirii, le învățasem la trei discipline: la limba și literatura română,  la istoria literaturii universale – la secția umanistă de la liceu făceam această disciplină – și la istorie. Nu mai vorbesc despre limba și literatura latină, pe care am făcut-o patru ani în liceu. Astăzi, dacă povestești asemenea lucruri, unii tineri se miră, își închipuie că în timpul regimului comunist toți eram troglodiți. Unii dintre profesorii mei de la Liceul „Andrei Șaguna“ din Brașov erau cu diplome obținute în Occident, la Sorbona, la Berlin sau la Viena, oameni cu o educație „veche“, cum se spune, dar temeinică. Aș vrea să văd, astăzi, că unele lucruri care s-au validat în timp rămîn și sînt perpetuate de școală. Eu nu înțeleg de ce, la școală, se face o disciplină numită „Limbă și comunicare“? De ce nu era destul să se numească „Limba română“ și, în clasele mai mari, „Limba și literatura română“?

Să învețe tinerii să comunice! Nu poți sta mereu cu înjurătura în gură și cu un bagaj minim de cuvinte.

Da, de acord, dar era de ajuns „Limba și literatura română“, nu „Limbă și comunicare“. Copiii ajung la liceu, devin adolescenți și nu mai pot aprecia un text literar. Pentru că la „Limbă și comunicare“ li se dau cronici sportive, texte medicale, anunțuri de publicitate, texte din ziare și reviste nonliterare, texte de comunicare din viața cotidiană, „astăzi plouă, mîine ninge“, bilete, scrisori de recomandare, dar nu mai deprind gustul pentru literatură, nu li se mai cultivă plăcerea citirii și înțelegerii unui text literar. Eu, în școala aceea veche, dar cu profesori foarte buni, am învățat să mă exprim românește încă din gimnaziu, după volumul I al lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Citeam cu profesorul de la clasă, cu creionul în mînă, La Medeleni, și comentam acele fragmente extraordinare. Așa am prins gustul unei anumite literaturi. Așa cum, în școala timpurie, cea primară, înveți după Amintirile lui Creangă. Aud, acum, că Amintirile lui Creangă sînt considerate nepotrivite și neînțelese de copii. Eu cred că nu mai sînt înțelese de profesori.

Da, se spune că Amintirile din copilărie ale lui Creangă au prea multe arhaisme și regionalisme. Eu știu că Academia Română a scris un punct de vedere pentru refacerea învățămîntului umanist. L-ați făcut public, l-ați trimis la Ministerul Educației, la Guvern, îl vom relua și noi, în finalul acestui interviu. S-a arătat cineva, dintre factorii de decizie, interesat de acele propuneri?

Nu. N-am primit – cum se spune azi – nici un feedback, nici un răspuns. Verbal, au fost cu toții politicoși. N-a zis nimeni că nu este bine. Repet: aceste valori, despre care noi vorbim, sînt verificate. Paradoxul știți unde e? Generația mea n-a avut voie să călătorească. Eu n-am fost niciodată, pînă la 33 de ani, în Occident. Și totuși știam: dacă aș fi putut să mă duc să văd Luvru, eu cunoșteam din cărți și poze ce pot să văd acolo. Puteam să recunosc o piramidă a Egiptului, dacă m‑aș fi dus acolo. Astăzi, cînd tinerii au libertatea să meargă să viziteze lumea cu tot ce e în jur, nu mai recunosc acele valori din muzee. Nu mai învață despre ele, spun, „lasă, vine un ghid și ne explică!“. Da, e adevărat. Dar e frumos să știi de acasă să distingi o coloană dorică de una corintică, asta se învăța în clasa a V-a. Generația mea a învățat din gimnaziu despre aceste stiluri la anticii greci. După aceea, am învățat ce înseamnă o biserică gotică, profesorul ne de­se­na ogivele gotice pe tablă. Eu nu văzusem decît Biserica Neagră din Brașov, dar știam clar că și la Paris, dacă aș vedea Nôtre Dame, stilul ar fi același și l-aș recunoaște, fără să vină un ghid să-mi descrie. Ne mișcăm într‑o lume în care nu mai simțim semnele și simbolurile care vin din trecut. Și nici nu mai vrem să înțelegem că acel trecut nu este, de fapt, trecut, ci viață.

