Dacă ar fi să utilizez expresia atât de frecvent lansată în spațiul public de către Klaus Iohannis, aș spune că George Maior este produsul „ciumei roșii”. El a plecat de la PSD și a devenit în scurt timp, în alianță cu Traian Băsescu, adversarul acestui partid. Acum este pe dric. Majoritatea parlamentară, condusă de PSD, i-a cerut capul. Prin Parlament. Și prin Ministerul de Externe. Aflat în mâna majorității. În mâna „ciumei roșii”. Ce urmează să se întâmple cu George Maior?

Președintele Klaus Iohannis urmează sau nu să dea curs unei cereri exprese formulate de Ministerul de Externe. Aceea de rechemare în țară a lui George Maior. Ceea ce ar echivala cu demiterea lui din cea mai importantă poziție diplomatică, firește, după ce a ministrului de Externe. Iar Klaus Iohannis se va conforma sau nu. Constituția îi conferă dreptul de a decide. Și are exclusivitatea acestei decizii. Ce va face Iohannis?

Pentru a răspunde la această întrebare, e necesar să mai introducem în analiză, pe lângă expresia de „ciumă roșie”, și termenul de „dronă”. Dacă George Maior a fost produsul PSD, adică al „ciumei roșii”, cum se exprimă Iohannis, atunci cum se explică faptul că acesta a trecut instantaneu, cu arme și bagaje, în tabăra lui Traian Băsescu? Care s-a recomandat, de când s-a transfigurat în șef PDL și apoi în președinte al României, ca un adversar al „ciumei roșii”? George Maior a sărit peste noapte dintr-o barcă în alta, pentru că, de fapt, era o dronă. Ca și noul său stăpân, Traian Băsescu. El nu reprezenta „ciuma roșie”, atunci când a fost ales de fostul președinte, vezi-Doamne, printr-un algoritm democratic din cealaltă tabără politică, pentru a conduce Servicul Român de Informații. Ca orice dronă, făcea parte dintr-o construcție a serviciilor. Și acționa la ordin militar. Nu la ordin poltic. La fel cum rațiunea militară a stat și la baza celor mai năstrușnice fapte ale celui care l-a numit în funcție. Dronele au o logică aparte, resorturi diferite de ale celorlalți jucători, astfel încât traiectoria lor nu trebuie judecată în baza raționamentelor unor civili.

Trecut cu arme și bagaje și la ordin sub comanda lui Traian Băsescu, George Maior a executat întocmai și la timp ordinele, transpirând cu succes pentru edificarea unui întreg sistem ticălos. Menit să acționeze fără milă în desconsiderarea totală a oricăror valori morale și umane, în scopul acaparării puterii absolute de către un cerc de drone transformat într-un cerc de inițiați și, apoi, într-un cerc al puterii oculte. Nu există nimic din ce s-a făcut rău în această țară în ultimii 15 ani, care să-i fie străin lui George Maior. Semnătura sa, mai mult sau mai puin vizibilă, apare pretutindeni. Începând cu șantajarea și dinamitarea Curții Constituționale și terminând cu tentativele, unele reușite, de distrugere a presei ostile, în paralel cu acapararea altei părți a presei, dispuse să devină servilă. Și, între timp, nu mai puțin de 600 de demnitari ai statului au fost luați la țintă în mod abuziv, printr-o singură operațiune dintr-un mare număr de operațiuni, cea care a utilizat o instituție a statului, Agenția Națională de Integritate, pentru a distruge cariere și destine.

Printre victime s-a aflat și Klaus Iohannis. Altă dronă. Pentru că numai o dronă se face că nu vede sau se face că uită mecanismul diabolic declanșat împotriva sa printr-o acțiune tipică de poliție politică, în scopul de a-i bara ascensiunea politică. Asta până când, primind cuvenitul ordin militar, George Maior a întors din nou armele. Trădându-l pe Victor Ponta, care îi garantase o poziție de prim-ministru și transformându-se instantaneu în sluga mult prea plecată a lui Klaus Iohannis, pe care sistemul îl viza în poziția de primă dronă a țării. Și pentru ca Victor Ponta, altă dronă, să nu miște în front, în ciuda relațiilor de rudenie – unul fiind nașul celuilalt – și al alianței secrete, George Maior a apăsat butonul roșu, încercând să-l înfunde și aproape reușind, și pe fostul președinte al „ciumei roșii” și premier al Guvernului „ciumei roșii”. El a sărit din barcă în barcă, nu fiindcă a fost un expert al trădărilor. Nu din simplu oportunism politic a plecat de la PSD pentru a deveni sluga lui Băsescu și l-a trădat pe Băsescu, aflat în declin prezidențial la final de mandat, pentru a deveni sluga lui Ponta, după care l-a trădat pe Ponta pentru a se face sluga lui Iohannis. A făcut-o la ordin. Așa a decis sistemul. Statul paralel, care este deasupra oricărei persoane, în ciuda faptului că este alcătuit exclusiv din persoane. Persoane întotdeauna cu epoleți.

