Un articol bine scris dar care omite niste fapte:
Creatorii Universității Vasile Goldis din Arad au fost patru: rectorul perpetuu cum bine ii zice autorul articolului, defunctul Dolphi Drimer, un evreu genial, Ion Deleanu, fost ofiter de informatii, adjunct al Direcției a V – a a Securității Statului, care raspundea de medicina si invatamant si soțul meu, Gheorghe Cotofana, cel care a reprezentat si care a câștigat toate litigiile Universității Ecologice.
Faptul că cei din Arad si rectorul Aurel Ardelean au transformat Universitatea Vasile Goldis intr-o fabrica de diplome este regretabil si nu are nimic de-a face cu visul celorlalți trei fondatori ai Universității. Mai grav însă este faptul că aproape toată pretinsa elita a Aradului este deținătoare a unor astfel de diplome, care provin de la aceasta fabrica de diplome si care uraste tot ce înseamnă elita veritabila, neezitand sa mazileasca orice om superior lor.
Am putea concluziona, fără teama de a greși, ca rectorul Aurel Ardelean a transformat o idee superba intr-o Universitate a Securitătii, care a oferit diplome unor non valori, promovate ulterior întrucât aveau o calitate despre care nu se vorbeste: cea de surse a SJI Arad. Magistrați, șefi de instanțe, avocați, decani si prodecani, subprefecti, ofițeri de informatii, cu toții deținători ai unor astfel de diplome, aceasta este moștenirea lăsată de Aurel Ardelean. Dar despre morți, numai de bine, precizeaza judecatoarea Lavinia Cotofana.

S-a dus și rectorul Ardelean, titreaza cei de la Special Arad , in mod inedit avand in vedere “apartenenta” lor recunoscuta la SRI.

Textul pe care îl publicăm aici și acum este scris de cel care este considerat la ora actuală poate cel mai avizat analist și critic al învățământului românesc, universitarul orădean Mihai Maci, originar, de altfel, din Arad.

Realizăm cât se poate de exact că trecerea în neființă al celui care a fost rectorul Aurel Ardelean generează deja opinii și luări de poziție, nu de multe ori opuse si înverșunate, de la adularea necritică, compararea sa cu corifeii arădeni ai Marii Uniri, până la cei care îi contestă orice merit, insistând pe caracterul de afacere al Universității „Vasile Goldiș”, una dintre multele „fabrici de diplome” născute în anii nouăzeci pe fondul lipsei de fond al societății de atunci.

Tocmai pentru a preveni o astfel de abordare, ne bucurăm să dăm cuvântul unui specialist adevărat și recunoscut de lumea academică, un foarte bun cunoscător al fenomenului, un om al locului ajuns de notorietate națională în domeniu (Redacția Special Arad).

Ca pe mulţi alţi contemporani, supraexpunerea mediatică l-a avantajat. Dincolo de imaginea domnului cărunt, cu barbişon de Herr Professor, prea puţini sunt cei care vor fi înţeles ceva din personaj. Asemeni imaginii, şi numele stă pe atâtea cărţi – atât de deosebite între ele – încât mai nimănui nu-i e cu putinţă să realizeze la ce se pricepea cu adevărat. Atât imaginea, cât şi cărţile, erau doar nişte cortine pe care personajul public le întreţinea abil, pentru a-i putea urmări cu atenţie pe cei care se opreau în faţa lor. Pentru el toate acestea vor fi fost în primul rând nişte obligaţii – de publicitate, de societate, de mecenat – care-i recompuneau un chip Universităţii “Vasile Goldiş” după fiecare scandal şi deasupra tuturor şoaptelor.