Cel care are puterea nu dispune, întotdeauna, și de cultura generală potrivită, ca să aplice ceea ce este bine

Vinovată este școala! De la clase primare pînă la bacalaureat. Pînă nu se modifică programele școlare, dvs. rămîneți – iertați-mă că vă spun! – în postura unei bocitoare. Sau, mai elegant spus, vă exasperează neștiința, necunoșterea elevilor, lipsiți de lucruri de bază, dar nu puteți fa­ce nimic, nici Academia Română nu poa­te face nimic, în afara exprimării unor puncte de vedere. Nici măcar nu cereți lucruri complicate, vreți doar ca, după orele de limba și literatura română, elevul să citească, să înțeleagă și să aprecieze un text literar, să poată să-l prezinte într-o corectă limbă română; la istorie, să știe date fundamentale din istoria României, Unirea lui Cuza, Războiul de Indepen­den­ță, Marea Unire, Primul Răz­boi Mondial, Al Doilea Război Mondial. Și totuși, elevii au mari lacune de înțelegere.

Școala ar trebui să aibă cîteva lucruri așezate și bine făcute. La noi, planurile și programele se schimbă în fiecare an școlar. Și sînt conștient de faptul că nu ajunge doar să te plîngi. Ar trebui să găsim metode, și noi, la Academia Română, să putem convinge în legătură cu necesitatea acestor valori. Poate că eu n-am găsit calea cea mai potrivită de a forța modificări în școală în favoarea învățămîntului umanist. Poate nu sînt cel mai potrivit manager. Mă străduiesc. În alte țări, lobby-ul, managementul și marketingul sînt foarte dezvoltate. Există agenții specializate, oameni, firme, care te învață cum să impui, dacă știi că-i bine, un anumit punct de vedere. La noi, în societate, toată lumea propune, și aplică doar cel care are putere. Din păcate, cel care are puterea nu dispune, întotdeauna, și de cultura generală potrivită, ca să aplice ceea ce este bine. Iar mulți dintre cei care știu ce e bine nu au putere!

Avem aceste propuneri venite de la Academie sau de la alți oameni care își dau seama că învățămîntul umanist românesc se duce de rîpă, avem rezultatele – analfabeți funcționali, oameni care nu înțeleg un text, doar îl silabisesc și îl citesc cu greutate – și avem nepăsarea decidenților: dacă nimeni nu ia nici o măsură, situația se va agrava. Unde ajungem?

Situația este gravă și acum, dar, din fericire, eu nu renunț niciodată. Această stare poate că vine și din zestrea mea de ardelean încăpățînat, cu strămoși care au muncit glia pe cîmpia Transilvaniei. Să știți că mă duc la autorități, nu vin ele la mine, cum era tradiția pe vremuri; la Academie se venea. Mă întîlnesc cu miniștri, cu cei care au putere de decizie, îi cunosc pe unii dintre parlamentari și încerc să-i influențez, arătîndu-le ceea ce se întîmplă în școala româneacă. Mă duc cu punctul de vedere al Academiei. Cînd e vor­ba de­spre științe tehnice, cînd e vorba despre artă și literatură, mă duc cu punctul de vedere al secțiilor respective. Cîte ceva se schimbă.

Domnule profesor, sînteți naiv! Ce se schimbă, avem aceeași programă, osificată, de nu știu cîți aici. Iar profesorii fac hîrtii peste hîrtii, sînt sufocați de birocrație. Ce se schimbă?

Uneori se schimbă pe hîrtie și nu se aplică. De pildă, acum sîntem într-o luptă să eficientizăm acest Consiliu Național de Acor­dare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universi­tare, CNATDCU. Acest Consiliu a primit, de cîțiva ani, și sarcina foarte dificilă de depistare, de constatare a plagiatelor. Înainte, plagiatele erau analizate de Comisii de etică, se pierdeau pe undeva. Acest CNATDCU este în prag să-și aleagă o nouă conducere și de a se valida.

Academia și universitățile mari au avut un rol în diminuarea plagiatelor

E un pas înainte? Plagiatele nu mai sînt atît de multe?

