Cum-necum, marea echipă de șoc Iohannis-Orban, după ce a făcut nenumărate calcule, s-a împotmolit în timp. Și a dat peste cap cronometrul. În acest moment, orice numărătoare inversă iese prost. Cei doi nu mai au nicio posibilitate de a înnădi starea de urgență cu starea de alertă. Între cele două stări, ne place sau nu ne place, va mai exista o stare. Starea de rapaus. În cele ce urmează, vă prezint calculele. Pas cu pas.

Raționamentul de mai sus nu este doar o tentativă de a șicana mediatic ciudatul tandem aflat la conducerea României. El rezultă dintr-o logică elementară de natură constituțională. Astăzi suntem în data de 12 mai. În procedură de urgență, conform solicitării Guvernului, ar urma să fie dezbătută în Parlament starea de alertă. Cea avansată sub formă de propunere pe repede-înainte ieri de către Guvern. Azi, marți, trei ceasuri rele, comisiile dezbat și, să spunem, aprobă, cu sau fără amendamente, proiectul de lege propus de Executiv. Conform acestui proiect de lege, în perioada următoare, statul român urmează să fie administrat de către Comitetul de Urgență sau cum Dumnezeu se numește, Guvernul rezervându-și dreptul de a impune restricții de la exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale în baza unor ordonanțe de urgență. Ceea ce este strict interzis de articolul 115 din Constituție. Starea de alertă însăși, așa cum este ea definită printr-o ordonanță de urgență din 1994, va fi cu siguranță, odată atacat a CCR de către Avocatul Poporului, declarată neconstituțională. Pentru că, din nou, actul normativ contravine articolului 115 din Constituție. Curtea Constituțională se pronunță pe 15 mai. Dar tot pe 15 mai starea de urgență ar urma să fie înlocuită prin starea de alertă. Cele două stări ar trebui să fie înnodate instantaneu. Altfel se creează un hiatus.
Dacă ordonanța de urgență, care în prezent stă la baza juridică a stării de alertă, va fi declarată neconstituțională, este necesară înlocuirea ei printr-o lege dată în Parlament. Tocmai în acest scop, Guvernul a elaborat pe picior și a propus adoptarea în regim de urgență a legii care se dezbate și eventual se adoptă azi. Prin noul act normativ, Guvernul capătă puteri discreționare. Între altele, Ludovic Orban poate numi, în mod direct sau prin interpuși, orice funcționar public fără niciun fel de concurs și practic fără ca persoana respectivă să aibă obligația de a-și depune din timp o declarație de avere și de interese, care să poate fi verificată până la data numirii de către instituțiile abilitate. Peste noapte, întreg aparatul administrației publice, teoretic cel puțin, poate fi adus la un numitor comun. Acest numitor comun ar însemna „numai oamenii de casă ai PNL”. Dar să trecem peste asta. Să admitem că actul normativ este adoptat chiar și în ciuda modului în care restricționează libera circulație a cetățenilor și posibilitatea economiei de a-și reveni treptat din paralizie.
Să ne imaginăm deci că astăzi, marți, 12 mai, trei ceasuri rele, Parlamentul dezbate în comisii actul normativ în cursul dimineții, iar în cursul după-amiezii îl votează. Să presupunem că Marcel Ciolacu își primește obișnuita injecție și reușește să-i manevreze pe parlamentarii PSD, astfel încât și ei să adopte legea legați la ochi. Desigur că, în aceste condiții ALDE, Pro România și UDMR nu mai au ce face. Voturile lor rămânând minoritare. Urmează un interval de cel puțin două zile în care acest act normativ nu poate intra în vigoare. Constituția prevede că există minimum două zile în care o lege nou adoptată ar putea fi atacată de cei interesați la Curtea Constituțională. Motiv pentru care ea nu poate fi promulgată și nu poate intra în vigoare. Apoi legea, pentru a fi valabilă, în mod obligatoriu trebuie promulgată de președinte și apoi publicată în Monitorul Oficial al României. Cum-necum, Ludovic Orban și Klaus Iohannis au calculat greșit.