Cine era omul din spatele acestei imagini? Omul din spatele uniformei „Academiei Oamenilor de Ştiinţă” şi a ochelarilor verzi-fumurii dinaintea acesteia? În fond, până în 1990 nu a fost decât un simplu profesor de biologie. Şi totuşi, nu chiar atât de simplu, căci nu era deloc simplu să fii, pe vremea aceea, doctor în biologie. Şi, apoi, biologia – cea de-a XI-a – era materie de admitere la Medicină, unde numărul doritorilor se ridica la câte 20 pe un loc. Cum v-a fi ajuns doctor în anii aceia, în care trebuia să navighezi între ştiinţă şi Partid, doar el ştie. Orele de biologie, bine gestionate, îi vor fi dat nu doar impulsul material, ci şi ideea a ceea ce va urma „în libertate”. Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” (şi „Ecologistă” scurtă vreme) a fost creaţia a doi oameni: rectorul perpetuu şi pe nedrept uitatul Dolphi Drimer. Era în vara lui ’90, se pregăteau examenele la stat, care – după prostu-i obicei – se mişca încet şi majorase infim numărul de locuri în facultăţi, în vreme ce cohorta doritorilor de studii universitare (acum, că nu-i mai lega Ceauşescu de uzine şi de Rovinari) era cu adevărat nesfârşită. Şi, în mare, oamenii aceştia nu doreau decât trei specializări: Medicină (cu tot cu Dentară), Drept şi Economie (ceva mai târziu a apărut şi Administraţia Publică). Ideea lui Ardelean şi a lui Drimer a fost simplă şi genială în acelaşi timp: o oficină locală, la Arad (cred că avea şi o soră la Bucureşti), la care e primit oricine, pe baza simplei înscrieri şi a taxei. Taxa era – şi a rămas până-n amurg – cuvântul de ordine în Universitatea lui Ardelean. Şi „Vasile Goldiş”-ul a fost luat cu asalt de sute, apoi mii de localnici care căutau respectabilitate pe calea diplomei. Iar rectorul, magnanim, le dădea – contra taxă – tot ce-şi doreau. Afacerea s-a extins, au apărut filialele, de la Sebiş şi Vadu Crişului până la Bistriţa, Baia Mare şi Deva. Aurel Ardelean ar merita titlul de „omul care a adus universitatea aproape de client”. La limită, cred că ar fi deschis o filială şi-ntr-o scară de bloc, dacă ar fi avut suficienţi plătitori de taxe.

Mai inteligent decât îl credeau mulţi, rectorul nu a mizat atât de mult pe angajări de personal, cât pe colaboratori plătiţi (regeşte în vremurile bune ale afacerii) şi pe diverşi onorifici pe care pensia şi uitarea (sau ignoranţa) contemporanilor îi scosese din joc. Profesorate onorifice, doctorate honoris causa pe bandă, mecenatul unor lucrări – uneori onorabile – pe care nimeni nu le-ar mai fi tipărit, dar, mai ales, extinderea fizică prin cumpărarea a zeci de clădiri în Arad, i-au permis „Goldiş”-ului să supravieţuiască tuturor scandalurilor. Eu unul nu mai ştiu decât doi asemenea supravieţuitori: Aurelian Bondrea cu „Spiru Haret”-ul lui şi Teodor Maghiar cu „Universitatea din Oradea”. Oarecum toţi trei aveau acelaşi profil, însă Aurel Ardelean părea a fi cel mai versatil dintre toţi. Poate tocmai de aceea i-a şi mers în ciuda tuturor Cassandrelor care-l dădeau de mai multe ori pierdut. Căci, vreme de peste un deceniu, a domnit în fruntea a ceea ce cred că a fost cea mai mare afacere a Aradului post-revoluţionar.

Universitatea „Vasile Goldiş” n-a funcţionat doar ca o „fabrică de diplome” (cu derapaje legendare – dar, tocmai de aceea, de necrezut), ci şi – sau poate mai ales – ca o veritabilă bancă ce a colectat veniturile cojocarilor de pe malurile Crişului Alb, al boiangiilor de la Macea şi al morarilor de la Pecica. Într-o vreme în care nimeni nu ştia ce să facă cu bănetul adunat în vremea “Cooperaţiei” şi cel al “micului (şi – după ’89 – marelui) trafic”, Ardelean a reuşit să-i convingă pe mândrii arădani (şi, ulterior, şi pe alţii) să-l lase în banca lui, în schimbul unei hârtii bej, cu antetul Ministerului Educaţiei. Aşa s-a clădit un imperiu. Nu ştiu care vor fi fost competenţele lui Ardelean în domeniul lui, însă – în mod cert – viziune economică a avut, căci, în doar câţiva ani, a reuşit să colecteze toată mana acumulată în anii ceauşismului (şi imediat după) în hotarele Aradului. Nu e vina lui, ci a celor care i-au plătit cartonul bej, dar aceasta e una din cauzele subdezvoltării ruralului din zonă: în loc să pună mână de la mână, să se asocieze şi să lanseze mici industrii locale, oamenii pâmântului arădean au preferat să cumpere de la „Vasile Goldiş” un „titlu de domnie” pentru copiii lor.