Cred că da. Academia și universitățile mari, din această țară, au avut un rol în diminuarea plagiatelor: au reușit să impună în conștiința publică faptul că plagiatul este un furt și nu putem merge mai departe așa. Pe vremea adolescenței și tinereții mele, ca tînăr învățăcel, plagiatele erau mai greu de făcut. Nu exista copy-paste. Mai luai dintr-o carte un citat, o idee, dar știai că, dacă le iei, trebuie să faci trimitere, că dacă folosești o frază întreagă, trebuie să o pui între ghilimele. Și atunci exista necinste, dar acum e mult mai ușor să plagiezi. Copy-paste este o abatere de la morală, pe care, dacă o practici, te desconsideri tu, ca intelectual, și nu mai poți apărea într-o lumină favorabilă. S-a făcut, totuși, un pas înainte, plagiatele, acum, nu mai sînt la nivel de masă. Majoritatea plagiatelor descoperite acum sînt cuprinse în lucrări de acum 10-15 ani sau mai mult.

De cînd sînteți președinte al Academiei mai țineți cursuri la „Babes-Bolyai“?

Cursuri și lecții am ținut toată viața și nu cred că există „altă mai de folos zăbavă“, ca să vorbesc precum cronicarul. Am un curs general (magistral, cum se spunea odată) despre Evul Mediu românesc, adică despre mileniul care se întinde cam de la anii 600 pînă la 1550-1600 (după aceasta, intrăm și noi în modernitatea timpurie) și mai predau paleografie latină și limba izvoarelor istorice (latina), cu studii aplicate pe documentele de epocă. Avem în țară și în lume circa un milion și jumătate de înscrisuri latinești despre noi, elaborate cam de la finele mileniului I pînă spre jumătatea secolului al XIX-lea (în Transilvania, limba latină a fost înlocuită cu maghiara, ca limbă oficială, la 1842), dintre care sînt cunoscute sub 10%. Va dați seama cît mai este pînă la cunoașterea în detaliu a prezentului oamenilor care au trăit în trecut, pe acest pămînt!

Ați ținut cursuri și în perioada stării de urgență?

Am ținut, silit de împrejurări. Le-am trimis studenților textele online, le-am indicat bibliografia necesară (biblioteca este indispensabilă istoricului și astăzi, dar acum se găsesc în variantă electronică o mulțime de cărți și studii), am făcut și lucrări practice (texte latine de descifrat, de transcris, de tradus). Am primit de la ei întrebări, am răspuns după cum m-am priceput, am revenit cu precizări.

Ce preferați, învățămînt online sau învățămînt în sala de clasă/de curs? De ce?

Învățămîntul „pe viu“, la clasă ori în sala de curs și seminar (laborator), nu poate să fie înlocuit cu nimic. Omul este o ființă socială și are nevoie să-și simtă semenul lîngă el, să i se uite în ochi, să perceapă emoția comunicării, să vadă un zîmbet ori o încruntare, să audă clar vibrația vocii. Ecranul este un mijlocitor bun în caz de necesitate și pentru timp limitat, dar „ecranează“, obturează, ascunde sufletul… La cursurile pe care le țin „pe viu“, studenții au dreptul să mă întrerupă, să pună întrebări, vreau să plece lămuriți din sala de curs, nu fac doar o expunere, dialoghez cu ei, studenţii pot interveni oricînd, dacă au neclarități la ceva din ceea ce le prezint.

Nu cred că Transilvania este în pericol de a fi scoasă din componența României

Ați scris un text, în perioada stării de urgență: „Vina bătrînilor de a fi bătrîni“, apărut cînd cei de peste 65 de ani aveau dreptul să iasă doar două ore pe zi. Cre­deți că bătrînilor, din dorința de a fi excesiv protejați, li s-a făcut un rău?

Nu cred că la noi li s-a făcut rău bătrînilor cu intenție, dar texte (chiar filozofice) despre inutilitatea bătrînilor sînt cu duiumul pe lumea asta, mai ales de cînd creșterea demografică a devenit îngrijorătoare. Cred că protejarea bătrînilor (la noi, noțiunea de bătrîn are și un ușor sens peiorativ; cînd auzi în mass-media, sec, că „un bătrîn de 60 de ani a trecut strada fără să se asigure“, nu este de bine) nu trebuie să se facă prin izolarea lor, fiindcă ei mor oricum, din pricina firii, mai mult decît maturii și tinerii. Cuvîntul care desemnează persoanele în vîrstă vine în românește din latinescul veteranus, el însemnînd bărbatul care și-a făcut datoria față de țară prin serviciul militar (pe atunci de 25 de ani). „Pensionarea“ din  armată venea atunci pe la 43 de ani, dar cîte se mai puteau face după! Azi se pot face multe lucruri utile societății și după 65 de ani. Nu cred că discriminarea după criterii de vîrstă e de bun-augur. Mai bine ne-am discrimina pe criterii de competență.

