Afirmația conform căreia Klaus Iohannis și PNL nu au elaborat și nu implementează un proiect de țară este total falsă. Există așa ceva. Cel puțin în plan programatic. Numai că, practic, proiecția asupra viitorului acestui stat se materializează într-un contraproiect. Din această perspectivă, cifrele oficiale sunt cât se poate de concludente. România face pași mari și bine planificați. Dar nu înainte, ci înapoi.
Lucrăm doar cu informații oficiale. Omologate de toate organizațiile și institutele de profil. Din perspectiva bogăției naturale, ocupăm locul cinci în competiția cu statele Uniunii Europene. Din cealaltă perspectivă, a calității vieții, suntem pe penultimul loc. Doar Letonia se mai află în urma noastră. Bulgaria ne-a depășit.
Forța statisticii, atunci când calculăm bogăția și, respectiv, sărăcia unei națiuni, este implacabilă. Iar statistica brută, în această accepțiune, este dată de trei numere. Produsul Intern Brut al unui stat. Produsul Intern Brut împărțit la numărul total de locuitori. Și dinamica. În sus sau în jos. Produsul Intern Brut al României ne plasează pe penultimul loc în Europa. Produsul Intern Brut care-i revine fiecărui locuitor ne plasează de asemenea pe penultimul loc, în condițiile în care Bulgaria, care ocupa anterior această poziție, ne-a devansat. Un proiect de țară nu se reduce desigur la o planificare inteligentă a modului în care România ar putea să genereze o creștere semnificativă și de altfel cuvenită în raport cu bogățiile ei naturale de la penultima poziție în clasament, la locul cinci în Uniunea Europeană. Un proiect de țară are desigur mai multe componente. Mai multe și mai subtile. Dar totul pleacă de la aceste cifre. Și în cele ce urmează vom face o succintă analiză retrospectivă.
În 2016 și 2017, ani în care, conform lui Klaus Iohannis, România a fost guverantă prost de către „ciuma roșie”, Produsul Intern Brut a crescut într-un ritm de 2.000 de dolari pe cap de locuitor pe an. În total, față de 2015, PIB-ul per capita a crescut cu 6.640 de dolari. Pare enorm. Dar nu este. În ciuda faptului că am înregistrat cea mai mare creștere din Europa. Și în ciuda faptului că această creștere, contrar afirmațiilor lui Klaus Iohannis, a fost sustenabilă. De ce am rămas în continuare în coada Europei?
Răspunsul ni-l poate da orice economist. Ritmul de creștere, deși printte cele mai mari din Europa, a fost insuficient. Decalajul nu poate fi recuperat – este la mintea cocoșului – decât prin imprimarea unui ritm mult mai mare. Care poate fi calculat. Ignor pentru moment în mod deliberat o realitate dezolantă. Și anume că acest ritm, în loc să crească, încetinește, tot conform staisticilor oficiale, sub guvernarea PNL și în condițiile în care, în mod explicit, Klaus Iohannis s-a transformat dintr-un președinte aflat în grevă, într-un președinte jucător. În paranteză fie spus, un președinte jucător este acela care renunță la funcția de mediere între puterile statului, pentru a încerca să se substituie acestora în mod explicit sau disimulat. Și care, în consecință, sub aspect moral cel puțin, preia și responsabilitățile. De aceea mă refer mai degrabă la Klaus Iohannis, decât la Ludovic Orban.
Dacă știm cu certitudine că recuperarea rămânerii în urmă a României depinde într-o măsură decisivă de ritmul de dezvoltare, dacă e limpede că acest ritm, deși aplaudat în plan național și internațional – mai puțin de către Klaus Iohannis – sub guvernările PSD a fost insuficient, atunci este la mintea cocoșului că principala condiție pentru ca România să ardă etapele și să ajungă într-o bună zi să se plaseze pe locul care ni se cuvine, adică pe locul cinci între națiunile europene, din persectiva bogăției care îi revine fiecărui locuitor, este o accelerare antecalculată a creșterii.
Creșterea este asigurată nu atât printr-un elan politic și nici măcar în baza încrederii cetățenilor români într-un destin luminos al acestei țări. Prozaic vorbind, creșterea este asigurată de investiții. Și de voința națională de a le face. De a renunța la ceva pentru altceva. De a renunța la unele satisfacții ale momentului, pentru satisfacții mult mai mari, prefigurate într-un viitor previzibil.
Dacă Klaus Iohannis ar fi avut un proiect de țară și dacă PNL, aflat la comanda acestuia, și-ar fi însușit ipoteticul proiect de țară, atunci am fi putut observa două poziționări clare. În primul rând o negare prin contestare argumentată a politicilor guvernărilor PSD din perspectiva faptului că guvernele socialiste, preocupate excesiv de menținerea propriului bazin electoral, au investit prea puțin în dezvoltare și prea mult în creșterea veniturilor populației. Liberalii ar fi trebuit să vină la semnalul lui Klaus Iohannis cu un program de natură să convingă populația că trebuie aleasă o altă cale. Pe scurt și brutal vorbind, investiții specifice mult blamatei „epoci de aur” și care, în condițile prezente, să se ducă undeva la 10-15% din Produsul Intern Brut. Apoi, în baza asumării și omologării acestui obiectiv, politica liberală urma să stabilească în mod înțelept în ce direcții se vor duce aceste investiții. Și să antecalculeze valoarea adăugată, respectiv profitul pe care societatea îl poate înregistra în planul creșterii Produsului Intern Brut. În 10-15 ani, România, implementând un program îndrăzneț și inteligent, ar putea recupera o bună parte din rămânerea în urmă.
Sunt de acord că un program de țară este mai complex. Dar un program de țară liberal nu poate face abstracție și nu poate arunca pur și simplu la gunoi raționamentul de mai sus. Problema este însă – și aceasta este marea dramă a lui Klaus Iohannis ca președinte, a PNL ca partid aflat la guvernare, dar și a societății românești în general – că un asemenea plan de țară nu numai că nu există, dar a fost chiar înlocuit cu un contraplan.
În mod deliberat, în mod programatic sau din pură prostie, în loc de un proiect de țară, ne-am trezit cu un contraproiect. Concret, cu un Guvern care, deși se numește național și liberal, face tot ce se poate pentru a ne împinge într-o direcție contrară. Iar cel mai corect indicator în acest sens este ce se întâmplă cu nivelul investițiilor și cum se reflectă acest nivel scăzut al investițiilor în mod concret în ritmul de dezvoltare, în PIB și în PIB-ul per capita.
Ar trebui să fiu pur și simplu orb sau de rea credință pentru a nu observa că acest contraproiect de țară este creat exclusiv în avantajul capitalului străin, care nu ar avea de ce să fie interesat nici de creșterea nivelului de salarizare al forței de muncă, nici de ameliorarea situației pensionarilor, dar cu atât mai puțin de impozitarea corectă a propriilor afaceri, de unde ar rezulta bani necesari investițiilor. Multinaționalele nu sunt dușmani ai României. Nici vorbă. Sunt agenți economici, care doresc să acționeze să obțină profituri cât mai mari într-un mediu care le este favorabil. Iar statele care se află în spatele acestor multinaționale nu sunt state inamice ale României. Sunt state partenere. Dar, totuși, oportuniste, așa cum întotdeauna s-a întâmplat în istorie. De ce să împarți la nivel european puterea și deciziile cu România? De ce ai face asta, dacă se poate și altfel?
Sorin Rosca Stanescu