Fiindcă a sărit în barca sa, fiindcă a îndeplinit ordinele de îndată și riguros, fără a pune întrebări, fără niciun fel de tresăriri de conștiință, George Maior a fost preluat de Klaus Iohannis și, la încheierea mandatului, a primit în dar cea mai importantă poziție din arhitectura diplomației române. Ambasador la Washington. O paranteză e necesară. Nu oricine poate ajunge în această poziție. Un diplomat român, oricâte merite ar avea – iar George Maior nu era nici măcar diplomat, ci era doar dronă travestită în om politic și apoi în șef de instituție publică – nu poate ajunge tam-nesam ambasador la Washington, fiindcă așa dorește președintele României, cu sau fără susținerea Guvernului. Nu ajung pe malul Potomacului într-o asemenea funcție decât dacă statul gazdă, cel mai puternic stat al lumii te dorește. Și în general, mai ales în cazul parteneriatelor strategice, neoficial desigur, statul gazdă poate fomula în prealabil chiar o opțiune. Dar ce l-ar fi putut recomanda pe George Maior pentru ca Washingtonul să decidă să opteze pentru el? Era acesta vreun mare diplomat? Era el un venerabil om de stat, a cărui experiență și prestanță ar fi garantat consolidarea relațiilor politice, mitare, economice și culturale dintre Statele Unite și România? Nicidecum. În schimb, Departamentul de Stat adunase suficiente informații despre acest personaj, atât de multe încât Maior putea fi utilizat la nevoie în baza vulnerabilităților sale. După caz, chiar împotriva unor interese legitime ale statului român. Asta ca să nu spun mai mult. Numai că o dronă poate fi abandonată la fel de ușor cum e capturată. Și cam așa ceva s-ar putea întâmpla în următoarele zile cu George Maior.

Paranteza de mai sus a avut un singur scop. Acela de a explica că nici președintele Klaus Iohannis nu are deoc mâinile dezlegate. El trebuie să ia o decizie. Îl va arunca sau nu îl va arunca peste bord pe George Maior? Decizia nu este deloc simplă. În mod normal, aflând Klaus Iohannis din documente de necombătut că George Maior, pe vremea când a condus Serviciul Român de Informații, uneletea politic și acționa politic sărind cu cinism din barcă în barcă și lovind în instituții publice ale statului democratic și în oameni politici aleși sau desemnați în urma votului popular și mai aflând, tot cu probe, că el însuși a fost o țintă și nu o dată, ci de mai multe ori, s-ar spăla instantaneu pe mâini și ar da curs favorabil solicitării Ministerului de Externe. Punând definitiv capăt carierei diplomatice a lui George Maior. Dar treaba, cum spuneam, e mai complicată.

Klaus Iohannis a fost recompensat de George Maior pentru răul pe care acesta i l-a făcut, cum de altfel s-a întâmplat și cu Eduard Hellvig, actualul șef al Serviciului Român de Informații, într-o asemenea măsură, încât nu se mai știe cine față de cine e dator.

Prima piedică în luarea unei decizii privind rechemarea la post este așadar de natură subiectivă. A doua este de natură obiectivă. Nu este vorba doar de servicii sau deservicii reciproce. Ci de crearea unor dependențe. În măsura în care Klaus Iohannis a beneficiat conștient în alegeri și/sau ulterior de efectul unor operațiuni de polițe politică în favoarea sa, puse la cale de instituția condusă de George Maior, atunci oricând președintele Românie poate fi șantajat. Sau demascat. Maior îl poate avea la mână cu documente sau înregistrări.

În al treilea rând, situația poate complica o decizie din perspectiva Washingtonului. Teoretic, acest individ ar putea mușca și mâna „marelui licurici”, în măsura în care deține informații de tip exploziv. Cum ar fi de pildă procedurile prin care au fost torturați prezumtivi teroriști în locuri de detenție din România asigurate de SRI pe vremea când George Maior conducea instituția.

Pe de altă parte, abil cu toată lumea știe că este, Teodor Meleșcanu, ministrul de Externe al României, plimbat și el pe la conducerea unui important serviciu secret, are cu certitudine un as în mânecă, dacă până la urmă a luat decizia de a da curs solicitării Parlamentului și de a cere împachetarea lui George Maior și rechemarea lui acasă. Iar asul din mânecă ar putea fi tocmai faptul că „marele licurici”, beneficiind prin Donald Trump de o altfel de lumină, și-a luat mâna cât se poate de pragmatic și de promt de pe George Maior.

Altfel s-ar crea o situație extrem de complicată chiar în raport cu principalul nostru partener strategic. Dacă Parlamentul și Guvernul nu-l mai vor, dacă el a devenit indezirabil pentru două din instituțiile fundamentale ale statului, în condițiile în care cea de-a treia putere, puterea judecătorească, nu este pentru moment implicată nici de-o parte, nici de cealaltă, deci lipsit de orice fel de suport din partea statului român, George Maior nu mai are ce căuta la Washington, decât cel mult în calitate de azilant. Parteneriatul româno-american reclamă în mod obligatoriu instalarea la ambasada noastră de pe malul Potomacului a unui ambasador viabil, cu adevărat plenipotențial, care să exprime voința statului român și care să acționeze în favoarea statului român.

Ghici-ghicitoarea mea: ce va face în aceste condiții Klaus Iohannis?

Sorin Rosca Stanescu