Academia Română are soluții la problemele României postpandemie? Există puncte de vedere pentru depășirea crizei economice, crizei sociale?

Academia a lucrat încă de la început pentru combaterea pandemiei, prin anumite institute specializate (virusologie, biochimie, biologie), prin Spitalul „Familiei Menachem H. Elias“ și, în general, prin Secția de științe medicale, din care fac parte mari savanți. Pentru soluțiile postpandemie, legate de un eventual val doi al molimei sau de diminuarea efectelor crizei economice inerente, alte insti­tute specializate (cu profil economic, de studiere a calității vieții, de sociologie, de științe politice) au elaborat ample proiecte știin­țifice, rapoarte, simulări, înaintate tuturor forurilor de conducere ale statului, pre­șe­dinției, guvernului, ministerelor, celor două camere parlamentare. Evident, Academia nu are soluții-minune, dar încearcă să găsească soluții.

Cum vă raportați dvs., ca istoric, la pro­blema „vînzării Ardealului“, la așa‑numi­tele „înțelegeri“ între Marcel Ciolacu și Victor Orban? Este Ardealul în pericol?

Ca istoric, nu am voie să mă lansez în speculații despre viitor. Istoricii se ocupă de trecut, nu de viitor. Nu cred că Transilvania este în pericol de a fi scoasă din componen­ța României. Firește că sînt scenarii, sînt speranțe și visuri ale unora, dar acestea au fost dintotdeauna. Dincolo de toate acestea, există politicieni care au nevoie de acest zgomot de fond – accentuat în anumite perioade – ca să justifice existența partidelor (grupărilor) lor cu substrat etnic, naționalist. De cînd există un guvern la Budapesta care se declară liderul oficial al tuturor maghiarilor din toate statele vecine Ungariei, problema s-a acutizat.

În problema Zilei Trianonului, au fost mai multe puncte de vedere: unii au spus că nu putem sărbători ceva ce este rezultatul unor înțelegeri ale marilor puteri, alții au spus că, tot invocîndu-se Trianonul, nu depășim dihotomia dintre maghiari și români, dintre tristețe-supărare (la maghiari) și bucuria unificării terititoriilor (la români). În fine, unii au mai spus că dacă guvernul Ungariei a avut un plan de manifestări „Trianon 100“, întins pe multe luni, ar fi trebuit să aibă și România mă­car o zi. Cum vă raportați dvs. la problematica Tratatului de la Trianon?

Și aceasta este o chestiune complicată și greu de gestionat. Practic, Imperiul Austro-Ungar (după o existență de 51 de ani, lipsiți de mare glorie) s-a destrămat în 1918. Cînd s-a semnat Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920, nu mai era nimic din vechiul imperiu, fiind înfăptuite, declarate, parafate în interior noile state Austria (republică), Ungaria (regat), România întregită, Cehoslovacia, Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor etc. Prin urmare, ar trebui să fie clar pentru oricine că marile puteri învingătoare, alături de statele învinse, au legitimat o situație geopolitică existentă. Chiar dacă – prin reducere la absurd – s-ar fi intenționat altceva, era imposibil. Firește, maghiarii au rămas foarte supărați: două treimi din Ungaria Mare („Un­ga­ria coroanei Sf. Ștefan“) nu mai erau ale lor. Decizia asta era luată, însă, cu mult înainte de Trianon. Dihotomia de care vorbiți vine din faptul că românii (alături de slovaci, croați, polonezi etc.) pun accentul principal pe fapte, pe cînd maghiarii pe actele juridice. Personal, nu cred că noi ar trebui să tot scoatem în prim plan Trianonul. Pentru noi, unirea se făcuse, prin voința națională, în 1918, iar tratatele din 1919-1920 au pus de acord juridicul (rămas în urmă) cu realitatea de pe teren. Ca să fim corecți, tot procesul acesta s-a derulat din 1918 pînă în 1920.

Circulă un zvon, că ați intenționa să vă retrageți din fruntea Academiei. E real, vreți să demisionați înainte de finalul mandatului de patru ani?