Din punct de vedere constituțional, orice s-ar întâmpla, este exclus ca acest act normativ, adoptat așa cum a fost livrat sau cu modificări, admițând că nu va fi totuși respins, să intre în vigoare instantaneu cu momentul încetării valabilității stării de urgență. Cu alte cuvinte, starea de urgență încetează să zicem acum, în chiar momentul în care lecturați această postare, dar starea de alertă nu intră în vigoare tot acum. Ci ceva mai târziu. Va exista deci un interval de timp oarecare în care nu vom avea nici stare de urgență nici stare de alertă. Este ca și când un muribund este deconectat de la aparatatele de supraviețuire, dar nu este reconectat instantaneu la alte aparate de supraviețuire.
Va fi o pauză mai scurtă sau mai lungă, în care România revine la ceea ce optimiștii numeau normalitatea de dinaintea pandemiei. Probabil că la atâta se va și reduce acea Românie normală promisă de Klaus Iohannis în cea de-a doua campanie prezidențială.
În acest interval de timp se poate întâmpla orice. Pentru că toată lumea își redobândește din punct de vedere juridic libertate de care beneficia înainte de declararea primei stări de urgență. România va fi la cheremul propriilor cetățeni. Pentru că autoritatea statului se suspendă aproape în totalitate. Dar ceea ce din păcate s-a suspendat este orice urmă de credibilitate în seriozitatea guvernanților. În bunele lor intenții. În priceperea acestora de a administra republica. Să ne gândim doar la faptul că 80% dintre reprezentanții societăților comerciale nu mai dau nici doi bani pe promisiunile acestui Guvern. Ca să nu mai vorbim de cetățeni. Dintre care 300.000 au fost amendați, unii dintre ei abuziv. Iar cei neamendați s-au supus de voie de nevoie, fie de frica uriașelor penalități, fie pentru că au înțeles că în absența testărilor în masă trebuie să se protejeze ascunși acasă. Acum toate acestea încetează.
Statul rămâne la discreția cetățenilor săi. Va fi ca la revoluție. Indiferent cât timp va dura. Va fi un teribil examen al conștiinței publice. Ce vor face cetățenii? Pentru a încerca să anticipăm, trebuie să facem un exercițiu nu prea difiicil. Să recapitulăm ce s-a întâmplat în aceste câteva zile în care, ca efect al deciziei CCR, poliția s-a abținut să mai dea obișnuitele amenzi. Și chiar și să facă obișnuitele controale. Cel puțin la intensitatea la care le-a făcut. S-a întâmplat că șoselele au început din nou să se aglomereze. În piețele agroalimentare s-au creat aglomerații de nedescris. Pe străzi, mai ales în cartierele mărginașe ale orașelor și în sate, oamenii au ieșit de-a valma. Cu mic, cu mare. Riscul de contaminare a crescut. Să extrapolăm această stare de lucruri și să facem fotografia uneia dintre zilele viitoare, în care starea de urgență va rămâne dezlegată de starea de alertă. Nu mi-e greu să-mi imaginez că totul, dar absolut totul va depinde de ce se întâmplă în capul fiecărui cetățean luat în parte. Unii se vor îmbrățișa cu concetățenii lor, dând năvală în centrele carantinate după modelul lui Viorel Cataramă. Și își vor asuma în mod fățiș, ostentativ riscul de a se contamina. Dar și riscul de a-i contamina ulterior pe alții. Vor fi mulți, mă tem că prea mulți, care pur și simplu vor profita de starea temporară de libertate. Și vor fi mult mai puțin precauți, nemai respectând atât de blamatele reguli de distanțare socială. Iar alții se vor autoproteja în continuare. Totul ține de proporții. Iar proporțiile sunt date de încrederea sau lipsa de încredere în Guvern, dar și de nivelul de educație al românilor. Și îmi permit să închei cu un avertisment. Pentru a defini mai bine în ce tabără încerc eu să mă plasez. În absența posibilității de a mă testa pe mine însumi și de a afla rezultatele testelor făcute de toți oamenii cu care îmi doresc să mă aflu în contact, singura soluție rațională de autoprotecție este să rămân în continuare relativ izolat. Să-mi mențin conduita de distanțare socială. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă în România, așa cum s-a întâmplat de exemplu în Germania, s-ar fi făcut testări în masă, iar populația contaminată ar fi putut fi separată cumva, chiar prin autoseparare, de populația necontaminată.
Sorin Rosca Stanescu