Şi, cel puţin unii, au nimerit bine, căci cred că – astăzi – bună parte din funcţionarii publici, din avocaţii, economiştii şi medicii Aradului sunt absolvenţi ai facultăţilor lui Ardelean. Fireşte, acest păienjeniş de „diplomaţi” a funcţionat şi ca o reţea de acoperire a istoriilor neverosimile ale Universităţii, căci cine ar fi vrut să se afle ce era – de fapt – locul din care-şi obţinuse diploma (şi legitimitatea). Aradul, aşa cum e el astăzi e şi produsul “Goldiş”-ului şi al ambiţiei unui om: Aurel Ardelean. Cred că, dintre toate “personalităţile oraşului” el, el şi-a înscris marca cel mai adânc în biografia oraşului. Casele centrului, cu superbia lor nu doar vetustă, ci şi coşcovită sunt imaginea răsturnată – în caleidoscop – a omului blajin, cu voce catifelată, înconjurat de clerici şi de universitari de altădată care, dincolo de cortină, dădea lovituri şi făcea afaceri la scară mare. Ceea ce-am văzut, adesea cu un exces de cadre, e prea puţin; dincolo de toate acestea sunt înţelegeri din priviri, oameni de la Bucureşti, conivenţe în ministere, conexiuni în Parlament, drumuri în Elveţia, proprietăţi în Occident şi câte şi mai câte. E Universitatea „Goldiş”, e Fundaţia cu acelaşi nume (care deţine, de fapt, patrimoniul Universităţii), sunt diverse lucruri anexate vocal sau tacit (Parcul Dendrologic de la Macea, Spitatele invadate de „secţii” ale Facultăţii de Medicină) şi clădiri, corpuri de clădiri în tot oraşul. Dar, mai ales sunt oamenii, oamenii cu diploma de la „Goldiş” aflaţi mai peste tot şi mai ales în „structurile de decizie”. Va mai trece ceva vreme până vom afla cât de adânc a intrat Aurel Ardelean în textura oraşului.

Paradoxal, căderea numărului de studenţi nu l-a afectat peste măsură. Îşi făcuse afacerile şi ştia că, de-acum înainte, e preferabil ca uitarea să se-aşteargă peste toate. Uimitor nu e doar felul în care a construit Universitatea – cu toate extensiile ei – până în 2010, ci şi acela în care i-a supervizat demantelarea de după exodul generaţiei tinere în Occident. Sistemul „flexibil” al contractelor „cu durată determinată” şi al „plăţii cu ora” a funcţionat impecabil; oamenii s-au dus pe nesimţite, „secţiile” s-au închis, afacerea s-a mutat în familie (chit că un marţian spera la altceva) şi, la ceasul socotelilor, rămâne patrimoniul pe Fundaţie. Aici se închide cercul şi, dacă pentru cei mai mulţi jocul a fost gol, pentru Ardelean şi ai lui rămâne concretul unor moşteniri imobiliare care-l fac – probabil – cel mai mare jucător pe piaţa arădeană. Nu e rău pentru cineva care plecat la drum ca profesor de biologie!

E Crăciunul şi sunt 29 de ani de la celălalt Crăciun, cel care l-a făcut pe Aurel Ardelean om. Sunt 28 de ani de când e elogiat ca „fondatorul învăţământului universitar arădean” (d-na Mihuţ e marginalizată probabil din cauza faptului că e femeie), i s-au dedicat volume omagiale, discursuri encomiastice şi – în primul rând – trebuie să ţinem cont de datoria de a-i vorbi pe morţi numai de bine. Dar, cine ştie, când se vor limpezi apele şi la Arad – nu prea curând, dar într-o zi se va întâmpla şi asta – poate un tânăr cu talent va avea curiozitatea de a vrea să ştie cine a fost rectorul Ardelean.

Poate atunci vom avea unul din marile romane ale tranziţiei, căci personajul Aurel Ardelean este mult peste imaginea stereotipă pe care a cultivat-o în presa de casă.

Este, în fapt, un concentrat al lumii noastre din ultimii 50 de ani, precizeaza Mihai Maci. ( Irinel I.).