Nu, nu vreau să demisionez! Anumite cercuri au speculat o anumită situație. Aca­de­mia este și ea o instituție omenească, cu imperfecțiunile sale, dar este, de peste 150 de ani, principalul for de consacrare a valorilor intelectuale ale românilor și ale României. Din păcate, încă din perioada comunistă (cînd era să fie desființată de două ori) și apoi după 1989, instituția aceasta venerabilă – făcută după modelul Academiei Franceze – este amenințată cu fel de fel de „academii“ paralele, născute din orgolii, din interese, din vane dorințe de mărire. A fi în fruntea Academiei reprezintă o demnitate atît de mare, încît retragerea înainte de vreme devine și un act de lașitate.

Nu am colaborat şi nu am semnat angajamente cu Securitatea

Înainte de votul din 2018, a apărut în revista 22, un document cu „persoane de sprijin ale Securității“, și erați și dvs. acolo. E posibil ca Securitatea, din exces de zel și pentru a „depăși planul“ să fi inclus pe listă oameni care n-au avut niciodată legături cu Securitatea. Documentul a fost prezentat trunchiat, lipsea pagina cu litera B; ulterior, s-a publicat și acea pa­gină, unde apărea alt istoric, Lucian Boia. S-a spus atunci că acel document dorea să bareze candidatura dvs. către funcția de președinte al Academiei. Știți mai multe, acum, despre acea situație, ați înțeles cine nu vă dorea în fruntea Academiei și de ce? Și, vă rog să spuneți: ați avut legături/angajamente cu Securitatea?

Cred că acel document controversat a apărut la comandă, atunci, înainte de vot, pentru a împiedica alegerea mea. Lista aceea nu pomenea de colaborarea cu Securitatea, ci despre reali și posibili „propagatori“ ai imaginii României peste hotare (cred că, mai ales, în rîndul diasporei românești), din Occident. În dreptul numelui meu scria NU. De altminteri, eu nu am fost lăsat să merg în Occident decît după 1989. Nu am avut legături cu Securitatea, nu am colaborat cu Securitatea, nu am semnat angajamente cu Securitatea sau cu instanțe similare, fapt confirmat de vreo trei ori pînă acum de către CNSAS. Din cîte am aflat ulterior, pe lista aceea mai erau și alte nume ale căror purtători nu colaboraseră cu astfel de instituții, dar care apăreau ca posibili viitori colaboratori. Poate m-a dat cineva – se știa că vorbesc cîteva limbi străine, că pot redacta materiale în astfel de limbi – de la partid, dintre profesorii mei, pe o astfel de listă. În fruntea Academiei nu mă doreau mulți, pentru că nu eram după chipul și asemănarea lor (deși unii afirmau că luptaseră pe baricadele revoluției din Decembrie 1989 ca să ne putem bucura de pluralitatea de opinii libere). Am fost însă chestionat sever și anchetat, prin întrebări tăioase, din partea revistei 22 și a GDS, de altminteri singurii care au și cerut la CNSAS ca să fiu cercetat din nou. Ulterior a apărut și pagina lipsă din acel document (lipsă absolut „întîmplătoare“), cu numele istoricului menționat de dumneavoastră, pe care aceleași cercuri grijulii și atotcunoscătoare l-au apărat, afirmînd că imaginea culturii românești trebuia susţinută și pe vremea dictaturii lui Ceaușescu de oameni inteligenți…

Se speculează că veți face politică. Se­na­tor, deputat, candidat la președinția Româ­niei. Intenționați să intrați în politică?

Nu-mi stă în gînd așa ceva! Cea mai bună politică pe care știu eu s-o fac este a cercetării, a școlii, a culturii, iar aceasta am putut-o face și o voi mai face din postura de rector, de președinte al Academiei și, mai ales, de profesor.

În vremea comunismului, Academia Română era considerată o instituție stalinistă. După 1990, s-a spus că ar fi o instituție osificată, neracordată la problemele prezente ale României, cu o selecție nereprezentativă a elitei românești, cu oameni făcuți academicieni la repezeală.  Cum vedeți dvs., acum, Academia Română? Ce ați dori să se spună despre această instituție la finalul mandatului dvs.?

Repet, Academia Română (AR) este și ea o instituție omenească, nu dumnezeiască. Partidul unic a vrut să o transforme într-un instrument docil, dar nu a reușit decît episodic. Ca urmare a lipsei de încredere în Academie, ea a fost pe punctul de a fi desfi­ințată de două ori: o dată în 1948 și altă dată după 1974. Între 1974 și 1989 nu a mai avut voie să primească nici un membru, urmînd ca instituția să moară de la sine, biologic. În schimb, regimul și-a creat propriul instrument, anume Academia de Științe Sociale și Politice, formată din fidelii săi. Cine are, însă, curiozitatea să vadă care erau membrii Academiei Române în anii comunismului va descoperi aproape toate marile valori intelectuale românești care nu trăiau în exil. După 1990, s-a încercat recuperarea timpului pierdut și, probabil, au fost și alegeri pripite, dar criteriul valorii a primat și primează și acum. În Academia Română nu se intră prin cerere proprie, ci prin propunere din partea vechilor membri și din partea instituțiilor, iar admiterea cuiva ca membru corespondent, titular sau de onoare se face printr-un procedeu laborios format din vreo cinci trepte, pasul decisiv fiind votul Adunării Generale. Natural, nu pot intra toți creatorii de valori intelectuale în AR, mai întîi pentru că nu merită toți și apoi pentru că numărul de locuri este limitat. Unii se supără și atacă instituția. AR rămîne o instituție conservatoare, care nu poate consacra decît valori afirmate și recunoscute. Îmi place să cred că Academia conservă binele din trecut ca să pregătească binele viitor. La final de mandat, m-aș bucura ca Academia Română să fie apreciată în chip realist, cu bunele și cu relele sale, să nu mai aibă de luptat cu academii-fantomă, apărute peste noapte, să nu te mai ducă taximetriștii, cînd spui că mergi la Academie, la Academia de Poliție, să se știe că adevăratul for de consacrare și de cercetare avansată din România este Academia Română. În rest, președintele nu contează, fiindcă el este doar, pentru timp limitat, primul între egali, cu răspunderi și obligații mai multe decît colegii lui.

Din lipsa de comunicare se nasc monștri

S-a deschis Biblioteca Academiei (BAR)?

Da, cu respectarea cerințelor de distan­țare fizică, cu purtarea măștilor, cu igienizarea mîinilor etc. Deocamdată, au prioritate în bibliotecă cercetătorii AR, care au de înfăptuit lucrări de plan, dar poate să intre oricine. Aș vrea să văd „înghesuială“ la intrarea în BAR, dar mă îndoiesc că se va întîmpla așa. Ne lipsesc și expozițiile, prezentările de carte, aniversările, ceremoniile de la BAR, pe care sperăm să le vedem reluate cît mai curînd.

Închei, amintind un fapt mai puțin știut. Dvs. sînteți o persoană care nu se închide în birou spunînd că e ocupată. Se poate comunica, se poate dialoga cu dvs., răspundeți la telefoane, mesaje. Nu vă obosește să țineți ușa mereu deschisă la Academie?

Cîteodată obosesc și eu, pentru că sînt om și nu aparat. Nu-mi place să stau la birou, mă mișc mereu, întreb, caut, propun. Răspund la telefoane chiar dacă nu cunosc numărul, intru zilnic pe e-mail, pe Facebook, comunic și prin WhatsApp, dau interviuri. Primesc și în audiențe clasice, față în față, dar estimez că acest fel de comunicare va intra în declin, mai ales din pricina a ceea ce ne-a învățat pandemia aceasta. Acum m-am obișnuit să comunic și prin Skype, Zoom etc. Firește, am și multe surprize neplăcute, cu oameni care îmi cer să-i propun pentru Premiul Nobel, să le promovez „invenții revoluționare“ în tehnică (în domenii în care nu mă pricep deloc), să le validez teorii despre creștinismul la daci sau despre prioritatea limbii dacilor între toate limbile lumii. Le iau pe toate cum grano salis și, chiar, cu umor cînd este cazul. Nu pot să întrerup dialogul cu oamenii. Din lipsa de comunicare se nasc monștri. Sper să nu obosesc prea tare pînă la finalul mandatului. Un secret al succesului într-o funcție de conducere (în care oamenii ți-au delegat puterea lor sau ai fost desemnat) este (în afara calităților pe care trebuie să le ai) limitarea mandatului (ca atribuții si, mai ales, ca timp). Puterea este ademenitoare și înșelătoare, de aceea ea trebuie să fie mereu controlată, mărginită și exercitată colectiv. Cel mai ușor lucru pentru un șef este să fie arogant și ironic cu cei pe care îi conduce.

Interviu realizat de
Ovidiu ŞIMONCA